Dorinţa de a
picta
Poate
fi nefericit omul, fericit însă artistul pe care îl sfîşie dorinţa! Ard de
dorinţa s-o pictez pe aceea care mi-a apărut atît de rar şi a pierit aşa de
repede, ca un frumos lucru vrednic de regret în urma călătorului adîncit în
noapte. Ce mult e de cînd a dispărut!
E
frumoasă, şi mai mult decît frumoasă; e uimitoare. E un belşug de negru: şi tot
ce inspiră e noptatic şi adînc. Ochii sunt două peşteri unde nedesluşit
scînteiază taina, şi privirile scapără ca fulgerul: o explozie în beznă.
Aş
asemui-o cu un soare negru, dacă s-ar putea concepe un astru negru, răspîndind lumină
şi fericire. Mai degrabă însă te face să te gîndeşti la lună, care fără
îndoială a pecetluit-o cu înrîurirea ei de temut; nu luna albă a idilelor, ce
aduce cu o rece mireasă, ci luna sinistră şi ameţitoare, aninată în adîncul
unei nopţi furtunoase şi îmbulzită de nouri în goană; nu luna potolită şi discretă
vizitînd somnul oamenilor puri, ci luna smulsă din cer, învinsă şi răzvrătită,
pe care Vrăjitoarele tesaliene o silesc cu neînduplecare să dănţuiască pe iarba
îngrozită!
În
mica ei frunte sălăşluieşte voinţa înverşunată şi dragostea de pradă. Totuşi,
în josul acestui chip tulburător, unde freamătul nărilor aspiră necunoscutul
şi imposibilul, izbucneşte, cu o graţie de nespus, rîsul unei guri mari, roşie
şi albă, delicioasă, care te face să visezi la minunea unei superbe flori
înflorite pe locuri vulcanice.
Sunt
femei care-ţi trezesc pofta să le învingi şi să te bucuri de ele; ea îţi dă
însă dorinţa să mori pe încetul sub privirile ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu