Foamea(2)

Happolati
Nu am întâmpinat nici o greutate ca să-l primesc. Zaraful mi-a adus el însuşi vesta şi m-a rugat să caut prin toate buzunarele; am găsit cu acest prilej şi câteva bonuri de amanetare, pe care le-am băgat în buzunarul hainei. Apoi i-am mulţumit pentru amabilitate. M-am simţit tot mai atras de el şi deodată mi s-a părut că este foarte important să-i fac o impresie bună. M-am îndreptat spre uşă, dar m-am întors din nou spre tejghea, ca şi când aş fi uitat ceva. Mi se părea că îi datorez o explicaţie, o lămurire, şi am început să fredonez ceva spre a-i atrage atenţia. Apoi am luat creionul şi l-am ridicat în sus.

- Nu mi-ar fi trecut prin cap - am spus - să fac un drum atât de lung pentru un creion oarecare; dar cu creionul acesta e altă poveste. E un creion special. Aşa, neînsemnat cum pare, această bucăţică de creion a făcut pur şi simplu din mine ceea ce sunt în această lume, sau, ca să zic aşa, mi-a conferit rangul pe care-l deţin în societate.

          Atât am spus. Omul a venit până la tejghea.

- Aşa? m-a întrebat privindu-mă curios.

- Cu acest creion, am continuat calm, am scris tratatul meu în trei volume despre cunoaşterea filozofică. Nu aţi auzit vorbindu-se despre el?

Negustorului i se părea într-adevăr că auzise despre nume, titlu.

- Da, am spus. Eu am scris această carte. De aceea nu trebuia să se mire că doream să-mi iau înapoi ciotul de creion; avea o valoare prea mare pentru mine, era în ochii mei aproape o mică fiinţă omenească. De altfel, îi rămâneam în mod sincer recunoscător pentru bunăvoinţă şi îmi voi aduce aminte de dânsul. Da, da, îmi voi aduce aminte cu adevărat; cuvântul dat e cuvânt. Aşa sunt eu. Şi el merita aceasta. La revedere!

M-am îndreptat spre uşă cu alura unui om care ar fi în situaţia să procure cuiva un post înalt. Politicos, negustorul s-a înclinat de două ori în faţa mea când am dat să plec, iar eu m-am întors din nou de la uşă şi i-am spus la revedere.

Pe scară am întâlnit o femeie cu o valiză. Văzându-mă că trec cu o mină atât de importantă, s-a dat la o parte cu sfială ca să-mi facă loc. Fără să vreau, am început de îndată să scotocesc prin buzunare ca să-i dau ceva; dar negăsind nimic, am trecut mai departe, jenat. Puţin după aceea am auzit-o şi pe ea bătând la uşa negustorului; în faţa uşii se afla un grilaj de fier şi am recunoscut zăngănirul vergelelor atunci când cineva punea mâna pe ele.

Soarele era sus pe cer; se făcuse în jur de ora douăsprezece, în oraş începuse animaţia. Se apropia ora de plimbare şi grupuri de oameni treceau în sus şi în jos pe bulevardul Karl Johan, salutându-se şi adresându-şi zâmbete. Mi-am lipit coatele de şolduri, m-am făcut mic de tot şi m-am strecurat neobservat pe lângă nişte cunoştinţe care se postaseră într-un colţ lângă Universitate, ca să se uite la trecători. Am urcat colina castelului şi am căzut pe gânduri. Cât de uşor şi cât de vesel îşi legănau capetele blonde oamenii aceştia care treceau dansând prin viaţă ca printr-o sală de bal! Nici urmă de supărare în ochii lor, nici cea mai mică povară pe umerii lor, niciun gând umbrit, nicio durere tainică în sufletul vreuneia dintre aceste fiinţe fericite. Iar eu mergeam alături de ei, eram tânăr, abia păşisem în viaţă şi totuşi uitasem cum arată norocul. Mă complăceam în aceste gânduri, găsind că sunt victima unei crunte nedreptăţi. Oare de ce îmi mersese atât de rău în ultimele luni? Nu mai recunoşteam deloc firea mea veselă; din toate părţile mă copleşiseră necazurile cele mai grele. Nu puteam şedea liniştit pe o bancă, nici merge undeva fără să fiu asaltat de mici întâmplări neprevăzute, lipsite de importanţă, bagatele mizerabile, care se strecurau în gândurile mele risipindu-mi forţele în cele patru vânturi. Un câine care trecea pe lângă mine, un trandafir galben la butoniera unui domn puteau să-mi pună gândurile în mişcare şi să mă preocupe vreme îndelungată. Oare ce se întâmplase cu mine? Era cumva mâna lui Dumnezeu îndreptată împotriva mea? Dar de ce tocmai împotriva mea? De ce, la urma urmei, nu împotriva cuiva din America de Sud? Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât înţelegeam mai puţin de ce trebuise să fiu tocmai eu cobaiul capriciosului har divin. Un procedeu foarte ciudat acesta - de a trece cu vederea o lume întreagă spre a mă înşfacă tocmai pe mine; la urma urmelor, mai erau şi anticarul Pascha, şi armatorul Hennechen.

