Intamplari neobisnuite(1)

8 ianuarie e ziua de nastere a lui Jules Verne. Merita sa urc unul din romanele lui mai putin cunoscute, anume "Intamplari neobisnuite".

Capitolul I. În care este vorba despre o înştiinţare adresată lumii întregi de către societatea „North Polar Practical Association”.

—  Care va să zică, domnule Maston, dumneata susţii că niciodată o femeie n-ar fi în stare să contribuie la progresul ştiinţelor matematice sau experimentale!

—    Spre marea mea părere de rău, mistress Scorbitt, sunt obligat s-o cred, răspunse J. T. Maston. Recunosc, mă rog, că au existat sau că există unele matematiciene celebre, mai ales în Rusia; dar, ţinând seama de conformaţia creierului femeii, ea nu poate ajunge niciodată un Arhimede sau cu atât mai puţin un Newton.

—      Vai, domnule Maston, te rog să-mi dai voie să protestez. În numele sexului feminin!...

—   ...care este cu atât mai fermecător, mistress Scorbitt, cu cât nu-i deloc potrivit pentru studii abstracte.

—     Prin urmare, domnule Maston, dumneata eşti de părere că o femeie, văzând cum cade un măr, n-ar fi putut să descopere legea atracţiei universale, aşa cum a făcut ilustrul savant englez la sfârşitul celui de al XVII-lea secol.

—     Văzând cum cade un măr, mistress Scorbitt, unei femei nu i-ar fi trecut prin cap decât gândul să-l mănânce... urmând pilda mamei noastre, Eva!

—       După cum văd, dumneata crezi că femeile n-au nicio aptitudine pentru speculaţii intelectuale.

—    Nicio aptitudine?... Nu spun asta, mistress Scorbitt! Îmi iau totuşi îngăduinţa să observ că, de când există oameni pe pământ şi deci şi femei, nu s-a pomenit încă vreun creier de femeie, căruia să-i datorăm vreo descoperire în domeniul ştiinţific, asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler sau Laplace.

—      Ei, şi aceasta poate constitui o dovadă? Trecutul hotărăşte irevocabil şi viitorul?

—      De!... Ceea ce nu s-a întâmplat de mii de ani încoace, n-o să se întâmple... fără îndoială... nici de acum înainte...

—  Atunci, după câte văd, domnule Maston, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne resemnăm; nu suntem bune decât...

—     Decât să fiţi geniile noastre bune! răspunse J. T. Maston cu amabilitatea curtenitoare a unui savant cu capul împuiat de X-uri. De altfel, mistress Evangelina Scorbitt era dispusă să se mulţumească şi cu atât.

—     Ei bine, domnule Maston, reluă ea, fiecare cu rolul lui în lumea asta. Dumneata rămâi calculatorul extraordinar care eşti! Dăruieşte-te în întregime problemelor ridicate de această operă uriaşă, căreia sunteţi pe cale, dumneata şi prietenii dumitale, să vă închinaţi viaţa. Cât despre mine, eu am să fiu geniul bun, prin concursul bănesc pe care vi-l voi da.

—       Ceea ce o să-ţi asigure recunoştinţa noastră veşnică! răspunse J. T. Maston.

Obrajii doamnei Scorbitt se împurpurară de plăcere, pentru că avea — dacă nu pentru toţi savanţii în general — cel puţin pentru J. T. Maston, o simpatie cu totul deosebită. Oare inima femeii nu-i o prăpastie adâncă?

Era într-adevăr uriaşă opera aceasta, în care bogata văduvă americană se hotărâse să investească un capital însemnat.

Iată despre ce întreprindere era vorba şi ce scop urmăreau iniţiatorii ei.

Ţinuturile arctice propriu-zise cuprind, după Maltebrun, Reclus, Saint Martin şi cei mai autorizaţi geografi:

1.   Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri din Marea Baffin şi strâmtoarea Lancaster;

2.  Georgia nordică, formată din Ţara lui Banks şi dintr-un mare număr de insule, ca insulele Sabine, Byam-Martin, Griffith, Cornwallis şi Bathurst;

3.   Arhipelagul lui Baffin-Parry, compus din diferite regiuni ale continentului polar, ca Southampton, Cumberland, James-Somerset, Boothia-Felix, Melville şi altele, aproape necunoscute.

În ţinutul acesta nordic, împrejmuit de paralela 78, uscatul se întinde pe 1.400.000 de mile pătrate, iar marea pe 700.000 de mile pătrate.

Dincolo de această paralelă, îndrăzneţi exploratori moderni au reuşit să înainteze până aproape de paralela 84, descoperind câteva ţărmuri pierdute în spatele unui lanţ înalt de banchize şi dând astfel nume capurilor, piscurilor, golfurilor sau golfuleţelor de pe aceste ţinuturi întinse, care ar putea fi numite Podişul Arctic. Dincolo de paralela 84 domneşte singură taina, irealizabilul desideratum al cartografilor; nimeni nu ştie încă dacă îngrămădirea de netrecut de gheţuri de la Polul Nord ascunde sub ea, pe o întindere de 6° latitudine, pământuri sau mări.

Şi iată că, în 189..., guvernul Statelor Unite avu năstruşnica idee să propună lumii întregi scoaterea la mezat a regiunilor din jurul Polului Nord, încă neexplorate. Concesionarea regiunilor polare era solicitată de o societate americană, care se constituise în vederea cumpărării acestei tichii boreale a globului pământesc.

Este drept că mai înainte cu vreo câţiva ani, Conferinţa de la Berlin alcătuise un cod special, spre folosinţa marilor puteri care vor să pună mâna pe bunul altuia sub pretextul colonizării sau al deschiderii de noi debuşee pentru comerţ. Totuşi, se pare că acest cod nu se putea aplica în cazul de faţă, deoarece teritoriile polare nu erau locuite. Cum, însă, ceea ce nu-i al nimănui este şi al tuturor, noua societate nu pretindea să „ocupe”, ci să „dobândească”, pentru ca să fie la adăpost de eventualele pretenţii ulterioare asupra acestor teritorii.

În Statele Unite nu există proiect, oricât de îndrăzneţ — fie el chiar aproape irealizabil — care să nu găsească atât adepţi atraşi de laturile lui practice, cât şi bani pentru a fi tradus în fapt. Se văzuse asta destul de bine cu câţiva ani mai înainte, când Gun-Club (Clubul artileriştilor) din Baltimore se hotărâse să trimită un proiectil în lună, sperând să obţină astfel o linie de legătură directă cu satelitul nostru. Oare nu tocmai întreprinzătorii yankei furnizaseră cele mai mari sume de care avea nevoie această încercare interesantă? Şi dacă încercarea a putut avea loc, faptul nu se datoreşte oare celor doi membri ai clubului amintit mai sus, care au îndrăznit să înfrunte riscurile unei asemenea experienţe supraomeneşti?

Dacă vreun nou Lesseps(1) ar propune într-o bună zi să se taie un canal cu un profil adânc de-a curmezişul Europei şi Asiei, de la ţărmurile Atlanticului până la mările Chinei, dacă vreun genial inginer de foraj s-ar oferi să sfredelească pământul ca să atingă straturile fluide de silicaţi, care se găsesc la suprafaţa materiei feroase topite, pentru a scoate căldură din însuşi focarul aflat în centrul pământului, dacă vreun electrician întreprinzător ar voi să adune la un loc curenţii electrici împrăştiaţi pe toată suprafaţa pământului, pentru a forma din ei un nesecat izvor de căldură şi lumină, dacă vreunui inginer îndrăzneţ i-ar trece prin minte să înmagazineze în rezervoare imense surplusul de căldură din timpul verii, pentru a-l înapoia iarna zonelor bântuite de ger, dacă vreun excepţional inginer hidrolog ar încerca să folosească forţa vie a fluxului şi refluxului pentru a produce, după bunul lui plac, căldură sau forţă — câte societăţi anonime sau în comandită nu s-ar forma pentru a duce. la bun sfârşit sute de asemenea proiecte! În fruntea celor care ar subscrie s-ar găsi americanii, şi torente de dolari ar da năvală în casele de bani ale societăţilor, asemenea marilor fluvii din America de Nord, ce se revarsă în oceane.

Este deci firesc să admitem că opinia publică a fost afectată când s-a răspândit vestea cel puţin ciudată că ţinuturile arctice urmau să fie scoase la mezat, spre a deveni proprietatea celui ce va oferi un preţ mai mare. Dealtfel, nu se deschisese nicio subscripţie publică în vederea acestei cumpărări. Capitalul era strâns dinainte, aşa cum o să vedem când va fi vorba de folosirea domeniului intrat în posesia cumpărătorilor.

Să tragi foloase de pe urma ţinuturilor arctice?!... Zău că o asemenea idee nu putea să se nască decât în capul unor nebuni!

Şi, totuşi, proiectul era foarte serios.

Într-adevăr, o notă fusese adresată în acelaşi timp ziarelor europene, africane, australiene şi asiatice ca şi celor americane. Nota conţinea o informare din partea celor interesaţi. Ziarul „New-York Times” publicase primul această notă, aşa că abonaţii lui Gordon Bennett putură citi la 7 noiembrie următoarea ştire, care pătrunse ca fulgerul în lumea savanţilor şi în lumea industriaşilor, stârnind ecouri diferite.

„În atenţia locuitorilor globului pământesc!

Regiunile de la Polul Nord, situate dincolo de paralela 84 latitudine boreală, nu au fost puse în exploatare din simplul motiv că nu au fost descoperite.

Într-adevăr, punctele extreme însemnate pe hărţi de către navigatorii de naţionalităţi diferite sunt următoarele:

82°45’, atins de englezul Parry, în iulie 1847, pe cel de-al 28-lea meridian vestic, la nord de Spitzberg;

83°20’28”, atins de Markham, din expediţia engleză a lui sir John Georges Nares, în mai 1876, pe al 50-lea meridian vestic la nord de Ţara lui Grinnell;

83°35’ latitudine, atins de Lockwood şi Brainard, din expediţia americană a locotenentului Greely, în mai 1882, pe cel de-al 42-lea meridian vestic, la nord de Ţara lui Nares.

Aşadar, regiunea care se întinde între paralela 84 şi pol, pe o distanţă de 6 grade, poate fi socotită drept un domeniu neîmpărţit între diferitele state de pe glob, şi deci susceptibil de a deveni proprietate particulară, în urma unei licitaţii publice.

Dar, potrivit principiilor de drept, nimeni nu are puterea de a împiedica împărţirea unui teritoriu. În consecinţă, Statele Unite ale Americii, întemeindu-se pe aceste principii, au hotărât să provoace alienarea acestui domeniu.

La Baltimore a fost întemeiată o societate sub denumirea «North Polar Practical Association» ca reprezentant oficial al Statelor Unite. Această societate îşi propune să cumpere sus-zisa regiune cu acte încheiate în regulă, care să-i conifere dreptul absolut de proprietate asupra continentelor, insulelor, ostroavelor, stâncilor, mărilor, lacurilor, fluviilor, râurilor, torentelor şi, în general, asupra a tot ceea ce formează acum bunul imobil de la Polul Nord, fie că este acoperit de gheţuri veşnice, fie că aceste gheţuri se topesc în timpul verii.

Se atrage atenţia în mod special că acest drept de proprietate nu va putea fi socotit prescris, chiar dacă în situaţia geografică şi meteorologică a globului pământesc ar surveni modificări — indiferent de natura lor.

Prezenta se aduce la cunoştinţa locuitorilor celor două emisfere ale pământului, pentru ca toate statele să poată participa la licitaţie, în cadrul căreia dreptul de proprietate va fi obţinut de cel ce va oferi preţul cel mai mare.

Data şi locul licitaţiei au fost stabilite pentru ziua de 3 decembrie a anului curent, în «Sala licitaţiilor» din Baltimore, statul Maryland, Statele Unite ale Americii.

Pentru alte amănunte, a se adresa lui William S. Forster, agent provizoriu al lui «North Polar Practical Association», High-Street no. 93, Baltimore”.

Fireşte, o asemenea înştiinţare putea fi socotită drept o nerozie! Trebuie recunoscut însă că nu lăsa nimic de dorit în privinţa clarităţii şi a sincerităţii. Dealtfel, seriozitatea ei era întărită de faptul că guvernul Statelor Unite ale Americii îi şi concesionase teritoriile arctice, în cazul că ar fi reuşit să le cumpere la licitaţie.

