Fiica Albionului
La scara conacului moşierului
Griabov se opri o minunată trăsură cu roţi cauciucate, cu perine îmbrăcate în
catifea, şi cu un vizitiu plesnind de gras ce era(*).
Din trăsură sări Feodor Andreici Otţov, mareşalul nobilimii din judeţ. În
vestibul îl întâmpină un fecior somnoros.
— Boierii sunt
acasă? întrebă mareşalul.
— Nu, vă rog.
Coniţa s-a dus cu copiii la o vizită, iar conaşul prinde peşte cu domnişoara
guvernantă; au plecat dis-de-dimineaţă.
Otţov stătu o clipă pe gânduri,
apoi se îndreptă spre râu, să-l caute pe Griabov. Îl găsi la vreo două verste
de casă. Privind de pe malul înalt şi zărindu-l, pe Otţov îl pufni râsul…
Griabov, bărbat voinic, gras, cu un cap foarte mare, şedea turceşte pe nisip
cu picioarele sub el şi pescuia cu undiţa. Pălăria îi alunecase pe ceafă, iar
cravata îi fugise într-o parte. Lângă el, stătea o englezoaică înaltă, subţire,
cu ochii bulbucaţi, ca de rac şi cu un nas mare, ca un cioc de pasăre, aducând
mai mult a cârlig decât a nas. Purta o rochie albă, de muselină, prin care i se vedeau umerii uscăţivi, galbeni. La brâu îi atârna un
mic ceas de aur. Pescuia şi ea. În jurul lor domnea o tăcere mormântală.
Amândoi stăteau nemişcaţi, ca şi undele pe care moţăiau plutele undiţelor lor.
— Pofta-i mare,
dar soarta-i crudă! spuse râzând Otţov. Bună ziua, Ivan Cuzmici.
— A-a… tu erai?
exclamă Griabov, fără să-şi ia ochii de la plută. Ai venit?
— Precum vezi…
Tot te mai ţii de fleacurile tale! Nu te-ai lăsat încă de patima asta?
— Pe dracu’!…
Pescuiesc de dimineaţă până seara. Astăzi însă nu prea merge. N-am prins nimic,
nici eu, nici caraghioasa asta. Stăm, stăm şi nu se prinde nici dracu’! Îţi
vine să urli de necaz.
— Dă-l naibii de
pescuit. Hai să bem o votcă!
— Mai stai un
pic… Poate că tot prindem ceva. Spre seară peştele muşcă mai bine… Stăm aici,
frate dragă, din zori! Nu pot să-ţi spun cum mă plictisesc. Naiba m-a pus să
cad la patima pescuitului. Ştiu că-i o prostie şi totuşi stau. Stau ca un
ticălos, ca un ocnaş, şi mă tot uit la apă ca un tâmpit! Ar trebui să mă duc la
cosit, şi eu pescuiesc. La Haponievo a slujit ieri preasfinţitul şi nu m-am
dus, am stat tot aici cu scrumbia… cu zgripţuroaica asta.
— Ce ai… ai
înnebunit? spuse Otţov, trăgând stingherit cu coada ochiului spre englezoaică.
Înjuri în faţa unei doamne… şi o înjuri chiar pe ea…
— Dracu’ s-o ia!
Nu pricepe nicio boabă ruseşte. Ori o lauzi, ori o ocărăşti, ei totuna îi e!
Uită-te la nasul ei! Ţi se face rău numai când îl vezi! Pescuim zile întregi
împreună şi nu scoate un cuvânt! Stă ca o momâie, cu ochii holbaţi la apă.
Englezoaica căscă, schimbă
viermuşorul şi aruncă din nou undiţa.
— Dacă ai mai
văzut aşa ceva! continuă Griabov. De zece ani, frate dragă, stă toanta asta în
Rusia şi nu ştie o iotă de rusească… Orice boiernaş de-al nostru, dacă se duce
la ei, învaţă cât ai zice peşte să trăncănească în limba lor, pe când ăştia…
dracu’ să-i priceapă! Uită-te la nasul ei! Uită-te la nas!
— Încetează
odată… Mă pui într-o situaţie penibilă… Lasă femeia în pace!
— Nu-i femeie, e
fată… Te pomeneşti că visează la logodnici, păpuşa dracului. Şi miroase a
mucegai… Nu pot s-o sufăr! Mi-e destul s-o văd, ca să-mi ies din pepeni! Când
se holbează la mine cu ochii ei cât cepele, mă trec fiorii, de parcă m-aş fi
lovit cu cotul de o balustradă. Îi place şi ei să pescuiască. Uită-te la ea: e
solemnă, de parcă ar sluji în biserică! Toate le priveşte cu dispreţ… Stă aici,
canalia, şi se umflă în pene că-i şi ea fiinţă omenească, deci rege al naturii.
Şi ştii cum o cheamă? Wilca Charlesovna Twice. Ptiu!… Nici nu pot să-i pronunţ
numele.
Auzindu-şi numele, englezoaica
întoarse încet nasul spre Griabov şi îl măsură cu o privire dispreţuitoare.
