Tarzan of the apes (19)

Chemarea primitivismului

        De cînd fusese părăsit de Tarzan, tribul de antropoizi în mijlocul căruia crescuse era măcinat de nesfîrşite certuri şi neînţelegeri. Terkoz se dovedise un rege crud şi năzuros, aşa încît un număr mare dintre maimuţele mai vîrstnice şi mai puţin viguroase, asupra cărora Terkoz îşi vărsa cu predilecţie toanele, îşi luaseră familiile şi porniseră, una cîte una, să-şi caute liniştea şi siguranţa în inima pădurii. Dar pînă la urmă şi cei care rămăseseră fură aduşi la disperare de necurmata agresivitate a lui Terkoz; aşa se face că unul dintre ei îşi aduse aminte de povaţa pe care le-o dăduse Tarzan la despărţire: “Dacă aveţi un conducător crud, nu vă luaţi după celelalte maimuţe, adică nu încercaţi să-i ţineţi piept unul singur dintre voi, încercaţi să vă uniţi doi, trei sau patru şi atacaţi-l laolaltă. În cazul ăsta, niciun conducător nu va cuteza să se poarte altfel decît se cuvine, căci patru dintre voi, laolaltă, pot să vină de hac oricărui şef.” 

           Gorila care-şi aduse aminte de aceste cuvinte înţelepte le repetă la mai mulţi dintre ai săi, aşa încît Terkoz, cînd se întoarse în ziua aceea la tribul său, dădu peste o primire foarte fierbinte. Nu se pierdu timp cu formalităţile. Cînd Terkoz ajunse la trib, cinci giganţi miţoşi săriră pe el.

În inima lui, Terkoz era de fapt un laş desăvîrşit, aşa cum se întîmplă de obicei cu maimuţele despotice — ca şi cu oamenii, de altfel; drept care nu rămase locului să lupte pînă la moarte, ci se smulse din ghearele atacanţilor cît de repede putu şi o tuli la adăpostul desişurilor pădurii. Mai făcu două sau trei încercări de a se reîntoarce la trib, însă de fiecare dată fu primit cu ostilitate şi izgonit. În cele din urmă renunţă şi spumegînd de mînie şi ură, luă calea junglei.

Hoinări mai multe zile fără nicio ţintă, rumegîndu-şi obida şi căutînd vietăţi mai pricăjite pe care să-şi poată revărsa furia zăgăzuită. În această stare de spirit, hîda bestie cu înfăţişare omenească, mergînd din copac în copac, nimeri deodată peste două femei, singure în junglă. Cînd le descoperi, se afla chiar deasupra capetelor lor.

Jane Porter nu-şi dădu seama de prezenţa lui decît în clipa cînd namila păroasă sări pe pămînt lîngă ea; în secunda aceea văzu, la o palmă depărtare de ea, chipul înfiorător, cu botul rînjit şi hidos. Un strigăt sfîşietor îi scăpă de pe buze şi în acelaşi timp, laba brutei o înşfăcă de braţ. Apoi fu trasă către colţii cumpliţi, care se căscau spre beregata ei. Dar numai cît îi atinse carnea albă şi gorila îşi schimbă gîndul. Tribul îi reţinuse femelele. Trebuia deci să le înlocuiască cu altele. Maimuţa asta albă şi fără păr va fi prima din haremul lui; aşadar, o ridică brutal pe umerii largi şi păroşi şi sări din nou în copaci, răpind-o pe Jane.

Urletul de groază al Esmeraldei se contopi cu cel al Janei, după care, aşa cum obişnuia Esmeralda ori de cîte ori o situaţie disperată cerea o deosebită prezenţă de spirit, leşină.

Jane însă nu-şi pierdu nicio secundă cunostinţa. E adevărat că faţa aceea oribilă, atît de aproape de a ei şi duhoarea respiraţiei scîrnave care-i izbea  nările, o paralizau de spaimă; dar mintea îi era limpede şi înţelese tot ce avea bestia de gînd.

