Cosmonautul - o poveste a lui Ray Bradbury

Licuricii electrici zburau deasupra părului negru al mamei, luminându-i calea. Din pragul dormitorului, ea mă privi, în timp ce intram în vestibulul tăcut.

— De data asta, ai să m-ajuţi să-l reţin, nu-i aşa? mă întrebă ea.

— Cred că da, i-am răspuns.

— Te rog! De data asta nu trebuie să mai plece.

Licuricii proiectau pe faţa ei albă ţăndări de lumină fremătătoare.

— Bine, i-am răspuns după câteva clipe. Dar tot degeaba o să fie. N-are niciun rost.

Ea plecă, iar licuricii o urmară, pe circuitele lor electrice, zburând ca o constelaţie migratoare ce-i arăta drumul în întuneric. Am auzit-o spunând cu glas stins:

— Trebuie în orice caz să încercăm.

Alţi licurici veniră după mine, în odaia mea. În clipa când trupul meu se lăsă pe pat, licuricii se stinseră, parcă le-aş fi tăiat curentul. Era la miezul nopţii, iar eu şi maică-mea aşteptam, fiecare în patul său, în odăile despărţite de întuneric. Patul începu să mă legene şi să-mi cânte. Am atins un buton: legănatul şi cântatul conteniră. Nu voiam să dorm. Nu voiam câtuşi de puţin să dorm.

Noaptea asta nu se deosebea de celelalte nopţi din ultima vreme. Ne trezeam şi simţeam cum aerul rece se înfierbântă, simţeam vântul de foc, sau vedeam pereţii împurpurându-se o clipă, şi atunci ştiam că racheta lui se afla deasupra casei noastre — racheta lui, sub a cărei presiune stejarii începeau să se zbuciume. Iar eu zăceam în pat, cu ochii larg deschişi, şi gâfâiam; maică-mea, la fel, în odaia ei; îi auzeam vocea în radiotelefon:

— L-ai simţit?

— Da, el era, îi răspundeam eu.

Era nava spaţială a tatălui meu, care trecea deasupra orăşelului nostru, un orăşel prea mic ca să primească vizita unor rachete. În următoarele două ore, stăteam treji şi ne gândeam:

„Acum tata a aterizat la Springfield, acum e pe pista de beton, acum iscăleşte hârtiile, acum e în elicopter, acum zboară deasupra râului, deasupra dealurilor, acum îşi pune elicopterul pe micul aeroport din Green Village…”

Noaptea era pe jumătate sfârşită, iar eu şi maică-mea ascultam, fiecare în patul său rece:

„Acum umblă pe Bell Street. Totdeauna umblă pe jos, nu ia niciodată o trăsură… Acum trece prin parc, acum dă colţul străzii Oakhurst, acum…”

Mi-am ridicat capul de pe pernă. Undeva, în josul străzii, paşi — din ce în ce mai aproape, paşi repezi, sprinteni. Deodată s-au oprit în faţa casei noastre şi au urcat treptele verandei. Eu şi maică-mea zâmbeam în întunericul nopţii reci, auzind cum uşa de la intrare se deschide, apoi se închide, rostind parcă un cuvânt de bun venit…

După vreo trei ore, am răsucit încet clanţa de alamă a uşii dormitorului lor, ţinându-mi răsuflarea şi legănându-mă într-o beznă la fel de uriaşă ca spaţiul interplanetar. Întinzându-mi mâna spre lădiţa neagră de la piciorul patului în care dormeau părinţii mei, am luat lădiţa şi am alergat înapoi în odaia mea, chibzuind în tăcere. Nu, n-o să-mi spună, nu vrea ca eu să ştiu.

Din lădiţa deschisă uniforma lui neagră se revărsa ca o nebuloasă, în care sclipeau ici-colo stele. Frământam în mâinile-mi febrile stofa neagră, adulmecam planeta Marte — mirosea a fier — şi planeta Venus — mirosea a iederă verde — şi planeta Mercur — mirosea a pucioasă şi foc; simţeam în nări şi Luna lăptoasă, şi materia aspră a stelelor. Am vârât uniforma într-o maşină centrifugă pe care o construisem în atelierul clasei a noua, cu câteva luni în urmă. În curând, o pulbere fină se precipită într-o retortă. Am pus pulberea pe o lamelă sub un microscop. Şi în timp ce părinţii mei dormeau fără să bănuiască nimic, la fel ca întreaga casă, cufundată, cu toate cuptoarele, serviciile de masă şi aspiratoarele ei mecanice într-un somn electric, eu mă zgâiam la firele strălucitoare de pulbere adunate de pe meteori, de pe cozile unor comete sau de pe îndepărtatul Jupiter, fire ce luceau ca nişte lumi de sine stătătoare, atrăgându-mă în spaţiu, prin tubul microscopului, într-un zbor de o repeziciune fantastică.

În zori, epuizat de această călătorie şi stăpânit de teama că aş putea fi descoperit, am dus lădiţa cu uniforma înapoi în camera părinţilor. Apoi am adormit, pentru a mă trezi abia la auzul claxonului camionetei de la spălătorie, care se oprise în curtea de dedesubt. Oamenii din camionetă luară şi lădiţa cu uniforma neagră. Ce bine că n-am aşteptat! îmi spuneam. Uniforma va fi adusă înapoi peste un ceas, curăţată de tot destinul ei, şi de toate urmele călătoriilor.

M-am culcat la loc şi am adormit, cu mica fiolă de pulbere magică în buzunarul pijamalei, drept deasupra inimii mele.

Când am coborât la micul dejun, tata era acolo şi mânca o felie de pâine prăjită.