De la Griabov, îşi ridică privirea asupra lui Otţov şi îl împroşcă şi pe el cu
acelaşi dispreţ. Totul în tăcere, fără grabă şi cu un aer grav.
— Ai văzut? îl
întrebă Griabov râzând cu hohote. Cu alte cuvinte, nu merităm mai mult! Caraghioasa!
Numai de dragul copiilor ţin tritonul ăsta. Dacă n-ar fi ei, n-aş lăsa-o să se
apropie nici la zece verste de moşia mea. Are un nas de uliu… Dar talia? Păpuşa
asta aduce cu un piron. Îmi vine s-o iau şi s-o înfig în pământ. Stai… Parcă
mişcă pluta.
Griabov sări în picioare şi ridică
undiţa. Sfoara se întinse… Griabov mai trase o dată, dar nu putu să scoată
cârligul din apă.
— S-a agăţat de ceva!
spuse el, încruntându-se.
— Se vede că s-a
prins de o piatră… Drace!…
Pe faţă i se întipări o adevărată
suferinţă. Oftând, sucindu-se neliniştit când la dreapta, când la stânga şi
blestemând pe înfundate, începu să tragă scurt de sfoară. Dar fără niciun
rezultat. De supărare se îngălbeni.
— N-am ce face!
Trebuie să mă bag în apă.
— Ia mai lasă
prostiile!
— Nu se poate…
Spre seară se pescuieşte bine… Phii!… Mare ghinion! Trebuie neapărat să mă bag
în apă. N-am încotro! Dacă ai şti ce lene mi-e să mă dezbrac! Trebuie să-i fac
vânt englezoaicei… Nu-mi vine să mă despoi în faţa ei. Oricum, e o doamnă.
Griabov îşi scoase pălăria şi
cravata.
— Miss… e-e-e…
se adresă el englezoaicei. Miss Twice! Je vu pri[ii]…
Ei, cum să-i spun? Cum să-ţi spun ca să înţelegi? Ascultă… Încolo! Cară-te de
aici! Auzi?
Miss Twice îl împroşcă pe Griabov
cu dispreţ şi scoase un sunet nazal.
— Cum? Nu
înţelegi? Îţi spun să te cari de aici! Trebuie să mă dezbrac, păpuşa dracului!
Du-te acolo! Acolo!
Griabov o trase pe miss de mânecă,
îi arătă nişte tufe şi se aşeză pe vine, vrând să-i spună să se ducă după tufe
şi să se ascundă acolo… Mişcând energic din sprâncene, englezoaica rosti repede
o frază lungă pe englezeşte. Moşierii izbucniră în râs.
— E prima dată
în viaţă că-i aud glasul… Frumos glăscior, n-am ce zice! Nu înţelege! Ce să mă
fac cu ea?
— Las-o baltă!
Hai să bem o votcă!
— Nu se poate,
trebuie să pescuiesc… E seară… Ce vrei să fac? Mare pacoste! Am să fiu nevoit
să mă dezbrac în faţa ei…
Griabov îşi scoase vestonul şi
jiletca şi se aşeză pe nisip pregătindu-se să-şi scoată ghetele.
— Ascultă, Ivan
Cuzmici, spuse mareşalul nobilimii, râzând pe înfundate. Asta e bătaie de joc,
dragul meu, zău că e curată batjocură.
— Cine o pune să
nu înţeleagă? Lasă, să le fie de învăţătură străinilor ăstora!
Griabov îşi scoase ghetele,
pantalonii, cămaşa şi se pomeni în costumul lui Adam. Otţov se ţinea de burtă.
Se făcuse stacojiu atât de râs, cât şi de ruşine. Englezoaica ridică sprâncenele
şi începu să clipească… Pe faţa ei gălbuie alunecă un zâmbet mândru, dispreţuitor.
— Trebuie să
aştept să mi se răcească puţin trupul, spuse Griabov, bătându-se cu palma peste
coapse.
— Spune-mi, te
rog, Feodor Andreici, de ce am eu în fiecare vară un fel de spuzeală pe piept?
— Bagă-te odată
în apă sau acoperă-te cu ceva! Neruşinatule!
— Cel puţin dacă
i-ar fi ei ruşine, ticăloasa! spuse Griabov, intrând în apă şi făcându-şi
semnul crucii. Brr… da’ rece e apa… Uită-te la ea cum mişcă din sprâncene! Da’
de plecat tot nu pleacă… Se consideră deasupra vulgului! He-he-he… Nici nu ne
socoate oameni!
Intrând în apă până la genunchi şi
întinzându-şi trupul uriaş, Griabov făcu cu ochiul şi spuse:
— Ce să-i faci,
dragul meu, aici nu e Anglia! Miss Twice schimbă cu sânge rece viermuşorul,
căscă şi aruncă din nou undiţa. Otţov întoarse capul. Griabov se afundă o
clipă, desprinse cârligul şi ieşi din apă. Două minute după aceea, şedea iar pe
nisip şi pescuia.
(*) În vechea Rusie, la echipajele elegante vizitiul trebuia neapărat să
fie gras.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu