Tarzan of the apes (15)

Zeul pădurii

         Cînd Clayton auzi detunătura armei de foc, fu cuprins de temeri şi îngrijorări chinuitoare. Ştia că era posibil ca unul dintre mateloţi să fi tras; dar faptul că-i lăsase revolverul lui Jane, adăugîndu-se la starea lui de surescitare nervoasă, îi dădea o convingere bolnăvicioasă că fata este ameninţată de o mare primejdie. Poate chiar în această clipă încerca să se apere împotriva cine ştie cărei sălbăticiuni, om sau animal.

         Clayton nu-şi putea da seama decît foarte vag de ceea ce se petrecea în mintea straniului său capturator sau ghid; era însă lucru vădit că auzise împuşcătura şi că aceasta îl afectase într-un anumit fel, pentru că îşi iuţi atît de simţitor mersul, încît englezul, poticnindu-se orbeşte în drumul său şi căznindu-se zadarnic să ţină pasul cu el, căzu de douăsprezece ori în tot atîtea minute; curînd fu lăsat, fără speranţă, în urmă.

Temîndu-se ca nu cumva să se piardă din nou, fără nici o nădejde, începu să strige după omul sălbatic care i-o luase înainte şi după o clipă, avu mulţumirea să-l vadă lăsîndu-se jos, uşor, lîngă el, din crăcile de deasupra capului.

O secundă, Tarzan îl privi atent pe tînăr, ca şi cum nu se putea hotărî cum e mai bine să procedeze; apoi, îndoindu-se în faţa lui Clayton, îi făcu semn să se prindă de gîtul lui şi luîndu-l pe alb în cîrcă, o porni prin copaci.

Niciodată în viaţa lui, tînărul englez n-avea să uite următoarele cîteva minute pe care le trăi atunci. Purtat pe sus, printre ramurile care se legănau şi se încovoiau, înainta cu ceea ce i se părea lui o uimitoare repeziciune, în timp ce Tarzan bombănea din pricina încetinelii cu care mergea.

Din vîrful unei crengi foarte înalte, iscusita făptură sări, cu Clayton în spinare, descriind un arc ameţitor, într-un copac vecin; apoi, pe un parcurs de circa o sută de iarzi, picioarele îndemînatice călcară pe o împletitură de ramuri încolăcite una în jurul alteia, balansîndu-se ca un acrobat pa sîrmă deasupra prăpastiei de verdeaţă de dedesubt.

De la prima senzaţie de spaimă care-l îngheţase, Clayton trecu la o vie admiraţie şi invidie faţă de muşchii extraordinari şi de miraculosul simţ de orientare care-l călăuzea pe acest zeu al pădurii prin întunericul de smoală al nopţii, făcîndu-l să se mişte cu aceeaşi uşurinţă şi siguranţă cu care Clayton s-ar fi plimbat pe o stradă londoneză în miezul zilei.

Din cînd în cînd pătrundeau în cîte un loc unde frunzişul era mai puţin compact şi razele argintii ale lunii luminau, în faţa ochilor uluiţi ai lui Clayton, drumul straniu pe care îl străbăteau.

În asemenea momente, omul aproape că-şi pierdea răsuflarea la vederea hăului îngrozitor ce se căsca sub ei, pentru că Tarzan urma calea cea mai uşoară, ce ducea adeseori la înălţimi de peste treizeci de metri deasupra solului.

Şi totuşi, în ciuda aparentei viteze cu care înaintau, în realitate Tarzan îşi dibuia drumul cu relativă încetineală, căutînd întruna ramurile cele mai puternice, care să poată susţine dubla greutate.

