Taras Bulba (4)

       A doua zi, Taras Bulba ţinu sfat cu noul hatman al oştirii, cum să-i facă să-i ridice pe zaporojeni la o faptă de arme. Hatmanul era un cazac bătrîn şi deştept, cunoştea cu de-amănuntul firea zaporojenilor şi dintr-un început aşa grăi: „Nu se cade să călcăm legămîntul; nu se cade şi pace!“ Dar după ce tăcu o vreme, adăugă: „Las’ că facem noi într-alt chip: legămîntul n-o să-l călcăm, da’ născocim şi noi ce putem! Numai să se adune mulţimea! Dar nu din porunca mea, ci numai din bunăvoia lor. Cred că te pricepi ce trebuie să faci... Ei, şi-atunci dregătorii şi cu mine o să venim într-un suflet în piaţă, de parcă n-am şti nimic.“

         Nu trecu bine un ceas după ăst sfat şi în piaţă prinseră a bate tobele. Ba se iviră ca la poruncă şi cazaci ameţiţi de băutură şi nesocotiţi la vorbă. Cuşme căzăceşti fără nu­măr împînziră dintr-o dată piaţă. Porniră întrebările: „Cine?... Pentru ce?... La ce bun sună adunarea?" Dar nimeni nu răspunse, în sfîrşit, ici-colo, de prin colţuri se ridicară glasuri: „Se prăpădeşte de-a surda puterea căzăcească: n-avem război... Căpeteniile noastre s-au dedulcit la viaţă de huzur şi de atîta osînză li s-au luat vederile!... Pa­sămite, nu mai e dreptate pe lumea asta.“ Ceilalţi cazaci ascultară dintru început tăcuţi, dar mai apoi prinseră şi ei a cuvînta: „Ce e drept, nu-i păcat: nu-i dreptate pe lumea asta!“ Dregătorii însă păreau a fi cu totul uimiţi de vorbele astea. În sfîrşit, hatmanul ieşi în faţă şi zise:

—   Îngăduiţi, cazaci dumneavoastră, să spun şi eu o vorbă.

—    Zi-i!

— Despre aceea vreau mai întîi şi-ntîi a vă spune, boieri dumneavoastră preacinstiţi, că mulţi zaporojeni — precum bine ştiţi şi fără mine — s-au făcut datornici jidovilor cîrciumari şi chiar şi fraţilor lor, întru atîta că nici dracu’ n-ar şti să-i descurce. Pe urmă iarăşi despre aceia vin a vă vorbi că mulţi dintre flăcăii noştri n-au văzut nici măcar odată cu ochii lor ce-i aceea război, şi precum bine ştiţi şi domniile voastre, cîte parale face un flăcău, dacă n-a fost în război? Ce fel de cazac mai e şi acela care nu s-a bătut în viaţa lui cu păgînul?

„Taci, că-i zice bine“, gîndi Bulba.

—  Să nu care cumva să vă treacă prin minte, cazaci dumneavoastră, că vorbesc aşa ca să calc pacea! Ferească Dumnezeu! Am spus-o şi eu fiindcă veni vorba. Şi-apoi lăcaşul Domnului de la noi de-aici e mai mare ruşinea cum arată! Sunt atîţia ani de cînd prin mila lui Hristos dăinuie Seci pe lumea asta, dar biserica nu numai că pe dinafară nu aduce deloc a biserică, dar nici icoanele dintr-însa n-au podoaba ce li se cuvine. Măcar de i-ar fi dat cuiva prin cap să le facă odăjdii de argint. Dar ele s-au ales numai cu ce le-au lăsat cu limbă de moarte niscaiva cazaci. Unde mai pui că şi dania lor n-a fost mai de Doamne-ajută, pentru că avutul întreg şi l-au băut în timpul vieţii. Dar eu vă spun toate acestea nu pentru a porni cu război împotriva păgînilor, pentru că noi i-am făgăduit doară sultanului pace, şi mare ne-ar fi păcatul dacă ne-am călca legămîntul.

„Ce tot le încurcă atîta?“ se întreba Bulba.

—   Care va’ zică, vedeţi şi domniile voas­tre că nu se cuvine să pornim război, nu ne-o îngăduie cinstea noastră de oşteni. Dar eu uite ce zic, după mintea mea asta puţină: să-i lăsăm pe ăi tineri să plece singuri cu bărcile şi să scarmene puţintel malurile Natoliei(1). Ce ziceţi de asta, cazaci dumneavoastră?