Fiara o purta prin pădure cu ceea ce i se păru Janei o rapiditate miraculoasă, însă ea continuă să nu strige şi să nu se zbată. Apariţia bruscă a gorilei o năucise în asemenea măsură, încît avea impresia că o poartă în direcţia plajei. Din această pricină îşi rezerva energia şi glasul pînă cînd avea să observe că se apropiaseră îndeajuns de tabără pentru a putea atrage spre ea tot ajutorul după care îi plîngea inima. Jane nu ştia că, de fapt, era transportată tot mai adînc în jungla de nepătruns.

Ţipătul care-i făcuse pe Clayton şi pe cei doi bătrîni să se împleticească prin hăţiş îl călăuzise pe Tarzan din neamul maimuţelor drept la locul unde zăcea Esmeralda, dar nu spre aceasta gravita interesul lui, deşi se opri o secundă asupra-i şi se încredinţă că era nevătămată. O clipă, scrută pămîntul dedesubt şi arborii de deasupra creştetului, pînă cînd maimuţa înnăscută în el, în virtutea deprinderilor şi a mediului, asociată cu inteligenţa la care-l îndreptăţea obîrşia, dezvăluiră intuiţiei sale întreaga poveste, la fel de limpede de parcă ar fi văzut cu propriii ochi tot ce se petrecuse. Şi atunci se lansă din nou în arborii unduitori, ţinînd urma lăsată acolo, în înalturi, urmă pe care niciun ochi omenesc nu ar fi putut-o desluşi şi cu atît mai puţin tălmăci.

La capătul crengilor, acolo unde antropoidul sare dintr-un copac în altul, apar multe semne care marchează urma, dar prea puţine care să indice direcţia luată, căci în aceste locuri ramurile sunt întotdeauna apăsate în jos, către capătul mai subţire, fie că maimuţa părăseşte un copac, fie că intră în frunzişul lui. Spre centrul copacului însă, unde semnele trecerii sunt mai slab întipărite, direcţia este mai clar indicată.

Iată aci, pe ramura asta, de pildă, talpa uriaşă a fugarului a strivit o omidă, iar Tarzan ştia instinctiv pe ce ramură se va fi aşezat talpa aceluiaşi picior pentru a face următorul pas. Aici se uită pentru a descoperi o particulă infinitezimală de larvă stîlcită, care, de cele mai multe ori, se prezintă doar ca o minusculă pată umedă. Iată, dincolo, o fărîmă microscopică de coajă de copac a fost scrijelită de laba rîcîitoare, iar direcţia rupturii indică direcţia trecerii. Sau o creangă groasă ori chiar trunchiul copacului s-au frecat de trupul păros şi un mic smoc de păr îi poate confirma, prin direcţia în care-i agăţat în scoarţă, că se află pe urma bună.

Şi nici măcar n-a avut nevoie să-şi încetinească viteza pentru a sesiza aceste indicii, aparent slabe, ale drumului urmat de fugar.

Pentru Tarzan, acestea ieşiră la iveală ca lumina zilei printre miriadele de scrijelituri, zgîrieturi şi semne aflate pe calea-i frunzoasă. Dar cel mai puternic semn dintre toate era mirosul, pentru că Tarzan urma direcţia vîntului şi nările lui experimentate erau la fel de sensibile ca acelea ale unui ogar.

Unii cred că animalele sunt înzestrate în mod special de natură cu nervi olfactivi mai perfecţionaţi decît ai omului, dar, de fapt, totul nu-i decît o chestiune de antrenament.

Posibilităţile de supravieţuire ale omului nu depind în atît de mare măsură de perfecţiunea simţurilor sale. Puterea de a raţiona a absolvit simţurile de multe dintre îndatoririle lor, ceea ce le-a făcut să se atrofieze în oarecare măsură, aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu muşchii care mişcă urechile şi pielea capului, atrofiaţi la om prin nefolosire. Muşchii se află la locul lor, deasupra urechilor şi la baza pielii ce acoperă ţeasta, după cum se află şi nervii care transmit senzaţiile spre creier, dar sunt subdezvoltaţi pentru că nu sunt necesari.

Dar nu aşa stăteau lucrurile cu Tarzan din neamul maimuţelor. Din frageda-i copilărie, posibilităţile lui de supravieţuire au atîrnat de ascuţimea văzului, a auzului, a mirosului, a pipăitului şi a gustului, în mult mai mare măsură decît de mai lent dezvoltatul organ al raţiunii.

Cel mai puţin dezvoltat dintre simţurile lui Tarzan era gustul, pentru că savura cu aceeaşi plăcere fructe delicioase sau carne crudă, demult îngropată; însă, în această privinţă, nu se deosebea prea mult, de epicurienii civilizaţi.

Omul-maimuţă se grăbea în tăcere pe urmele lui Terkoz şi ale prăzii sale, însă zgomotul apropierii lui ajunse la urechile fugarului, care îşi înteţi goana.

Terkoz se afla doar cu trei mile înaintea lui Tarzan, aşa că, văzînd că orice fugă era inutilă, se lasă la pămînt, într-o poieniţă, ca să aibă libertate de mişcare şi să poată lupta pentru prada sa, ori, la nevoie, să poată fugi nestingherit, dacă urmăritorul se va dovedi mai puternic decît el.

O mai ţinea încă pe Jane cu un braţ cînd Tarzan sări ca un leopard în arena pe care natura o pregătise parcă anume pentru această bătălie primitivă.

Cînd Terkoz îşi dădu seama că Tarzan era cel care-l urmărea, trase concluzia că prada sa era femeia lui Tarzan, din moment ce amîndoi păreau să fie de acelaşi fel — albi şi fără păr pe trup — aşa că se bucură de prilejul acestei duble răzbunări asupra vrăjmaşului său mult urît.

Pentru Jane, strania apariţie a omului cu chip de zeu a fost ca vinul pentru nervii toropiţi. Din descrierea pe care i-o făcuseră Clayton, tatăl ei şi domnul Philander, înţelese că acesta trebuie să fi fost minunata făptură care-i salvase, aşa încît văzu în el un proteguitor şi un prieten.

Dar cînd Terkoz o îmbrînci cu brutalitate ca să primească asaltul lui Tarzan, şi cînd Jane văzu dimensiunile gorilei, muşchii nemaipomeniţi şi colţii aprigi, îşi simţi inima cît un purice. Cum ar putea cineva să biruie un asemenea adversar?

Ca doi rivali întărîtaţi se ciocniră şi, ca doi lupi, îşi căutară unul altuia beregata. Caninilor lungi ai gorilei li se împotrivi lama subţire a cuţitului omului.

Jane — cu silueta ei zveltă, tînără, lipită de trunchiul unui arbore uriaş, cu mîinile apăsate pe pieptul ce se înălţa şi cobora convulsiv, cu ochii dilataţi de groaza îmbinată cu fascinaţie, cu frică şi admiraţie — privea lupta dintre maimuţa primitivă şi omul primitiv pentru posesiunea unei femei, pentru ea.

Pe măsură ce muşchii robuşti ai omoplaţilor şi spatelui omului se reliefau sub încordarea efortului, iar bicepşii uriaşi şi antebraţele ţineau la distanţă colţii cumpliţi, vălul secolelor de civilizaţie şi cultură era smuls de pe viziunea înceţoşată a fetei din Baltimore.

Cînd cuţitul lung se înfundă adînc, de douăsprezece ori, în sîngele inimii lui Terkoz, iar hoitul masiv se rostogoli la pămînt, neînsufleţit, o femeie primitivă sări cu braţele larg deschise spre bărbatul primitiv care luptase pentru ea şi o cîştigase.

Iar Tarzan?

Făcu ceea ce orice bărbat în vinele căruia curge sînge adevărat poate face fără să fi învăţat. Îşi luă femeia în braţe şi înăbuşi în sărutări buzele înălţate spre el, tremurînde.

O clipă, Jane rămase locului, cu ochii pe jumătate închişi. O clipă — cea dintîi din tînăra ei viaţă — înţelese ce înseamnă iubirea. Dar, la fel de subit cum fusese smuls, vălul coborî iarăşi şi o conştiinţă ultragiată îi învălui obrajii în mantia-i purpurie, în timp ce o femeie scandalizată îl împinse în lături pe Tarzan din neamul maimuţelor şi-şi îngropă faţa în mîini.

Tarzan fusese surprins cînd fata pe care se învăţase s-o iubească într-un chip vag şi abstract se constituise prizonieră de bună voie în braţele lui. Acum însă era surprins că-l respingea. Se apropie din nou de Jane şi o apucă de braţ, însă fata se răsuci spre el ca o tigroaică şi-i lovi pieptul imens cu mîinile ei micuţe.

Tarzan nu putea înţelege.

Cu o clipă în urmă, intenţia lui fusese să o ducă pe Jane cît mai curînd la ai ei, dar acum clipa aceea se pierduse în trecutul împăienjenit şi îndepărtat al lucrurilor care au fost, dar care nu mai pot fi, şi odată cu ea, intenţia cea bună se alătură suitei imposibilităţilor.

Pentru că, între timp, Tarzan din neamul maimuţelor simţise un trup cald şi mlădios lipit de al său. Respiraţia dulce, fierbinte care-i dezmierdase obrazul şi gura aţîţase în pieptul său o nouă flacără de viaţă, iar buzele desăvîrşite ce se uniseră cu ale lui în sărutări arzătoare îi fripseseră ca un fier roşu sufletul, lăsîndu-i stigmatul care-l marca acum pe noul Tarzan.

Îi puse din nou mîna pe braţ. Jane îl respinse, şi atunci, Tarzan din neamul maimuţelor făcu întocmai ce-ar fi făcut cel dintîi străbun al său: îşi luă femeia în braţe şi o purtă în junglă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei patru din cabana de pe plajă fură deşteptaţi de un bubuit de tun. Clayton sări primul şi iată, dincolo de gura golfului, două nave ancorate.

Una dintre ele era Arrow, iar cealaltă, un mic crucişător francez. Punţile laterale ale acestuia din urmă erau înţesate de oameni care scrutau ţărmul iar pentru Clayton, ca şi pentru cei doi care i se alăturară, era evident că lovitura fusese trasă pentru a le atrage atenţia, dacă se mai aflau cumva în cabană.

Ambele vase erau ancorate la o distanţă considerabilă de ţărm şi locuitorii cabanei se îndoiau că ocheanele celor de pe punţi vor putea distinge fluturările pălăriilor micului grup, aflat departe, în interior, între capetele promontoriilor.

Esmeralda îşi desfăcuse şorţul roşu şi-l filfîia frenetic deasupra capului, dar Clayton, temîndu-se că nici acesta nu va fi văzut, alergă spre punctul dinspre nord, unde rugul înălţat de el îşi aştepta chibritul. I se păru, de altfel ca şi celorlalţi care aşteptau cu respiraţia tăiată, că se scursese un secol pînă să ajungă la vraful de crengi uscate şi de tufăriş. Cînd ieşi din pădurea deasă şi zări din nou vasele, constată consternat că Arrow îşi ridicase pînzele, iar crucişătorul o şi pornise.

Aprinzînd iute rugul într-o duzină de locuri, se grăbi spre extremitatea promotoriului, unde-şi smulse cămaşa de pe el şi legînd-o de o ramură căzută, începu s-o fluture deasupra capului, înainte şi înapoi.

Dar vasele continuau să se îndepărteze. Clayton pierduse orice speranţă, cînd coloana mare de fum înălţîndu-se ca o săgeată verticală deasupra pădurii atrase atenţia unui marinar de pe crucişător şi, instantaneu, o duzină de ocheane fură îndreptate spre plajă.

Clayton văzu deodată cele două vase schimbîndu-şi din nou direcţia; şi în timp ce Arrow staţiona liniştit în largul oceanului, crucişătorul se îndreptă încet spre ţărm. Se opri la oarecare distanţă, şi o barcă fu lăsată la apă şi expediată în direcţia promontoriului. Cînd acostă, din ea coborî un tînăr ofiţer.

—  Monsieur Clayton, dacă nu mă înşel? întrebă el.

— Slavă Domnului că aţi venit, răspunse Clayton. Să sperăm că încă nu-i prea tîrziu.

—  Ce vreţi să spuneţi, Monsieur?

Clayton îi povesti despre răpirea Janei Porter şi vorbi de necesitatea unor oameni înarmaţi care să pornească în căutarea ei.

— Mon Dieu! exclamă ofiţerul, cu amărăciune. Ieri dacă soseam şi încă n-ar fi fost prea tîrziu. Pe cînd azi, poate că e preferabil ca sărmana domnişoară să nu mai fie găsită deloc. E oribil, Monsieur! E odios!

Şi alte bărci fuseseră coborîte acum din crucişător, iar Clayton, după ce-i indică ofiţerului punctul de intrare în golf, se urcă împreună cu el în barca a cărei proră fu dirijată către micul bazin încercuit de pămînt, unde îi urmă şi restul echipajului.

Curînd debarcară cu toţii în punctul unde se aflau profesorul Porter, domnul Philander şi Esmeralda, scăldată în lacrimi.

Printre ofiţerii din ultimele bărci se afla şi comandantul vasului; şi cînd află istoria Janei Porter, solicită cu generozitate voluntari care să-i însoţească pe profesorul Porter şi pe Clayton în cercetările lor.

Şi toţii aceşti bravi şi simpatici francezi, fără nicio excepţie, cerură pe dată îngăduinţa de a lua parce la expediţie.

Comandantul alese douăzeci de marinari şi doi ofiţeri: Lieutenant D'Arnot şi Lieutenant Charpentier. Una dintre bărci fu trimisă înapoi la crucişător pentru a aduce merinde, muniţie şi carabine; oamenii aveau asupra lor revolvere.

Apoi, la cererea lui Clayton de a afla cum de ancoraseră în preajma acestui ţărm şi trăseseră o salvă de semnalizare, comandantul, căpitanul Dufranne, îl lămuri că, în urmă cu o lună, descoperiseră nava Arrow, care se îndrepta în mare viteză spre sud-vest, dar cînd îi semnalizaseră să se apropie, aceasta nu făcuse decît să-şi sporească viteza. O urmăriseră  îndeaproape pînă spre asfinţit, trăgînd de cîteva ori, dar a doua zi în zori nava se făcuse nevăzută.

Timp de cîteva săptămîni continuaseră să măture coasta în sus şi-n jos şi aproape că uitaseră de urmărire cînd, într-o bună dimineaţă, cu cîteva zile în urmă, observatorul le semnală o navă ce se zbătea din greu şi evident scăpată de sub control, pradă furiei unei mări puternic răscolite.

Cînd se apropiară de epavă, constatară cu surprindere că era nava care, cu cîteva săptămîni în urmă, fugise de ei. După poziţia velei-strai şi a randei arborelui artimon se vedea că oamenii se străduiseră din răsputeri să ţină piept vîntului, dar scotele se desfăcuseră şi velele fuseseră sfîşiate şi zdrenţuite de vitejia vîntului.

Atît timp cît marea era zbuciumată, ar fi fost greu şi periculos să se încerce o abordare; şi cum pe punte nu se observa niciun semn de viaţă, hotărîră să aştepte pînă cînd vîntul şi furia valurilor se vor potoli; dar chiar în acel minut zăriră o siluetă ce se agăţa de balustradă, făcîndu-le nişte semne vlăguite, mute şi deznădăjduite.

Pe dată se dădură dispoziţii de coborîre a unei bărci cu echipaj şi efectuară o încercare izbutită de abordare a navei Arrow. Cînd francezii se căţărară pe vas, priveliştea care li se oferi ochilor îi înfioră. O sumedenie de morţi şi muribunzi se rostogoleau încoace şi-ncolo pe punte, cei vii amestecîndu-se cu decedaţii. Două dintre cadavre erau parţial devorate, parcă de lupi.

Echipajul de abordare reuşi să repună vasul în condiţii de navigare, iar cei rămaşi în viaţă din nefericitul grup fură transportaţi în hamacurile lor. Morţii fură înfăşuraţi în prelate şi legaţi pe punte pentru a fi identificaţi de camarazii lor înainte de a fi încredinţaţi adîncurilor mării.

Cînd francezii se urcară pe puntea navei Arrow, toţi cei rămaşi în viaţă erau în stare de inconştienţă. Pînă si bietul nenorocit care le trimisese unicul semnal S.O.S. căzuse într-o stare de prostaţie înainte de a şti dacă semnalele lui avuseseră efect sau nu.

Ofiţerului francez nu-i trebui mult ca să înţeleagă ce anume pricinuise grozăvia de la bord; pentru că atunci cînd căutară apă şi rachiu ca să-i întremeze cît de cît pe oameni, descoperiră că nu se afla nici un strop de băutura şi nicio fărîmă de hrană. Semnaliză imediat crucişătorului să trimită rezerve de apă, medicamente şi provizii de hrană şi o altă barcă fu lansată pe ruta periculoasă pînă la nava Arrow.

După ce li se aplicară măsurile de înviorare, cîţiva dintre oameni îşi veniră în simţiri şi atunci îşi depănară întreaga poveste. Din care noi cunoaştem o bună parte, pînă la plecarea vasului, după uciderea lui Snipes şi îngroparea cadavrului său deasupra cufărului ce conţinea comoara.

Se pare că faptul de a fi avut crucişătorul pe urme îi terorizase atît de cumplit pe răzvrătiţi, încît continuaseră să străbată în neştire Atlanticul chiar şi la cîteva zile după ce pierduseră crucişătorul din vedere; dar, dîndu-şi seama de cantitatea redusă a proviziilor de apă şi de hrană, se întorseseră iar spre est. Neavînd la bord pe nimeni priceput în ale navigaţiei, se iscară discuţii cu privire la direcţie; şi cum după trei zile de navigare spre est nu se ivise nici urmă de uscat, cîrmiră spre nord, temîndu-se ca nu cumva vînturile puternice dinspre nord, care suflaseră cu precădere în ultima vreme, să fi deviat vaporul spre sud de extremitatea sudică a Africii.

Timp de două zile o ţinură spre nord-nord-est, cînd intrară într-o perioadă de acalmie care dură aproape o săptămînă. Apa li se terminase, iar merinde mai aveau doar pentru o zi. Foarte repede, condiţiile începură să se înrăutăţească. Un om îşi pierdu minţile şi sări peste bord. Curînd, un altul îşi tăie venele. Cînd muri, îl azvîrliră peste bord, deşi se ridicaseră cîteva voci cerînd să se păstreze cadavrul pe punte. Foamea îi prefăcea din fiare umane în fiare sălbatice.

Cu două zile înainte de a fi zăriţi de crucişător, erau prea sleiţi de puteri pentru a mai putea mînui vasul şi în acea zi muriră trei oameni. A doua zi dimineaţa ieşi la iveală că unul dintre cadavre fusese parţial mîncat.

Întreaga zi, oamenii se zgîiră unul la celalalt ca nişte fiare de pradă şi, în cea de a treia dimineaţă, două dintre cadavre fuseseră aproape în întregime curăţite de carne. Dar acest ospăţ necrofag nu-i întremase prea mult pe fugari, căci lipsa de apă era mult mai chinuitoare decît lipsa hranei. Şi atunci apăruse crucişătorul.

Cînd cei care mai erau în stare să-şi revină îşi reveniră, întreaga istorie fu înfăţişată comandantului francez, dar marinarii erau prea ignoranţi ca să-i poată indica în ce punct anume al coastei îi abandonaseră pe profesor şi grupul lui, aşa încît crucişătorul porni să plutească încet, fără a pierde nicio clipă ţărmul din vedere, trăgînd din timp în timp cîte o salvă de semnalizare şi scrutînd cu ocheanele fiecare petec de plajă.

Noaptea lăsau ancora, ca nu cumva să le scape vreo porţiune de ţărm şi întîmplător, cu o noapte înainte ajunseseră chiar la plaja unde se afla mica tabără pe care o căutau. Loviturile de semnal trase în timpul după-amiezii nu fuseseră auzite de cei de pe ţărm, care se aflau, probabil, în inima junglei, în căutarea Janei Porter şi zgomotul trosniturilor pricinuite de paşii lor în hăţiş acoperise bubuitul îndepărtat al semnalului.

În răstimpul cît cele două grupuri îşi istorisiră respectivele aventuri, barca se şi întoarse de la crucişător cu proviziile şi armele necesare expediţiei. Cîteva minute mai tîrziu, micul grup de marinari, însoţiţi de cei doi ofiţeri francezi şi conduşi de profesorul Porter şi de Clayton, porni în disperata şi nefasta investigare a labirintului junglei.
Cap18