          Părerile erau foarte împărţite. Mulţi nu voiau să vadă în această chestiune decât una din acele uluitoare „bombe” americane, care ar întrece limitele reclamei comerciale, dacă reclama n-ar fi fără limite. Alţii erau de părere că propunerea merita să fie privită cu toată seriozitatea. Aceştia insistau mai ales asupra faptului că noua societate comercială nu se adresa deloc pungii publicului. Ea voia să cumpere regiunile nordice cu banii ei proprii. Aşadar, nu căuta să sugă dolarii, bancnotele, aurul şi argintul gogomanilor, ca să-şi umple casa ei de bani! Nu! Ea nu căuta decât să cumpere cu fonduri proprii bunul imobil din jurul Polului Nord.

Oamenii obişnuiţi să-şi drămuiască fiecare părăluţă erau de părere că societatea ar face mult mai bine dacă s-ar folosi, pur şi simplu, de dreptul „primului ocupant” şi ar pune mâna pe acest teritoriu, a cărui scoatere în vânzare o iniţiase. Dar tocmai aici stătea dificultatea, deoarece până în ziua aceea se părea că omul nu are posibilitatea să ajungă la Polul Nord. Şi apoi, admiţând că Statele Unite ar fi devenit proprietarul acestor teritorii, concesionarii voiau să aibă un act în regulă, pentru ca nimeni să nu se poată ridica mai târziu împotriva dreptului lor. Nimeni nu i­ar fi putut învinui pentru ăsta. Oamenii acţionau cu prudenţă şi, când e vorba să faci un asemenea contract, apoi precauţiunile legale luate nu sunt niciodată prea multe.

Dealtfel, anunţul includea o clauză, care avea scopul să înlăture neînţelegerile ce s-ar fi putut ivi în viitor. Clauza aceasta a avut darul să dea loc la multe interpretări contradictorii, fiindcă sensul ei precis nu era înţeles nici de minţile cele mai ascuţite. Era vorba de ultima clauză, care spunea că „acest drept de proprietate nu va putea fi socotit prescris, chiar dacă în situaţia geografică şi meteorologică a globului pământesc ar surveni modificări — indiferent de natura lor”.

Ce însemna fraza aceasta? Ce eventualitate avea în vedere? Cum ar fi putut pământul să sufere vreodată o modificare, în stare să influenţeze geografia şi meteorologia — în special în teritoriile scoase la mezat?

„Cu siguranţă că trebuie să fie ceva la mijloc” spuneau cei ce se socoteau bine informaţi.

Semnificaţia acestei clauze dădu multora destulă bătaie de cap, punând la încercare perspicacitatea unora sau curiozitatea altora.

Astfel, ziarul „Ledger” din Philadelphia publică imediat următoarea notiţă glumeaţă:

„Cu siguranţă că numeroase calcule aritmetice au arătat cumpărătorilor ţinuturilor nordice că o cometă cu nucleu solid se va izbi curând de Pământ, în asemenea condiţii, încât izbitura ei va provoca acele schimbări geografice şi meteorologice de care se preocupă clauza în chestiune”.

Fraza era ceva cam lungă, aşa cum se cuvine unei fraze care se pretinde ştiinţifică, dar nu lămurea nimic. Dealtfel, eventualitatea ciocnirii Pământului cu o asemenea cometă nu putea fi luată în serios. În orice caz, nu se putea admite că concesionarii s-ar fi gândit la o eventualitate atât de puţin sigură.

„Oare să fie doar o întâmplare — se întreba ziarul „Delta” din New-Orleans — sau noua societate îşi închipuie că precesia echinocţiilor(2) ar putea produce cândva modificări care să favorizeze exploatarea domeniului său?”

„Şi de ce nu, odată ce această mişcare modifică paralelismul axei sferoidului nostru?” interveni „Hamburger-Korrespondent”.

„Chiar aşa, răspunse „Revista ştiinţifică” din Paris. Oare n-a preconizat Adhemar(3), în cartea sa „Revolta mărilor”, că precesia echinocţiilor, combinată cu mişcarea de secole a axei mari a orbitei Pământului, ar putea, de-a lungul unei perioade lungi de timp, să aducă schimbări în temperatura medie din diferite locuri de pe Pământ şi în cantitatea de gheţuri de la cei doi poli?”

„Dar aşa ceva nu-i deloc sigur”, răspunse „Revista Edinburgh-ului”, continuând: „Şi chiar dacă ar fi aşa, ar trebui să treacă 12.000 de ani, pentru ca, în urma fenomenului amintit mai sus, steaua Vega să devină steaua polară a Pământului, iar teritoriile arctice să sufere o schimbare din punct de vedere al climei”.