—  Du-ne pe toţi, pe toţi! strigară voci de pretutindeni. Suntem gata să ne dăm şi viaţa pentru credinţă!

Hatmanul o cam băgă pe mînecă; nu intra în socotelile lui să ridice întreaga Zaporojie, pentru că socotea că ar rupe cu totul pe nedrept pacea odată încheiată.

—  Mai îngăduiţi-mi o vorbă, cazaci dumneavoastră?

—  Ajunge! strigară cazacii. Tot n-ai să spui nimic mai bun decît ce-ai spus!

—  Dacă-i aşa, aşa să fie! Sunt sluga dorin­ţei voastre. Că doar îi lucru cunoscut chiar şi din scrieri că glasul norodului e glasul Domnului, şi chiar că nu poţi scorni un lucru mai înţelept decît cel scornit de mulţime. Atîta voi a vă spune: că sultanul n-ar lăsa fără pedeapsă joaca şi desfătul voinicilor noştri, iar noi am avea vreme să ne pregătim; să ne adunăm puteri proaspete şi nu ne-ar fi frică de nimic. Dar aşa, dacă plecăm cu toţii, ar putea să ne calce şi tătarii. Ăştia-s cîini de-ai turcilor: nu se-aruncă din faţă şi nu intră în casă cînd ştiu că acolo-i stăpînul. Dar au obicei să muşte pe la spate, şi muşcă tare! Şi dacă tot am adus vorba despre asta, să ştiţi că nici bărci n-avem cîte ne trebuie şi nici praf de puşcă atîta cît să putem porni cu toţii. Dar eu sunt bucuros să fac ce vreţi: sunt robul voinţei voastre!

Şi vicleanul hatman tăcu. Dar cetele de oameni prinseră a schimba păreri, iar hatma­nii de curene ţinură sfat; din fericire, nu prea erau mulţi cazaci beţi în ziua aceea şi oamenii se hotărîră să asculte de sfatul cuminte al căpeteniei lor.

Pe loc fură trimişi cîţiva cazaci pe malul celălalt al Niprului, unde, în ascunzişurile de nepătruns de sub apă şi din stufăriş, era tăinuită visteria oştirii şi o parte din armele luate de la duşmani. Alţii se repeziră la bărci, pentru a le cerceta şi a le pregăti de drum. Malul rîului se făcu negru de lume, într-o singură clipă. Cîţiva dulgheri îşi aduseră topoarele. Zaporojenii vîrstnici, arşi de soare, laţi în umeri şi bine proptiţi pe picioarele lor, unii cu mustaţa căruntă, alţii cu mustaţa neag­ră, stăteau în apă pînă la genunchi, cu şalvarii sumeşi, şi trăgeau de pe mal bărcile legate cu funii tari. Alţii cărau trunchiuri uscate de arbori, pregătite de cu vreme, şi felurite buturugi. Ici se băteau scînduri la o barcă, dincoace, cazacii răsturnaseră alta cu fundul în sus şi o călăfătuiau; dincolo oamenii legau de o parte şi de alta a bărcilor, după obiceiul căzăcesc, cîte un mănunchi de stuf lung, pentru a feri barca de valurile mării care ar putea s-o răstoarne; ceva mai departe, pe tot lungul ţărmului, ardeau focuri, deasupra cărora, în cazane de aramă, clocotea smoala trebuincioasă călăfătuirii vaselor. Cei vîrstnici şi umblaţi prin lume îi învăţau pe cei tineri. Împrejurimile răsunau de bocă­nitul ciocanelor şi strigătele celor ce munceau; malul întreg al Niprului părea că freamătă şi unduieşte, ca viu.

În vremea aceasta se apropie de uscat un mare pod plutitor. Mulţimea de pe el făcea semne cu mîna, încă de departe. Erau cazaci îmbrăcaţi cu svitci zdrenţuite. Cu straiele lor în neorînduială — mulţi n-aveau altceva decît o cămaşă pe ei şi cîte o lulea scurtă între dinţi — arătau ca unii care scăpaseră chiar atunci de o năpastă, ori că ar fi pe­trecut cu atîta foc, încît şi-au băut şi veşmintele de pe ei. Din rîndul lor se desprinse, în sfîrşit, un cazac mic de statură, dar bine legat, ca de vreo cincizeci de ani, şi ieşi în faţă. Omul striga şi dădea din mîini mai dihai decît toţi ceilalţi, dar vorbele lui se pierdeau din pricina bocăniturilor şi a strigăte­lor celor ce lucrau pe ţărm.