În timp ce îmi continuam drumul, am meditat mult asupra acestui lucru şi am formulat obiecţiile cele mai puternice împotriva acestei samavolnicii divine de a mă lăsa pe mine să ispăşesc păcatele tuturor. Chiar după ce am găsit o bancă şi m-am aşezat, problema a continuat să mă frământe, împiedicându-mă să mă mai gândesc la altceva. Din ziua aceea de mai, când începuseră necazurile mele, am putut observa o slăbiciune care se accentua din zi în zi; parcă devenisem prea slab ca să-mi mai îndrept paşii încotro doream; un roi de gângănii dăunătoare pătrunseseră în fiinţa mea intimă, mă roseseră pe dinăuntru. Nu cumva Dumnezeu avea de gând să mă distrugă cu totul? M-am ridicat şi am început să mă plimb prin faţa băncii.

In momentul acela întreaga mea fiinţă era prada celor mai aprige suferinţe; simţeam dureri până şi în mâini, pe care îmi era cu neputinţă să le mai ţin în poziţia normală. Ultimul meu prânz, prea bogat, îmi lăsase o puternică indispoziţie; cu stomacul plin, mă plimbam iritat în sus şi în jos fără să-mi ridic privirile; trecătorii alunecau pe lângă mine ca nişte năluci; în cele din urmă, banca mea fu ocupată de nişte domni, care îşi aprinseră ţigările de foi şi începură o conversaţie cu voce tare; m-am înfuriat şi am fost cât pe-aci să-i iau la rost, dar am făcut la stânga împrejur şi m-am dus în cealaltă parte a parcului, unde am găsit o altă bancă. M-am aşezat.

Gândurile mi s-au îndreptat din nou spre Dumnezeu. Mi se părea că îi era absolut imposibil să justifice de ce intervenea de fiecare dată când căutam o slujbă, încurcându-mi toate socotelile; căci ceea ce ceream nu era, în fond, decât pâinea cea de toate zilele. Observasem foarte limpede că, atunci când eram nevoit să rabd de foame un timp mai îndelungat, creierul mi se scurgea parcă din craniu, lăsându-l gol. Capul îmi devenea uşor şi parcă pleca de la locul lui; nu-i mai simţeam greutatea pe umeri şi mi se părea că atunci când mă uitam la cineva ochii mi se holbau prea tare.

Şedeam acolo pe bancă gândindu-mă la toate acestea şi eram tot mai pornit împotriva lui Dumnezeu din cauza necazurilor necontenite pe care le îngrămădea pe capul meu. Dacă îşi închipuia că mă apropie mai mult şi mă face mai bun chinuindu-mă într-una şi punându-mi tot felul de piedici - atunci se cam înşela. De asta putea să fie sigur. Apoi am ridicat privirile spre Cel-de-Sus, aproape plângând de ciudă şi spunându-i în gând toate acestea, o dată pentru totdeauna. Mi-au venit în minte frânturi din cele învăţate în copilărie, îmi răsuna în urechi stilul solemn al Bibliei şi vorbeam încet cu mine însumi, aplecându-mi sarcastic capul într-o parte. De ce mă preocupa ce voi mânca, ce voi bea şi în ce voi îmbrăca acest mizerabil sac de viermi numit trupul meu pământesc? Oare Tatăl meu cel ceresc nu a avut grijă şi de mine ca de păsările cerului? Nu mi-a împărtăşit harul de a întinde mâna sa divină spre mine, spre smeritul său rob? Dumnezeu a vârât un deget în reţeaua nervilor mei şi -discret, doar în treacăt - a încurcat puţin firele. Apoi şi-a retras degetul şi iată că pe acesta rămăseseră fibre şi rădăciniţe fine, smulse din nervii mei. Pe locul unde pusese degetul, care era degetul lui Dumnezeu, a rămas o urmă, iar pe creierul meu, o rană. Dar după ce Dumnezeu m-a atins cu degetele sale, m-a lăsat în pace şi nu a mai îngăduit să mi se întâmple nimic rău. M-a lăsat să-mi continui drumul în pace şi linişte, dar am rămas cu urma ce se căsca... Şi nimic rău nu mi s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu, care este stăpân în vecii vecilor...

Dinspre chioşcul studenţilor, vântul aducea până la mine acordurile unei muzici oarecare. Aşadar, trecuse de ora două. Mi-am scos hârtia şi creionul ca să încerc să scriu ceva, dar în acelaşi moment mi-a căzut din buzunar abonamentul la frizerie. L-am desfăcut şi am numărat bonurile neconsumate; mai aveam şase. Mulţumesc lui Dumnezeu, am spus fără să vreau, pot să mă mai bărbieresc încă vreo câteva săptămâni şi să am o înfăţişare prezentabilă! Această mică avuţie care îmi rămăsese mi-a dat de îndată o dispoziţie mai bună; am netezit filele cu grijă şi am pus carnetul în buzunar.

Dar de scris nu puteam scrie. După câteva rânduri, nu mi-a mai venit nicio idee; gândurile îmi erau ca împrăştiate, nu puteam să mi le adun. Tot ce era în jurul meu mă influenţa şi îmi abătea atenţia, tot ce îmi cădea sub ochi îmi dădea impresii noi. Muşte şi alte gâze se aşezau pe hârtie şi mă deranjau; am suflat de câteva ori cu putere asupra lor ca să le gonesc, am început să suflu tot mai tare - dar în zadar. Afurisitele de gângănii se cramponează puternic, se lasă grele şi rezistă cu atâta forţă, încât picioruşele lor subţiri se încovoaie. Nu pot fi urnite din loc în niciun chip. Găsesc oare ceva de ce să se prindă, îşi înţepenesc călcâiele de vreo virgulă sau de vreo asperitate a hârtiei şi rămân acolo nemişcate până când socotesc că trebuie să plece?

Aceste gângănii m-au preocupat o bucată bună de timp; m-am aşezat picior peste picior şi le-am observat pe îndelete. Deodată, dinspre chioşcul studenţilor au răsunat două sau trei note stridente de clarinet, dând gândurilor mele o altă direcţie. Abătut că nu pot să-mi termin articolul, am pus din nou hârtiile în buzunar şi m-am rezemat de speteaza băncii. În momentul acesta mintea îmi era atât de limpede încât eram în stare să zămislesc gândurile cele mai subtile fără să obosesc câtuşi de puţin. Şezând în această poziţie, las privirile să-mi alunece în jos, de-a lungul pieptului, înspre picioare şi observ cum îmi zvâcneşte piciorul la fiecare bătaie a pulsului. Mă ridic pe jumătate şi îmi privesc picioarele; în momentul acela trăiesc o senzaţie ciudată şi fantastică, pe care nu am mai avut-o nicicând. Era ca o tresărire uşoară, neobişnuită, ce-mi trecea prin nervi, ca şi cum aceştia ar fi fost străbătuţi de nişte dâre de lumină. Aruncându-mi privirile asupra ghetelor, mi s-a părut că revăd o veche cunoştinţă sau că regăsesc o parte desprinsă din mine însumi. Acest sentiment de recunoaştere îmi face simţurile să vibreze, mă podidesc lacrimile şi percep ghetele ca murmurul uşor al unei muzici ce urcă spre mine. Slăbiciune! mi-am spus cu asprime. Am strâns pumnii şi am repetat: Slăbiciune! Mi-am bătut joc de mine însumi pentru aceste simţăminte ridicole, am făcut glume pe socoteala mea, fiind perfect lucid; am vorbit foarte sever şi judicios, strângând în acelaşi timp pleoapele cu putere spre a împiedica lacrimile să curgă. Ca şi când nu mi-aş fi văzut ghetele până atunci, încep să le studiez exteriorul, mimica lor atunci când mişc piciorul, forma şi căputa roasă şi descopăr că încreţiturile şi cusăturile albite le dau o expresie, le conferă o fizionomie. Aceste ghete preluaseră ceva din propria mea fiinţă, mi se părea că ele acţionau ca o răsuflare asupra eului meu, că erau o parte vie din mine însumi...

Am stat aşa de vorbă, fără noimă, cu aceste senzaţii vreme îndelungată, poate un ceas. Deodată s-a apropiat un bătrânel şi a luat loc pe celălalt capăt al băncii. În timp ce se aşeza, respirând din greu de oboseala drumului, spuse: Da, da, da, da, da, da, şi iarăşi da!

În momentul în care i-am auzit vocea, mi s-a părut că prin cap îmi trece ceva asemănător unui vânt. Ghetele nu erau altceva decât ghete! Mi se părea că starea de confuzie prin care trecusem am trăit-o într-o perioadă demult apusă, poate în urmă cu un an sau doi, şi că aceasta era pe cale să mi se şteargă încetul cu încetul din memorie. Şi-am început să-l privesc pe bătrân.

In ce măsură mă interesa oare acest bătrânel? Deloc, absolut deloc. Doar că ţinea în mână un ziar, un număr vechi cu pagina micii publicităţi în afară, în care părea că este împachetat ceva. Mi se trezise curiozitatea şi nu-mi mai puteam lua ochii de la ziar; mi-a venit ideea năstruşnică că ar putea să fie un ziar remarcabil, unic în felul său; curiozitatea îmi creştea şi am început să mă foiesc pe bancă. Ar putea să fie documente, acte periculoase furate dintr-o arhivă. Mi-a trecut chiar prin minte că ar putea să fie vreun tratat secret, o conspiraţie.

Bătrânelul şedea liniştit şi se gândea. Oare de ce nu ţinea ziarul aşa cum îl ţine orice om, cu titlul în afară? Ce fel de şiretlic era acesta? Nu părea că are de gând să lase pachetul din mână pentru nimic în lume, poate că nu se încumeta să i-l încredinţeze nici măcar propriului său buzunar. Aş fi pariat pe oricât că nu era lucru curat.

M-am uitat în jur. Tocmai imposibilitatea de a pătrunde acest mister mă făcea teribil de curios. Am căutat prin buzunare după ceva ce i-aş putea oferi bătrânului spre a intra în vorbă cu el şi am dat de abonamentul de la frizer, dar l-am lăsat mai departe acolo unde-l găsisem. Deodată mi-a venit ideea să fiu deosebit de obraznic, mi-am mângâiat buzunarul gol de la haină şi l-am întrebat:

- Îmi permiteţi să vă ofer o ţigară?

Mi-a mulţumit, dar mi-a spus că nu fumează. A trebuit să se lase de fumat ca să-şi cruţe ochii; era aproape orb. De altfel, îmi mulţumea foarte mult!

L-am întrebat dacă suferă de mult cu ochii. Atunci nu poate nici să citească? Nici măcar ziare?

- Nici măcar ziare, din păcate!

Bătrânul mi-a aruncat o privire. Ochii săi bolnavi aveau albeaţă, ceea ce le dădea un aspect sticlos, privirea îi era albă şi făcea o impresie dezgustătoare.

- Nu sunteţi de aici? mă întrebă el.

- Nu...

Nu putea să citească nici măcar titlul ziarului pe care-l ţinea în mână?

- Anevoie... De altfel, auzise de îndată că sunt străin... era ceva în intonaţia mea, care îi spunea aceasta. Nu-i era greu să descopere, căci auzea foarte bine; noaptea, când toţi dormeau, putea să audă până şi respiraţia celor din camera vecină...

- Ce-am vrut numai să spun, unde locuiţi?

Mi-a venit pe loc în minte o minciună. Am minţit împotriva voinţei mele, fără intenţie şi fără vreun gând ascuns. I-am răspuns:

- în piaţa Sfântul Olaf, la numărul 2.

- Aşa? Cunoştea fiecare piatră din pavajul pieţei Sfântul Olaf. Era acolo o fântână arteziană, câteva felinare cu gaz, câţiva copaci, îşi amintea totul... La ce număr locuiţi?

Voiam să pun capăt acestei întorsături a conversaţiei şi m-am ridicat, exasperat la culme de ideea fixă cu ziarul. Secretul trebuia descoperit cu orice preţ.

- Dacă nu puteţi citi ziarul acela, atunci de ce...

- Parcă spuneaţi că la numărul 2? făcu bătrânul mai departe fără să acorde atenţie stării mele de agitaţie. Pe vremuri, îi cunoşteam pe toţi locatarii de la numărul 2. Cum se numeşte proprietarul dumneavoastră? Ca să scap de el, am inventat în grabă un nume, l-am plăsmuit pe moment şi l-am azvârlit cu putere în afară ca să-l opresc din vorbă pe indiscretul meu interlocutor.

- Happolati, am spus eu.

- Happolati, da, spuse bătrânul aprobând din cap şi nu greşi nici o silabă din acest nume complicat.

L-am privit uluit; era foarte serios şi avea o mină gânditoare. Nici n-am rostit bine acest nume stupid, care îmi venise în minte pe moment, că bătrânul l-a şi recunoscut, prefăcându-se că l-ar fi auzit şi mai înainte. Între timp, el pusese pachetul pe bancă, iar eu simţeam cum curiozitatea face să-mi vibreze fiecare nerv. Am observat pe ziar câteva pete de grăsime.

- Proprietarul dumneavoastră nu este cumva marinar?

- Marinar? Scuzaţi, cel pe care-l cunoaşteţi dumneavoastră trebuie să fie fratele său; primul este J.A. Happolati, agent comercial. Am crezut că asta îl va da gata; dar, de fapt, era dispus să accepte orice situaţie nouă.

- Am auzit că e un om destoinic, spuse el, reluând vorba.

- O, tare iscusit, am răspuns, un cap priceput la afaceri, agent pentru toate: afine pentru China, pene şi puf din Rusia, piei, cherestea, cerneluri...

- Ehei, a naibii treabă! întrerupse bătrânul, peste măsură de înviorat.

Începea să fie interesant. Devenisem prizonierul situaţiei şi în minte mi se înfiripa o minciună după cealaltă. M-am aşezat din nou pe bancă, am uitat de ziar, de documentele misterioase; mă întărâtasem şi am început să-l întrerup. Naivitatea bătrânului m-a făcut să fiu de o îndrăzneală neobişnuită, voia să-l mint cât pot, fără nicio cruţare, să-l dau gata într-un chip măreţ.

L-am întrebat dacă auzise despre psaltirea electrică pe care o inventase Happolati.

- Ce, psalti...

- Cu litere electrice care strălucesc în întuneric. O afacere absolut colosală, milioane de coroane în mişcare, turnătorii şi tipografii în plină activitate, cete întregi de mecanici, am auzit că vreo şapte sute de salariaţi.

- Păi nu spuneam eu! făcu bătrânul cu voce scăzută.

Altceva nu a mai spus; credea tot ce-i povestisem, cuvânt cu cuvânt, totuşi nu-şi pierduse cumpătul într-atâta încât să vorbească dezarticulat. Aceasta m-a dezamăgit puţin, aşteptasem să-l văd de-a dreptul zăpăcit de invenţiile mele.

Am mai născocit încă vreo câteva minciuni gogonate, la întâmplare; i-am dat să înţeleagă că Happolati fusese ministru în Persia timp de nouă ani.

- Poate că nici nu aveţi idee ce înseamnă să fii ministru în Persia? l-am întrebat eu. Este mai mult decât să fii rege aici, este cam cât un sultan, dacă ştia ce înseamnă un sultan. Dar Happolati s-a descurcat bine. Nu a dat greş niciodată. Apoi i-am povestit despre fiica acestuia, Ylajali, o adevărată zână, o prinţesă care avea trei sute de sclave şi dormea pe un pat de trandafiri albi; era fiinţa cea mai frumoasă pe care o văzusem vreodată; nu mi-a fost nicicând dat, zău aşa, să zăresc o frumuseţe mai răpitoare.

- Aşa, era atât de frumoasă? făcu bătrânul cu o figură absentă şi privind în pământ.

- Frumoasă? Era adorabilă, era de o nemaivăzută gingăşie! Ochii îi erau ca mătasea, braţele ca de chihlimbar. O singură privire a ei era seducătoare ca un sărut, iar când mă striga, vocea ei îmi pătrundea până în adâncul inimii ca o licoare fermecată. Şi de ce nu ar fi atât de răpitoare? Ce, o lua drept un ajutor de casier sau un pompier? Era pur şi simplu o splendoare divină, zău aşa, ceva ca din basme.

- Aşa? spuse bătrânul oarecum uluit.

Calmul său mă plictisea; înfierbântat de propria mea voce, vorbeam acum foarte serios. Lucrurile furate din arhivă, tratatul încheiat cu o putere străină îmi ieşiseră din minte; pacheţelul turtit stătea între noi pe bancă, dar acum nu mai aveam nici cea mai mică poftă să-l cercetez şi să văd ce cuprinde. Eram cu totul preocupat de propriile mele povestiri, prin faţa ochilor îmi treceau imagini ciudate, sângele mi se urcase la cap şi minţeam de îngheţau apele.

În momentul acela bătrânelul dădu să plece. Se ridică de pe bancă şi, ca să nu întrerupă conversaţia prea brusc, spuse:

- Se zice că are averi mari, Happolati ăsta!

Cum de îndrăznea bătrânul ăsta orb şi dezgustător să jongleze cu numele străin pe care-l inventasem eu, ca şi când ar fi fost un nume obişnuit şi ar figura pe oricare firmă de băcan din oraş? Nu se împiedica de nicio literă şi nu uita nicio silabă; numele i se fixase temeinic în minte şi prinsese rădăcini chiar din capul locului. Asta mă enerva şi simţeam cum îmi creşte furia împotriva acestui om pe care nimic nu putea să-l facă să-şi piardă cumpătul, căruia nimic nu-i dădea de bănuit.

- Nu ştiu, am răspuns sec; habar n-am. De altfel, trebuie să vă spun, o dată pentru totdeauna, că el se numeşte Johan Arendt Happolati, judecând după cele două iniţiale.

- Johan Arendt Happolati, reluă bătrânul surprins de figura mea. Apoi tăcu.

-  Ar fi trebuit să-i vezi soţia, îi spun mânios; o persoană grasă.. Ai? sau poate nu crezi că era foarte grasă?

- Ba da, i se potrivea bine... unui om ca el!

La fiecare dintre izbucnirile mele bătrânul răspundea blajin şi aşezat, căutându-şi cuvintele ca şi când i-ar fi fost teamă să nu greşească ceva şi să mă supere.

- Dar ce naiba, omule, dumneata îţi închipui că eu şed aici şi îţi torn la minciuni? am strigat înfuriat la culme. Poate nu crezi că există cineva pe care-l cheamă Happolati! Niciodată n-am văzut la un om bătrân atâta încăpăţânare şi răutate. Ce dracu' te-a apucat? Poate că îţi mai închipui şi că sunt sărac lipit, că stau aici îmbrăcat cu hainele mele cele mai bune, că n-am în buzunar nici măcar o tabacheră cu ţigări? Nu sunt obişnuit să fiu privit astfel, aşa să ştii şi, pe legea mea, nu tolerez nici de la dumneata şi nici de la altcineva - să nu spui că nu te-am prevenit! Bătrânul se ridicase. Rămăsese mut, cu gura căscată; îmi ascultă diatriba până la capăt, apoi îşi luă în grabă pachetul de pe bancă şi plecă aproape în fugă pe alee, zorindu-se cu paşii săi mărunţi de bătrân.

Şedeam rezemat de bancă şi-i priveam spatele, care se îndepărta, părând că se face tot mai mic. Nu ştiu de ce, dar mi se părea că niciodată nu văzusem un spate mai necinstit, mai vicios ca acela. Şi nu am avut niciun pic de remuşcare că-l ocărâsem pe individul acesta înainte de plecarea lui.

După-amiaza era pe sfârşite, soarele începea să coboare spre asfinţit, prin frunzişul copacilor din jur trecea un foşnet uşor, iar bonele care şezuseră în grupuri lângă balansoar se pregăteau să plece cu cărucioarele spre casă. Eram calm şi bine dispus. Agitaţia prin care trecusem se potoli cu încetul; m-am moleşit şi mi s-a făcut somn; nu mai simţeam pâinea multă pe care o mâncasem ca o greutate în stomac. Eram într-o dispoziţie excelentă. M-am lăsat mai comod pe speteaza băncii, am închis ochii şi încetul cu încetul am aţipit; era cât pe-aci să adorm de-a binelea, când un îngrijitor din parc îmi puse mâna pe umăr şi-mi spuse:

- Nu-i voie să dormiţi aici.

- Nu, am spus eu, şi m-am ridicat de îndată. Pe loc, jalnica mea situaţie mi-a apărut vie în faţa ochilor. Trebuia să fac ceva, să găsesc o soluţie oarecare! Căutarea unei slujbe nu mi-a fost de niciun folos; recomandările pe care le aveam se învechiseră şi erau semnate de persoane mult prea necunoscute pentru a fi luate în serios; apoi neîncetatele refuzuri din tot cursul verii mă făcuseră să-mi pierd curajul. Da... în orice caz, îmi expirase termenul de plată a chiriei şi în primul rând pentru asta trebuia să găsesc o soluţie. Celelalte puteau să mai aştepte deocamdată.

Involuntar, am scos iarăşi creionul şi hârtia din buzunar şi am început să scriu mecanic cifra l848 în toate colţurile. Dacă mi-ar veni măcar acum o singură idee clocotitoare, care să pună stăpânire pe mine şi să-mi dicteze cuvintele! Mi se mai întâmplase şi altă dată; într-adevăr, mi se mai întâmplase să scriu fără efort un articol lung şi pe deasupra foarte reuşit.

Şed pe bancă şi scriu de zeci de ori numărul l848, în cruciş şi în curmeziş, în toate felurile, şi aştept să-mi vină o idee pe care s-o pot folosi. Un noian întreg de gânduri răzleţe îmi trec prin minte. Ambianţa după-amiezii târzii mă face melancolic şi sentimental. Toamna a sosit şi a început să cufunde totul în toropeală. Muştele şi toate celelalte gângănii au primit prima lovitură; sus în copaci şi jos pe pământ se aude freamătul vieţii de luptă pulsând, forfotind agitată spre a nu pieri, în lumea insectelor, toate aceste fiinţe minuscule se agită încă o ultimă dată, îşi înalţă capetele din iarbă şi din muşchi, îşi mişcă picioruşele, îşi întind antenele, apoi se prăbuşesc pe neaşteptate, cu pântecele în sus. Suflul uşor al primelor zile reci a atins şi plantele, punându-şi pe fiecare o amprentă deosebită; firele de iarbă se ridică palide înspre soare, iar frunzele îngălbenite cad încet la pământ cu un fâsâit asemănător celui al viermilor de mătase. Este toamnă, în mijlocul carnavalului existenţei trecătoare. Roşul trandafirilor era injectat; culoarea lor sângerie căpătase o nuanţă deosebită, ca a obrajilor unui bolnav de plămâni.

Mă simţeam şi eu ca o gânganie ce piere, căzut pradă distrugerii în acest univers în amorţire. M-am ridicat, cuprins de o spaimă puternică, şi am făcut câţiva paşi repezi pe alee.                          

- Nu! - am strigat strângând pumnii - trebuie să se sfârşească o dată cu toate astea! Apoi m-am aşezat din nou pe bancă, am scos din nou creionul şi m-am hotărât să încep cu seriozitate să scriu articolul. Nu era momentul să mă dau bătut acum, când chiria era neplătită.

Încetul cu încetul, gândurile au început să mi se limpezească. Profitând de prilej, am scris calm şi chibzuit câteva rânduri ca o introducere la ceva; putea să fie începutul a orice, a unei descrieri de călătorie, a unui articol politic, după cum mi s-ar fi părut potrivit. Era, în orice caz, un început excelent.

Apoi am trecut la căutarea unei probleme anumite pe care s-o pot trata; un om sau un lucru asupra căruia să mă concentrez, dar n-am reuşit să găsesc nimic. Din cauza acestei sforţări inutile, gândurile au început din nou să mi se încâlcească. Simţeam cum creierul încetase literalmente să funcţioneze, cum capul mi se golea, până când, în cele din urmă, îmi rămăsese pe umeri uşor şi lipsit de conţinut. Simţeam acel gol căscându-mi-se în cap şi apoi în întregul corp şi mi se părea că sunt găunos pe dinăuntru de sus până jos.

- Doamne, Dumnezeule, părinte ceresc! am strigat în durerea mea şi am repetat acest strigăt de mai multe ori în şir, fără să mai spun altceva.

Vântul foşnea printre frunze; se apropia o furtună. Am mai zăbovit un timp pe bancă holbându-mă disperat la hârtiile mele, apoi le-am împăturit şi le-am pus încet în buzunar. Se făcea tot mai rece şi nu mai aveam vestă; mi-am încheiat haina până sus la gât şi mi-am înfundat mâinile în buzunare. Apoi m-am ridicat şi am plecat.

De-aş fi izbutit măcar de data asta, numai de astă dată! Gazda îmi ceruse în două rânduri din ochi să-i plătesc chiria şi am fost nevoit să trec prin faţa ei jenat, să mă strecor cu un salut stângaci. Nu puteam face aceasta şi a treia oară. Cu primul prilej când îmi va mai arunca această privire, o voi anunţa că renunţ la cameră şi-i voi explica în mod cinstit de ce. În orice caz, în felul acesta nu putea să mai continue.

Când am ajuns la ieşirea din parc, l-am zărit din nou pe bătrânelul pe care, în furia mea, îl pusesem pe fugă. Misteriosul pachet învelit în hârtie de ziar era desfăcut alături de el, pe bancă, fiind plin de merinde de tot felul din care bătrânul se ospăta. Am vrut să mă apropii de el, să-i cer scuze, să-l rog să mă ierte pentru purtarea mea, dar mâncarea mi-a făcut silă; degetele-i bătrâne, care semănau cu zece gheare chircite, apucau într-un mod respingător tartinele grase; mi s-a făcut greaţă şi am trecut pe lângă el fără să-i mai spun ceva. El nu m-a recunoscut, s-a holbat doar la mine cu ochii lui inexpresivi şi pe faţă nu i-a tresărit niciun muşchi.

Iar eu mi-am continuat drumul.

Ca de obicei, m-am oprit în dreptul fiecărui ziar afişat ca să studiez „ofertele de serviciu" - şi am avut norocul să aflu despre un post convenabil: un negustor de pe strada Grenland căuta pe cineva care să-i ţină contabilitatea; era vorba de câteva ore în fiecare seară - salariul la învoială. Mi-am notat adresa şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să obţin locul; o să cer mai puţin decât alţii pentru munca mea; cincizeci de 0re era destul sau poate chiar numai patruzeci; nu mai avea nici o importanţă.

Când am sosit acasă, am găsit pe masă un bilet scris de gazdă, care mă ruga să plătesc chiria ori să mă mut cât mai curând posibil. Mă ruga să nu i-o iau în nume de rău, căci o face numai silită de împrejurări. Cu multă prietenie, doamna Gundersen.

Am compus o cerere către negustorul Christie, strada Grenland nr. 3l, am pus-o într-un plic şi apoi în cutia poştală de la colţ. După aceea m-am urcat din nou în cameră şi m-am aşezat în balansoar ca să-mi adun gândurile, în timp ce întunericul mă învăluia tot mai mult. Începea să-mi fie greu să mai stau în picioare.

Dimineaţa următoare m-am trezit foarte devreme. Era încă destul de întuneric când am deschis ochii şi numai după un timp îndelungat am auzit pendula din locuinţa de dedesubt bătând ora cinci. Am încercat să adorm din nou, dar nu am mai putut; mă trezisem de-a binelea şi stăteam aşa, în pat, gândindu-mă la o mie şi unul de lucruri.

Deodată mi-au venit în minte una sau două propoziţii potrivite pentru o schiţă, un foileton, nişte întorsături fericite, cum nu mai găsisem niciodată. Repet cuvintele şi constat că sunt minunate. Peste puţin timp, îmi vin în minte şi altele;

acum mă trezesc complet, mă scol, iau hârtia şi creionul de pe masa din spatele patului. Parcă mi-ar fi plesnit o venă. Un cuvânt îl aduce pe celălalt, înşirându-se într-un context logic, transformându-se în situaţii; o scenă urmează grăbită după alta, acţiuni şi replici îmi vin în minte tumultuos şi sunt cuprins de o satisfacţie ciudată. Scriu ca un apucat şi umplu pagină după pagină fără să mă opresc. Ideile îmi vin atât de vertiginos şi continuă să izvorască atât de îmbelşugat, încât pierd o mulţime de amănunte secundare pe care nu mai prididesc să le aştern pe hârtie, deşi lucrez cu înfrigurare. Torentul de inspiraţie continuă să mă copleşească, sunt plin cu vârf şi îndesat de subiectul meu, şi fiecare cuvânt pe care-l scriu parcă îmi este dictat.

Durează, durează chiar destul de mult până când această stare ciudată încetează. Când în sfârşit mă opresc şi pun creionul la o parte, am pe genunchi cincisprezece-douăzeci de pagini scrise. Dacă aceste hârtii au într-adevăr vreo valoare, sunt salvat! Sar din pat şi mă îmbrac. Se luminează tot mai mult, pot să disting pe jumătate anunţul directorului farurilor, de jos de la uşă, iar pe fereastră pătrunde atât de multă lumină încât, la nevoie, aş putea să şi scriu. Şi mă apuc îndată să trec cele scrise pe curat.

Aceste fantezii emană aburi ciudat de denşi de lumină şi culori; urmăresc uluit o formulare fericită după cealaltă şi-mi spun că nu am citit niciodată ceva mai bun. Sunt ameţit de satisfacţie, bucuria îmi dă parcă aripi, mă simt într-o dispoziţie minunată, cântăresc manuscrisul în mână şi după o scurtă apreciere, îl evaluez pe loc la cinci coroane. Când e vorba doar de cinci coroane, cine s-ar gândi să se tocmească? Dimpotrivă, oricine ar recunoaşte că, şi cumpărându-l la un preţ de zece coroane, tot ar fi pe degeaba, dată fiind valoarea conţinutului. Nu aveam de gând să ofer nimănui în mod gratuit o muncă de aşa calitate. După câte ştiam, romane de un asemenea calibru nu se găseau pe toate drumurile. Până la urmă, m-am hotărât să cer zece coroane.

În cameră se lumina tot mai mult. Mi-am aruncat privirile în jos, spre uşă. Puteam acum citi fără nici un efort literele subţiri, scheletice: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta"; de altfel, trecuse destul de mult de când pendula bătuse şapte.

M-am sculat şi m-am aşezat pe podea, în mijlocul camerei. La drept vorbind, avertismentul doamnei Gundersen pica într-un moment destul de potrivit. Căci, de fapt, aceasta nu era o cameră pentru mine; la ferestre atârnau perdele verzi, ordinare, iar în pereţi nu erau nici măcar destule cuie ca să-ţi atârni hainele. Bietul balansoar din colţ era o caricatură de fotoliu, de care ai fi putut râde în voie până îţi venea rău. Era mult prea scund pentru un adult şi, în plus, atât de îngust încât îţi trebuia, ca să spun aşa, un trăgător de cizme ca să te ridice din el. Pe scurt, camera nu era mobilată în aşa fel încât să poţi desfăşura o activitate intelectuală în ea şi nici nu-mi trecea prin gând s-o mai reţin. Pentru nimic în lume nu voiam s-o mai reţin! Prea mult tăcusem şi răbdasem, prea mult locuisem în acest şopron.

Umflat în pene de speranţă şi de mulţumire, preocupat fără încetare de remarcabila mea schiţă - pe care o scoteam mereu din buzunar ca să mai citesc din ea - voiam să-mi pun de îndată planul în execuţie şi să încep mutarea. Mi-am scos bocceaua dintr-un colţ; o basma roşie în care se aflau câteva gulere curate, şi nişte ziare mototolite în care adunasem pâine; mi-am împăturit cuvertura de pat, iar hârtia de scris mi-am pus-o în buzunar. După aceea, ca o măsură de prevedere, m-am uitat în toate ungherele ca să mă încredinţez că nu uitasem ceva. Şi fiindcă n-am descoperit nimic, m-am dus la fereastră şi am privit afară. Dimineaţa era mohorâtă şi umedă; lângă fierăria arsă nu era nimeni, iar frânghia de rufe, de jos, din curte, întinsă de la un perete la celălalt, era chircită de umezeală. Toate acestea le cunoşteam demult. De aceea am plecat de la fereastră, am luat cuvertura subsuoară, m-am înclinat în faţa anunţului directorului farului, m-am înclinat în faţa pompelor funebre ale domnişoarei Andersen şi am deschis uşa.

Deodată mi-am amintit de gazdă; oricum, trebuia s-o anunţ că mă mut, ca să vadă că avusese de-a face cu un om onorabil. Voiam să-i mulţumesc şi în scris pentru cele câteva zile în care folosisem camera peste termen. Siguranţa că acum eram salvat pentru mai multă vreme pusese stăpânire pe mine atât de puternic, încât am promis chiar să-i aduc cinci coroane când voi mai trece pe aici într-una dintre zile; voiam să-i arăt prin asta ce persoană cinstită găzduise sub acoperişul său.

Am lăsat biletul pe masă.

M-am oprit încă odată la uşă şi am privit înapoi. Acel simţământ minunat că ajunsesem la un liman mă entuziasma şi mă făcea să-i fiu recunoscător lui Dumnezeu şi întregului univers. Am îngenuncheat lângă pat, mulţumind cu glas tare lui Dumnezeu pentru marea bunătate pe care mi-o arătase în această dimineaţă. Ştiam, o, ştiam că acest acces de inspiraţie pe care tocmai îl avusesem şi îl aşternusem pe hârtie se datora unei înrâuriri minunate a Cerului asupra spiritului meu; fusese un răspuns la apelul meu deznădăjduit de ieri. „Există un Dumnezeu! Există un Dumnezeu!” am strigat şi am plâns de bucurie la auzul propriilor mele cuvinte; din când în când mă opream însă ca să ascult o clipă dacă nu urca cineva scările. În cele din urmă am plecat. Fără să fac niciun zgomot, m-am strecurat până jos străbătând toate etajele şi am ajuns la poartă fără să fiu văzut.
Cap1
Cap3