„Atunci e bine! interveni „Dagblad” din Copenhaga. Peste douăsprezece mii de ani, poftim, putem vărsa fondurile necesare. Dar până atunci, nu merită să riscăm nici măcar o coroană!”

Indiferent dacă „Revista Ştiinţifică” avea dreptate sau nu cu teoria lui Adhemar, dar era aproape sigur că „North Polar Practical Association” nu se bizuia nicidecum pe modificarea pricinuită de precesiunea echinocţiilor.

De fapt, nimeni nu reuşea să afle ce înseamnă această clauză a faimosului document şi nici ce viitoare schimbare cosmică avea ea în vedere.

Pentru soluţionarea problemei, poate că ar fi fost de ajuns o întrebare pusă noii societăţi şi mai ales preşedintelui. Dar nimeni nu ştia cine-i preşedinte! Şi tot atât de necunoscuţi erau şi secretarul şi membrii consiliului de administraţie. Nu se ştia nici măcar de unde a plecat nota. Ştirea fusese adusă la redacţia ziarului „New-York Herald” de un oarecare William S. Forster, din Baltimore, misit onorabil al societăţii „Ardrinell şi Co.”, din Terra-Nova, care se ocupa cu comerţul de batog. Un „om de paie”, evident, şi mut în ce priveşte această chestiune, aidoma peştelui pe care îl comercializa în magazinele sale, aşa că nici cei mai curioşi şi mai dibaci reporteri n-au putut scoate nimic de la el. Pe scurt, această „North Polar Practical Association” era într-adevăr o societate atât de anonimă, Încât nu se putea vorbi de nici un nume. Pe drept era considerată „ultimul cuvânt al anonimatului”.

Şi totuşi, deşi cei din fruntea acestei întreprinderi se încăpăţânau să-şi învăluie identitatea într-un mister absolut, scopul lor era arătat limpede şi precis în nota adusă la cunoştinţa locuitorilor întregului Pământ. Era vorba pur şi simplu de a deveni stăpâni deplini pe partea din regiunea nordică îngrădită de paralela 84 şi care avea Polul Nord ca punct central.

Lucru foarte normal, dealtfel, deoarece exploratorii moderni — Parry, Markham, Lockwood şi Brainard — care se apropiaseră cel mai mult de acest punct inaccesibil, rămăseseră totuşi în afara paralelei 84. Cât priveşte pe ceilalţi navigatori din mările nordice, ei ajunseseră de abia la o latitudine simţitor inferioară. Astfel: Payez, în 1874, la 82° 15’ la nord de Ţara lui Frantz-Joseph şi de Noua Zemlia; Leout, în 1870, la 72°47’, deasupra Siberiei; De Long, în expediţia făcută pe corabia „Jeannette”, în 1879, la 78°45’, în preajma insulelor care îi poartă numele. Ceilalţi ajunseseră dincolo de Noua Siberie şi Groenlanda, la înălţimea capului Bismarck, dar nu trecuseră de paralele 76, 77 şi 79. Lăsând deci o distanţă de 35 minute de arc între punctul — să zicem 83°35’ — unde Lockwood şi Brainard puseseră piciorul şi cea de a 84-a paralelă, aşa cum arăta nota — „North Polar Practical Association” nu atingea cu nimic drepturile câştigate prin descoperirile de până atunci. Societatea aceasta se referea la un teritoriu pe care nu călcase niciodată picior de om.

Întinderea acestei porţiuni a globului pământesc îngrădită de paralela 84 este ceva mai mare decât de două ori suprafaţa Franţei, sau cam a zecea parte din întreaga Europă; o porţie destul de bună!

După cum s-a văzut, nota expunea principiul că aceste regiuni, nefiind încă explorate geografic şi deci neaparţinând nimănui, aparţineau, prin chiar acest fapt, întregii lumi. Se putea presupune că celor mai multe dintre statele pământului nici n-avea să le treacă prin minte să ridice vreo pretenţie. Era însă aproape sigur că statele învecinate au să socotească aceste regiuni ca o prelungire a posesiunilor lor spre nord şi, în consecinţă, să se folosească de dreptul de proprietate, cu atât mai mult cu cât pretenţiile lor erau întemeiate, căci descoperirile din regiunile arctice se datorau în cea mai mare parte curajului cetăţenilor ţărilor respective. Guvernul american, reprezentat prin noua societate, soma toate ţările să-şi expună acum pretenţiile, pentru a fi dezdăunate cu preţul obţinut la licitaţie. Oricum, partizanii noii societăţi „North Polar Practical Association” strigau sus şi tare: proprietatea nu aparţine nimănui, aşadar nimeni nu poate să se opună la scoaterea la mezat a acestui domeniu întins.

Statele ale căror drepturi nu puteau fi puse deloc în discuţie, fiind vecine cu aceste teritorii, erau în număr de şase şi anume: America, Anglia, Danemarca, Suedia-Norvegia(4), Olanda şi Rusia. Dar şi alte state puteau să ridice pretenţii pe baza descoperirilor geografice făcute de marinarii şi călătorii lor.

De pildă, ar fi putut să intervină Franţa, deoarece câţiva dintre fiii ei luaseră parte la expediţiile pornite pentru cucerirea ţinuturilor din jurul Polului Nord. Dar Franţa a socotit că este mai bine să nu se amestece în aceasta întreprindere mai mult comercială decât ştiinţifică, aşa că a renunţat la dreptul ei la plăcinta polară, în care alte state riscau să-şi rupă dinţii. Poate că a avut dreptate şi bine a făcut că s-a gândit aşa!

Tot aşa şi Germania. Ea avea la activul ei, încă din 1671, călătoria hamburghezului Frederic Martens la Spitzberg, iar în 1869—1870 expediţiile făcute de vasele „Germania” şi „Hansa” comandate de Koldervey şi Hegeman, care ajunseseră până la capul Bismarck, navigând de-a lungul coastelor Groenlandei. Dar în ciuda acestui trecut de descoperiri glorioase, a găsit şi ea de cuviinţă că nu trebuie să mărească imperiul german cu o bucăţică din regiunea polară.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Austro-Ungaria, deşi acest imperiu era proprietar al insulei Frantz- Joseph, situată la nordul ţărmului Siberiei.

Italia, care n-avea nici un drept să se amestece, nici nu s-a amestecat, oricât de ciudat ar putea să pară un asemenea lucru.

Este drept că mai existau iacuţii şi celelalte popoare din Siberia, eschimoşii, care sunt răspândiţi mai ales pe teritoriile Americii de Nord, băştinaşii din Groenlanda, Labrador, arhipelagul Behring, insulele Aleutine, grupate între Asia şi America, în sfârşit cei care, sub numele de ciucci, locuiesc vechea Alaskă rusă, devenită americană după anul 1867(5). Dar aceste popoare — la urma urmei adevăraţii băştinaşi, locuitorii absolut fireşti ai regiunilor nordice — nu aveau dreptul să spună nici un cuvânt în legătură cu această chestiune. Şi apoi, cum ar fi putut aceste popoare sărace să depună o cauţiune, oricât de mică, la licitaţia cerută de societatea „Polul Nord”? Şi cum ar fi putut să plătească? Cu scoici, cu dinţi de morsă sau untură de focă? Şi totuşi, lor le aparţinea, potrivit dreptului primului ocupant, acest teritoriu scos la mezat de americani. Ei, dar aceştia nu erau decât nişte iacuţi, ciucci, eschimoşi — aşa că nici măcar n-au fost întrebaţi...

           Aşa e lumea!

__________________________________________________________________________________

(1) Lesseps — inginer francez, constructorul Canalului Suez.

(2) Precesia echinocţiilor: denumirea uneia din mişcările Pământului: axa Pământului descrie, în decurs de 20.000 de ani, un con. Datorită acestui fapt, diferite stele ale cerului polar apar rând pe rând ca stele polare ale Pământului. 

(3) Adhemar (1797-1862): matematician francez, autorul teoriei periodicităţii epocilor glaciale şi a deplasării treptate a gheţurilor de pe o emisferă a Pământului pe cealaltă. 

(4)  Pe atunci, aceste două ţări constituiau un singur stat.

(5) În 1867, guvernul Rusiei ţariste, neţinând seamă de interesele ţării, a vândut Statelor Unite peninsula Alaska pentru suma derizorie de 7 milioane de dolari.