—   Ce veşti ne aduceţi? îi întrebă hat­manul oştirii, cînd podul se opri la ţărm.

Cazacii care lucrau pe mal conteniră munca şi aşteptară răspunsul noilor-veniţi, ţinînd în sus topoarele şi dălţile.

—   Veşti proaste! le strigă de pe pod cazacul cel vînjos.

         —   Ce fel?

—   Îngăduiţi, cazaci dumneavoastră, să vă spun o vorbă?

—   Zi-i!

—   Ori poate vreţi mai bine să adunaţi sfatul?

—   Zi, că suntem cu toţii aici!

Şi oamenii se grămădiră pe dată la un loc.

—   Au n-aţi auzit de cele ce se petrec în răsăritul Ucrainei?

—   Da’ ce-i acolo? întrebă unul din hatma­nii de curene.

—   Ehei! Se vede treaba că v-a înfundat tătarul urechile cu niscaiva cîlţi, de nu mai auziţi nimic cu ele!

—   Hai, spune odată, ce-i acolo?

—   Ce-i acolo? E ceva ce n-aţi văzut de cînd mama v-a făcut şi v-a botezat!

—   N-ai de gînd să spui odată, fecior de căţea? strigă un cazac din mulţime, pierzîndu-şi răbdarea.

—   Nici măcar sfintele biserici nu mai sunt ale noastre, iaca ce vremi am ajuns!

—   Cum adică nu-s ale noastre?

—   Au fost date în arendă jidovilor. Dacă nu plăteşti jidovilor dinainte, n-ai dreptul să mai slujeşti sfînta liturghie.

—   Ce tot îndrugi acolo?

—  Şi dacă jidovul afurisit nu-şi pune sem­nul cu mîna lui spurcată pe pasca noastră, nu-i chip să o sfinţeşti de Paşte, şi gata!

—   Să ştiţi că minte, cazaci dumneavoas­tră! Nu e cu putinţă ca jidovul spurcat să-şi pună semnul pe pasca noastră sfîntă!

—  Ascultaţi aici!... O să vă spun acum ceva şi mai şi: popii catolici se plimbă-n lung şi-n lat cu daradaice prin Ucraina noas­tră. Şi n-ar fi mare nenorocire că umblă cu daradaica! Nenorocirea e alta: că înhamă la ele, în loc de cai, creştini de-ai noştri, pravoslavnici! Şi mai ascultaţi, c-o să vă spun ceva şi mai şi: jidoavcele s-au şi apucat, cică, să-şi facă fuste din odăjdiile preoţeşti. Iaca ce se petrece în Ucraina, cazaci dumnea­voastră! Iar domniile voastre staţi frumuşel aici la Zaporojie şi vă ţineţi de chiolhane! Se vede treaba că tătarul a băgat în voi o spaimă atît de cumplită, că nu mai aveţi nici ochi de văzut, nici urechi de auzit, nimic, şi de aceea nu mai ştiţi ce se petrece pe lumea asta!

—  Stai, opreşte! îi luă vorba din gură hat­manul oştirii, care stătuse pînă atunci cu ochii în pămînt, ca şi ceilalţi zaporojeni, care nu se lăsau niciodată furaţi de cea dintîi pornire, cînd era vorba de treburi mai însemnate, ci rămîneau tăcuţi, umplîndu-şi în tăcere sufle­tele de mînia cea mai clocotitoare. Stai! Să spun şi eu o vorbă! Dar voi? — dare-ar dracu-n tatăl vostru, dar voi ce-aţi păzit? Au n-aţi avut săbii? Atunci cum de-aţi răbdat o astfel de ticăloşie?

—  Cum de-am răbdat o asemenea fărăde­lege, hai? să fi încercat voi, cînd numai leşi erau cincizeci de mii! Ş-apoi, de ce să ne ascundem după deget, au fost destui cîini şi printre ai noştri care au îmbrăţişat credinţa lor!

—  Da’ hatmanul vostru? Da’ polcovnicii ce-au făcut?

—   Polcovnicii noştri au făcut o treabă... să-l ferească Dumnezeu pe oricine!...

—  Cum aşa?