La un moment dat ajunseră în luminişul dinaintea plajei. Urechile agere ale lui Tarzan desluşiră zgomotele neobişnuite ale strădaniei Saborei de a-şi croi cu forţă drum printre zăbrele, iar Clayton avu impresia că picaseră de-a dreptul pe pămînt de la o înălţime de treizeci de metri, atît de ameţitoare fu coborîrea lui Tarzan. Şi totuşi atinseră pămîntul aproape fără nicio hurducătură; cînd Clayton îşi desfăcu braţele din jurul gîtului omului-maîmuţă, îl văzu ţîşnind ca o veveriţă spre partea laterală a cabanei. Englezul sări iute după el, la timp ca să vadă labele din spate ale unei lighioane uriaşe, gata să dispară pe fereastră.

Cînd Jane deschise ochii şi ghici pericolul inevitabil care o ameninţa, renunţă în inima ei tînără şi curajoasă la orice urmă da speranţă. Dar în clipa aceea, spre marea ei surprindere, observă că animalul uriaş era tras înapoi pe fereastră, iar în clarul de lună din fundal se conturară capetele şi umerii a doi bărbaţi.

Clayton, după ce ocolise cabana şi zărise dihania dispărînd înăuntru, îl văzu totodată pe omul-maimuţă că se agaţă cu amîndouă mîinile de coada lungă a animalului şi proptindu-se cu ambele picioare pe peretele lateral, îşi adună toate puterile în efortul de a trage jivina afară din casă.

Clayton se grăbi să-l ajute, însă omul-maimuţă bodogăni ceva pe un ton de poruncă, iar Clayton ştiu că era un ordin, deşi nu înţelese nimic. În urma strădaniilor lor reunite, trupul masiv începu să fie tras îndărăt pe fereastră şi în acea secundă, Clayton îşi dădu seama de bravura şi de tenacitatea faptei săvîrşite de tovarăşul său.

Ca un om despuiat să îndepărteze, trăgînd de coadă, o fiară devoratoare de oameni, care urla turbată şi se agăţa cu ghearele şi asta numai pentru a salva o tînără albă, străină, părea într-adevăr un eroism suprem.

În ce-l priveşte pe Clayton, lucrurile aveau cu totul alte raţiuni, căci fata nu numai că făcea parte din categoria şi din rasa lui, dar era unica femeie din lume care-i cîştigase iubirea. Deşi ştia bine că leoaica ar fi isprăvit cu ei în doi timpi şi trei mişcări Tarzan trăgea din răsputeri ca s-o îndepărteze de Jane Porter. Apoi Clayton îşi aminti de lupta dintre acest om si leul cu coama arămie, luptă la care asistase cu puţin înainte şi se simţi mai încrezător.

Tarzan continua să dea ordine pe care Clayton nu le înţelegea. Încerca să-i spună acestui om alb, nătîng, să împlînte în spinarea şi în coapsele Saborei săgeţile lui otrăvite şi să-i înfigă în inimă cuţitul de vînătoare, lung şi subţire, care-i atîrna la şold; dar omul nu pricepea şi Tarzan nu se încumeta să slăbească strînsoarea ca să-şi scoată singur armele, căci vedea bine că omul ăsta alb, sfrijit, n-ar fi izbutit s-o ţină singur pe Sabor nici măcar o secundă.

Încetul cu încetul, leoaica ieşea pe fereastră, în cele din urmă îi traseră afară omoplaţii. Şi-atunci Clayton văzu lucrul cel mai de necrezut. Tarzan, scormonindu-şi mintea pentru a găsi un mijloc de a stăvili cu o singură mînă bestia turbată, îşi aduse deodată aminte de lupta lui cu Terkoz şi, cînd omoplaţii uriaşi ieşiră pe fereastră, aşa încît leoaica rămăsese agăţată de pervaz numai cu labele din faţă, Tarzan îşi desfăcu brusc braţele din jurul namilei.

Cu repeziciunea şarpelui care se azvîrle asupra victimei, se aruncă şi el în spatele Saborei, braţele lui tinere încercînd şi izbutind figura „plin Nelson" asupra gîtului leoaicei, aşa cum învăţase în ziua aceea cînd repurtase victoria în lupta corp la corp cu Terkoz. Cu un răget, leoaica se răsturnă pe spate, căzînd cu toată greutatea peste duşmanul ei; dar uriaşul cu plete negre îşi spori şi mai mult încleştarea.

