De-ale lui Zoscenko (47)

În Parnas

Cînd se produce vreun eveniment măreţ — bunăoară cucerirea Polului Nord, sau un record mondial de planorism, sau, în sfîrşit, o traversare a Atlanticului cu avionul — te simţi pe de o parte fericit, dar pe de alta — nefericit, nemer­nic, mizerabil, ca un boţ de lut înmiresmat de vecinătatea unui trandafir.

Pe de o parte ţi se umple inima de bucurie că la noi se înfăptuiesc victorii atît de măreţe, ase­menea cuceriri de proporţii mondiale. Dar, pe de altă parte, ţi se strînge inima cînd te gîndeşti că aşa ceva încă nu se întîmplă în Parnasul nostru literar.

Desigur, te doare sufletul cînd te gîndeşti la toate astea, pentru că ai vrea şi tu să faci ceva deosebit, folositor, demn de epoca noastră, aşa cum fac adesea aviatorii.

   Adică, vorbind la figurat, şi la noi, în Parna­sul literar, se realizează performanţe din astea. Poate nu chiar aşa de grozave ca ale ălorlalţi. Ori poate că n-avem noi aparate atît de precise cum au aviatorii. Din care pricină nu se poate vedea cine şi încotro zboară, şi la ce înălţime s-a ridicat.

Pentru că acolo la ei, în avion, totul e consem­nat conform datelor ştiinţifice: bunăoară, luarea înălţimii, temperatura, cît carburant s-a consu­mat, cîţi bani s-au cheltuit şi aşa mai departe.

Aviatorul zboară şi vede îndată cum stă.

Ah, ce păcat că n-avem şi noi astfel de apa­rate!

Desigur, criticul e şi el, oarecum, un fel de aparat ştiinţific.

Dar una e o maşină fără suflet şi alta e un om cu un suflet sensibil, predispus la răceală, la gu­turai, la strănuturi, la schimbarea dispoziţiei, şi aşa mai departe.

Să presupunem că cineva dintre noi a ajuns tocmai hăt în nori cu marfa lui literară.

În jur — numai nori literari. Ceaţă. Vînt. Bur­niţă. Şi deodată, un te-miri-ce spectator, uitîndu-se cu binoclul, exclamă:

— Ian te uită unde s-a căţărat! Nici Balzac n-a zburat pînă acolo!

Altul zice:

— De zburat, zboară el, numai că zboară antiartistic.

Altul zice aşa:

— După părerea mea, nici nu zboară, ci numai atîrnă aşa, suspendat de ceva.

Altul zice şi el:

— Pînă şi Turgheniev zbura mai sus.

Altul:

— Ia trăgeţi-l naibii jos! Nu face decît să afume cerul cu prezenţa lui.

Auzind astea, aviatorul nostru, tot făcînd lupinguri pe deasupra casei sale, se prăbuşeşte dra­cului, fără a-şi da seama ce se petrece cu el.

Ei bine, eu aşa zic, că în privinţa asta profe­sia noastră e prea puţin rentabilă.

Aviatorul, cu inima vitează, se aşază în avio­nul lui şi zboară ca pasărea. Şi dacă avionul e lucrat bine şi aviatorul mai are pe deasupra şi cele mai bune intenţii şi o inimă bravă, atunci victoria îi surîde aproape întotdeauna.

Printre ai noştri, să zicem că unul mai viteaz se aşază la masă, şi masa e de bună calitate, din mesteacăn de Carelia, şi partea materială e oare­cum în ordine, şi are cerneală, şi intenţii bune, dar treaba parcă nu merge.

Şi şade omul nostru pe scaun şi suferă. Iar cititorul, supărat pe bună dreptate, zice:

— Ian uitaţi-vă la el! Nătărăul ăsta nu se poate sălta mai sus de scaunul pe care stă. Păi nu ne deschide niciun orizont. Cheltuieşte degeaba cerneala şi banii.

Nu, nu, profesia noastră nu e aşa de intere­santă ca alte profesii. Singurul ei avantaj e că o încearcă cine vrei şi cine nu vrei.

La aviatori cică e foarte sever. Acolo, cică, miopii nu sînt primiţi, nici ăia cărora li se face inima cît un purice de frică. Iar ăia care suferă de tuberculoză sau de diabet nici nu sînt lăsaţi pe aerodrom.

La noi, nu demult, cum vedeau cîte unul că ştie puţin să ţină condeiul în mînă, îl şi purtau pe sus în sunete de fanfară şi-l puneau cu toate onorurile la masă. Scria şi el ceva cu toată tragerea de inimă. Cum putea şi el. Or, de putut nu prea putea. Ba chiar nu putea deloc.

Din pricina asta, cred eu, la noi mulţi oameni de treabă şi-au rupt picioarele căzînd dracului din cer pe pămînt. Şi poate de-aia, cred eu, nu merge treaba bine.

Ori poate or mai fi şi alte cauze.

   Poate că criticii, aparatele astea delicate ale noastre, ca să zic aşa, au să-şi spună competenţi cuvîntul, arătîndu-ne de ce s-a lăsat amurgul la noi în Parnas.