— Uite aşa: hatmanul nostru a fost fript de viu într-un taur de aramă, la Varşovia. Cît despre polcovnici, leşii umblă din iarmaroc în iarmaroc cu mîinile şi capetele lor şi le arată pretutindeni norodului. Iaca ce ispravă au făcut polcovnicii noştri.

...Mulţimea prinse a fremăta. Mai întîi se aşternu pe tot malul Niprului o tăcere de moarte, ca în preajma unei furtuni năprasnice. Apoi deodată se auziră de pretutindeni voci şi tot ţărmul prinse a glăsui.

—  Cum vine asta? Să ţină jidovii în aren­dă bisericile pravoslavnice? Popii catolici să pună la ham creştinii dreptcredincioşi? Şi noi să îngăduim ca pămîntul rusesc să îndure asemenea chinuri din partea păgînilor afuri­siţi? Să-i lăsăm să se răfuiască astfel cu hatma­nul şi cu polcovnicii noştri? Nu, nu e cu putinţă! Nu e cu putinţă!

Vorbele astea zburau dintr-un capăt în altul. Zaporojenii se frămîntau, simţind întrea­ga lor putere. Aici nu mai era vorba de neliniş­tea unei mulţimi uşuratice: se frămîntau acum firele tari şi dîrze, care nu se aprind cu una cu două, dar, odată aprinse, greu să le po­toleşti.

— Să-i spînzurăm pe toţi jidovii! se auzi din mulţime. Să nu mai facă fuste din odăjdiile preoţeşti jidoavcele lor! Să nu mai pună semne pe pasca noastră sfîntă! Să-i înecăm pe toţi afurisiţii aceia în apele Niprului!

Vorbele astea, rostite de un glas, trecură ca fulgerul prin toate capetele norodului, care se urni deodată ca un singur om spre mahala, în dorinţa de a măcelări.

Nefericiţii fii ai lui Israel, care şi fără asta erau slabi de înger, îşi pierdură cu desăvîrşire cumpătul şi se ascunseră care cum putu: în butoaiele goale de rachiu, în sobe şi chiar sub fustele balabustelor, dar zadarnic: cazacii îi găseau pretutindeni.

—  Prealuminaţi pani! strigă unul din ei, înalt şi lung ca o prăjină, scoţîndu-şi din grămada semenilor mutra nenorocită şi schimonosită de groază. Prealuminaţi pani! Lăsaţi-ne să spunem o vorbă, numai una! O să auziţi ceva ce n-aţi auzit în viaţa dumneavoastră, ceva aşa de grozav, că nici nu pot să spun cît îi de grozav!

—    Hai s-auzim! zise Bulba, căruia îi plă­cea întotdeauna să asculte vorba osînditului.

—   Prealuminaţi pani! rosti jidovul. Pani ca dumneavoastră n-au mai fost niciodată pe lume! Aşa să trăiesc eu, că n-au mai fost! Atît de buni, de mari la suflet şi de viteji, n-am văzut niciodată!... Glasul lui se pierdea şi tremura de spaimă. Cum se poate să gîndim ceva rău despre zaporojeni! Aia care-s aren­daşi în Ucraina, nu-s de-ai noştri! Zău că nu-s! Ei nu-s nici măcar jidovi, ci dracu ştie ce! Să-i stucheşti şi să-i lepezi şi gata! Să spună şi dînşii! N-am zis bine, Şlioma? Sau tu, Şmil?

—  Aşa să trăiesc eu că-i adevărat! răspun­seră din mulţime şi Şlioma şi Şmil, amîndoi cu tichiile rupte şi albi la faţă cum e varul.

—  Noi însă nicicînd nu ne-am înhăitat cu vrăjmaşul, urmă jidovul cel lungan. Cît despre papistaşi, nici măcar nu vrem să ştim de ei! Vedea-l-ar pe dracu şi în vis! Noi suntem fraţi buni cu zaporojenii...

—  Cum? Adică zaporojenii să vă fie fraţi? rosti cineva din mulţime. O dată cu capul, jidovi afurisiţi! La Nipru cu ei, ca­zaci dumneavoastră! Să-i înecăm pe toţi spur­caţii ăştia!