Plesnind şi sfîşiind cu labele pămîntul şi văzduhul, Sabora începu să se rostogolească şi să se arunce ba într-o parte, ba în alta, în strădania ei de a scăpa de ciudatul ei adversar; dar din ce în ce mai puternică era apăsarea barelor de oţel care-i împingeau capul tot mai jos, în pieptul roşiatic. Şi tot mai sus se deplasau antebraţele de fier ale omului-maimuţă pe ceafa Saborei, iar zbaterile leoaicei erau tot mai lipsite de vlagă.

În cele din urmă, Clayton văzu, în clarul de lună argintat, muşchii imenşi ai omoplaţilor lui Tarzan şi bicepşii săi proiectîndu-se în afară ca nişte corzi puternic înnodate. Urmă un ultim şi susţinut efort din partea omului-maimuţă şi vertebrele gîtului Saborei trosniră cu un pîrîit puternic.

Într-o clipă, Tarzan sări în picioare şi pentru a treia oară în aceeaşi zi, Clayton auzi sălbaticul răgnet de victorie al gorilei-mascul. Apoi auzi vocea îngrozită a tinerei Jane:

— Cecil... domnule Clayton! Ce înseamnă asta? Ce este?

Alergînd iute la uşa cabanei, Clayton îi strigă că toate sunt în regulă şi-i ceru să deschidă. Jane ridică, pe cît de repede putu, bara mare de lemn şi-l trase pe Clayton înăuntru.

— Ce-a fost răcnetul ăsta înfiorător? şopti Jane, strîngîndu-se cît mai aproape de Clayton.

— A fost strigătul de izbîndă al omului care ţi-a salvat viaţa, domnişoară Porter. Aşteaptă, ţi-l aduc îndată ca să-i poţi mulţumi.

Fata, înspăimîntată, nu voia să rămînă singură, aşa încît îl însoţi pe Clayton acolo unde zăcea leşul leoaicei.

Tarzan din neamul maimuţelor se făcuse nevăzut. Clayton îl strigă de cîteva ori, dar nu primi nici un răspuns şi în cele din urmă, cei doi se întoarseră în adăpostul sigur oferit de interiorul cabanei.

— Ce strigăt înfiorător! exclamă Jane. Tremur toată numai cînd îmi amintesc de el. Nu-mi spune că un gîtlej omenesc a putut scoate asemenea răcnet hidos şi înfiorător.

— Ba da, domnişoară Porter — răspunse Clayton — sau dacă nu era gîtlejul unui om, atunci era al unui zeu al pădurii.

După aceea îi istorisi aventurile trăite de el alături de acea stranie făptură şi felul în care omul sălbatic îi salvase de două ori viaţa; îi descrise apoi miraculoasa forţă, agilitate şi vitejie ale acestei fiinţe cu piele arămie şi chip frumos.

— Nu înţeleg nimic — încheie Clayton. La început am crezut că s-ar putea să fie Tarzan din neamul maimuţelor, dar nici nu vorbeşte, nici nu înţelege englezeşte, aşa că teoria nu ţine.

— Mă rog, oricine ar fi, îi datorăm vieţile noastre, încît mă rog Domnului să-l binecuvînteze şi să-l ocrotească în această aprigă şi sălbatică junglă.

— Amin! adăugă Clayton cu căldură.

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-am murit? Cei doi se întoarseră spre a o vedea pe Esmeralda ridicîndu-se pe podea în capul oaselor şi rostogolindu-şi ochii mari în toate direcţiile, ca şi cum nu se putea încrede în mărturiile lor asupra tărîmului pe care se afla.

         Şi abia acum se dezlănţui reacţia tinerei Jane Porter, care se trînti pe băncuţă, cutremurată de hohote de rîs nervos.

Cap14