Vorbele lui fură ca un semnal. Cazacii îi înşfăcară pe jidovi şi-i aruncară în valuri. De pretutindeni se auziră strigăte jalnice, dar, neînduplecaţi, zaporojenii rîdeau uitîndu-se la picioarele încălţate cu ciorapi şi cu papuci, care se bălăbăneau prin aer. Sărmanul vorbi­tor, care-şi adusese singur năpasta pe cap, se smuci din caftanul de care-l apucase un cazac şi aşa cum era, numai într-o căma­şă îngustă şi bălţată, se aruncă la picioarele lui Bulba şi prinse a se ruga de dînsul cu o voce jalnică:

— Stăpîne milostiv, pan prealuminat! L-am cunoscut pe răposatul Doroş, fratele domniei tale! A fost fala şi mîndria tuturor voinicilor de la noi! I-am dat şi opt sute de ţechini cînd a trebuit să se răscumpere din robia turcilor!

—   L-ai cunoscut pe frăţîne-meu? întrebă Bulba.

—   Să mor dacă nu l-am cunoscut! A fost un pan cu suflet mare!

—   Şi cum zici că te cheamă?

—   Iankel.

—   Bine, făcu Taras. Apoi se gîndi o clipă şi întorcîndu-se către cazaci, zise: Ca să spînzurăm un jidov, o să găsim oricînd vreme, de-o trebui. Pentru astăzi însă, daţi-l pe mîna mea. Şi zicînd aşa, îl duse pe Iankel spre căruţele lui, străjuite de cazaci. Hai, vîră-te sub un car şi stai acolo binişor, fără să te clinteşti. Iar voi, fraţilor, să nu care cumva să-l scăpaţi din mînă!

După ce rosti vorbele astea, Taras Bulba se duse în piaţă, unde începuseră mai demult să se strîngă cazacii. Toţi cei care lucraseră adineauri la pregătitul luntrilor părăsiră într-o clipă ţărmul: nu pe apă, ci pe uscat urmau să facă ei acum drumul, şi nu de corăbii şi luntri uşoare căzăceşti aveau ei acum tre­buinţă, ci de căruţe şi de cai. Nu era om tînăr sau bătrîn care să nu vrea să meargă la război; toată lumea, în urma sfatului căpe­teniilor: hatmani de curene şi hatmanul oştirii, întărit de voia a toată oastea zaporojană, luă hotărîrea să meargă asupra Lehiei, să răzbune răul făcut de ea, pîngărirea credinţei şi a slavei căzăceşti, să strîngă pradă bogată din oraşe, să pună foc satelor şi holdelor, iar vestea isprăvilor căzăceşti să se răspîndească pînă hăt departe prin stepă. Toată suflarea zaporojană se-ncinse pe loc şi îşi luă armele. Hatmanul oştirii crescu în ochii mulţimii cu un arşin întreg. Nu mai era sfiosul slujitor de odinioară al dorinţelor uşuratice izbucnite din sînul unui norod fără frîu. Acum era un samodîrjeţ(2) neîngrădit. Era un despot deprins numai să poruncească. Toată ceata de voinici samavolnici şi cheflii stătea acum smirnă în rînduri drepte, cu capetele supus plecate, neîndrăznind să ridice ochii cînd hatmanul împărţea porunci. Iar el le împărţea domol, fără să strige, fără să se grăbească, rostindu-le răspicat, ca un cazac bătrîn şi adînc cunoscător al meşteşugului, care a mai dus la bună împlinire şi altădată isprăvi puse la cale cu chibzuinţă.

— Faceţi cu luare-aminte toate pregăti­rile! zicea el. Dregeţi-vă bine carele şi găleţile cu catran, încercaţi-vă armele. Nu vă luaţi veşminte de prisos: cîte o cămaşă şi două rînduri de şalvari de căciulă, vă ajung. Aşijderea şi cu mîncarea: cîte un ceaun de salamata, nişte păsat de mei, şi atîta tot: să nu văd că-şi ia cineva mai mult! Toate cîte vă trebuie, or să vină în urmă, cu carele. Fiecare cazac să-şi ia cîte doi cai. Ş-apoi o să mai luăm cu noi vreo două sute perechi de boi, pentru că la locurile de vad şi prin părţile mlăştinoase o să avem trebuinţă de ei. Şi vă poftesc, cazaci dumneavoastră, să păstraţi cu sfinţenie buna rînduială. Ştiu bine că se află printre domniile voastre unii, care, cum dă Dumnezeu un mij­loc mai nimerit, se reped să spintece mătăsuri şi catifele scumpe, ca să-şi facă nădragi din ele. Mai daţi-l naibii de nărav. Lăsaţi încolo cele fuste şi luaţi-vă numai arme, dacă daţi de unele mai de soi, şi galbeni ori arginţi, că ăştia au putere mare şi prind bine orieînd. Şi încă ţin să vă spun dinainte, cazaci dumnea­voastră: de s-o îmbăta careva din voi pe drum, nici n-o să stau să cercetez cum s-a întîmplat, ci o să dau pe loc poruncă să fie legat de gît la o căruţă de-a noastră, ca un cîine, poate el să fie cine-o fi! Chiar şi cel mai destoi­nic cazac al oştirii! Şi tot ca un cîine o să fie împuşcat pe loc, iar leşul lui, fără nici o îngropăciune, lăsat pradă păsărilor hulpave, pentru că unul care bea într-o asemenea împrejurare, nu-i vrednic de pogrebanie pra­voslavnică. Tinerii să-i asculte întru totul pe cei bătrîni. De-o muşca glontele din voi ori v-o zgîria vreo sabie duşmană la cap sau în altă parte, nu vă pierdeţi prea multă vreme cu un fleac ca ăsta! Luaţi oleacă de praf de puşcă, amestecaţi-l într-un păhărel de ra­chiu şi daţi-l de duşcă pe nerăsuflate. O să vedeţi că ia totul cu mîna şi nici frigurile n-o să vă scuture! Iar pe rană, dacă nu-i prea mare, puneţi pămînt frămîntat cu scuipat în palmă, şi vi se usucă cît ai clipi din ochi. Şi acum la treabă, flăcăi! Da’ fără grabă, pe-ndelete!

Aşa vorbi hatmanul oştirii, şi cînd îşi sfîrşi cuvîntul, cazacii se apucară fără zăbavă de treabă. Seci se trezise din beţie şi nu mai puteai găsi un cazac cherchelit, să dai cu tu­nul, de parcă n-ar fi băut printre ei nimeni şi niciodată!... Unii dregeau cercurile roţilor şi înlocuiau osiile căruţelor, alţii încărcau saci cu de-ale gurii, alţii grămădeau arme, alţii aduceau din stepă cai şi boi. De pretutindeni se auzea tropot de cai, se trăgeau focuri de armă pentru încercarea puştilor, zăngă­neau săbiile, mugeau boii, scîrţîiau carele în­toarse în loc, se auzea vorbă, strigăte, îndemnuri... Curînd după aceea, tabăra căzăcească se aşternu pînă hăt departe, pe toată întin­derea. Multă vreme ar fi trebuit să alerge cineva, dacă i-ar fi venit în minte să treacă în fugă de la un cap la altul. Preotul înălţă rugi în bisericuţa mică de lemn şi îi stropi pe cazaci cu aghiazmă, iar oamenii sărutară unul după altul crucea. Cînd tabăra întreagă se puse în mişcare şi ieşi din Seci, zaporojenii întoarseră toţi ca unul capetele îndărăt.

—  Rămîi cu bine, maica noastră! rostiră ei aproape într-un cuvînt. Să te păzească Dumnezeu de năpastă!

Cînd trecură prin mahala, Taras Bulba îl văzu deodată pe Iankel; îşi înjghebase în grabă o mică tarabă sub un cort şi vindea acolo cremene, obiele, praf de puşcă şi tot soiul de mărunţişuri trebuincioase unei armate care purcede la drum; avea pînă şi colaci şi pîine. „Ia te uită ce dat naibii e jidovul”, îşi zise Taras şi apropiindu-se călare de Iankel, spuse:

—   Ce cauţi aici, prostule? Au vrei să te împuşte careva ca pe o vrabie?

Drept răspuns, Iankel se apropie de dînsul şi după ce-i făcu semn cu amîndouă mîinile, dîndu-i a înţelege că vrea să-i încredinţeze o taină, şopti:

—   Numai de-ar binevoi pan Taras să nu spună la nimeni nimic; printre carele căză­ceşti este şi un car de-al meu. Am luat în el toate cîte-i trebuiesc unui cazac la drum; ş-apoi toată vremea cît o ţine călătoria, mă prind să aduc de-ale mîncării aşa de ieftin cum n-a mai adus niciun ovrei în viaţa lui! Aşa să trăiesc eu, că nu mint!

Taras Bulba ridică din umeri şi se-ntoarse îndărăt la oştenii lui, minunîndu-se în suflet de isteţimea şi vioiciunea firii ovreiului.

  (1) Anatolia

  (2) Autocrat

Cap3
Cap5