— Ai dormit bine, Doug? mă întrebă el, ca şi cum ar fi fost tot timpul acasă şi n-ar fi lipsit trei luni.

— Foarte bine, i-am răspuns.

— Pâine prăjită?

Apăsă pe un buton şi masa îmi pregăti numaidecât patru felii, negre-aurii.

Ţin minte că în după-amiaza aceea l-am văzut pe tata săpând de zor în grădină, ca un animal care caută ceva. Braţele-i lungi şi negricioase i se mişcau repede, plantând, astupând, legând, tăind, curăţind — faţa oacheşă-i era aplecată, cu ochii aţintiţi spre pământ, niciodată spre cer, spre mine ori spre mama, decât când îngenuncheam alături de el; simţeam atunci cum pământul chifteşte sub salopetele noastre, şi ne vâram mâinile în clisa neagră, fără să privim cerul strălucitor şi dement. Doar în acele momente i se întâmplă să se uite la mama sau la mine, făcându-ne semn cu ochiul, apoi se apleca spre pământ şi muncea, cu faţa în jos, cu spatele la cer.

În noaptea aceea şedeam toţi trei în hamacul de pe verandă, care ne legăna, răcorindu-ne şi cântându-ne. Era vară, o noapte de vară cu lună plină, iar noi beam limonadă, ţinând în mână paharele reci; tata citea ziarele stereofonice înfipte în pălăria specială pe care trebuia s-o pui pe cap când le citeai, şi care aducea pagina microscopică în faţa lentilelor măritoare, dacă clipeai de trei ori la rând. Tata fuma şi-mi povestea întâmplări din anul 1997, când era un băieţandru ca mine.

— De ce nu te duci să te joci, Doug? mă întrebă el după un timp, cum făcea de obicei.

Nu i-am răspuns, dar maică-mea i-a spus:

— Ba se joacă, în nopţile când nu eşti aici.

Tata mă privi, apoi îşi ridică ochii spre cer, pentru prima oară în ziua aceea. Mama se uita întotdeauna cu atenţie la tata, când îşi ridica ochii spre stele. În prima zi şi în prima noapte petrecută acasă, nu se uita prea mult la cer. Mă gândeam cu câtă înverşunare muncea în grădină, cu faţa aproape lipită de pământ. Dar în a doua noapte începea să se uite ceva mai mult la stele. Mama nu se temea de cer peste zi, dar noaptea îi venea să şteargă stelele de pe boltă, şi uneori o vedeam parcă întinzând mâna spre un comutator nevăzut, pe care însă nu-l găsea niciodată. În cea de-a treia noapte, tata zăbovea pe verandă multă vreme după ora de culcare, şi atunci o auzeam pe maică-mea chemându-l, cam la fel cum mă chema şi pe mine de pe stradă, uneori. Atunci, tata încuia, oftând, lacătul cu ochi electric. Iar a doua zi dimineaţa, la micul dejun, îi vedeam la picioare lădiţa neagră, în vreme ce-şi ungea o felie de pâine prăjită; maică-mea se scula ceva mai târziu.

— Ei, la revedere, Doug, îmi spunea tata, şi ne strângeam mâinile.

— Peste vreo trei luni?

— Da.

Şi o pornea în jos pe stradă, nu lua niciodată elicopterul sau autobuzul, ori „cărăbuşul”, ci umbla, cu uniforma ascunsă în lădiţa pe care o purta subsuoară; nu voia ca lumea să creadă că se umflă în pene fiindcă-i cosmonaut.

Maică-mea venea peste vreo oră la micul dejun — care se reducea la o felie de pâine uscată.

Acum, însă, era prima noapte, noaptea cea bună, şi tata nu prea se uita la stele.

— Hai să mergem la carnavalul televiziunii, propusei eu.

— Bună idee, îmi răspunse tata.

Mama îmi zâmbi.

Ne-am dus în oraş cu un elicopter şi l-am plimbat pe tata printr-o mie de tarabe, ca să stea cu noi şi să-şi ţină ochii în jos, nu să privească în altă parte. Şi, în timp ce râdeam de lucrurile vesele şi urmăream cu seriozitate spectacolele serioase, mă gândeam: Tata se duce pe Saturn, pe Neptun şi pe Pluton, dar nu-mi aduce niciodată vreun cadou de acolo. Alţi băieţi, ai căror taţi sunt cosmonauţi, aduc din spaţiu bucăţele de minereu de pe Calliste, fragmente de meteor negru sau nisip albastru. Eu, însă, îmi înjghebam singur o colecţie, cumpărând de la alţi băieţi fragmente de stânci marţiene şi nisipuri mercuriene, care-mi umpleau odaia, dar despre care tata nu-mi spunea niciodată nimic.

Odată, ţin minte, a adus ceva pentru mama: a plantat în grădină câteva fire de floarea-soarelui de pe Marte, dar după vreo lună, în timp ce el era plecat, mama s-a dus să le taie, fiindcă florile crescuseră prea mari.

Ne oprisem în faţa uneia din vitrinele tridimensionale; când, fără să mă gândesc, m-am pomenit că îi pun tatii întrebarea pe care i-o puneam întotdeauna:

— Cum e acolo, în spaţiu?

Maică-mea mi-a aruncat o privire speriată. Era prea târziu.

Tata rămase tăcut câteva clipe, încercând să găsească un răspuns, apoi spuse, scuturând din umeri:

— E tot ce poate fi mai straşnic în viaţă. Dar se grăbi să adauge: A, nu-i nimic, de fapt. Pur şi simplu rutină. Cred că nu ţi-ar plăcea.

Şi mă privi, neliniştit.

— Da, dar tu te întorci mereu în spaţiu…

— Chestie de obişnuinţă.

— Data viitoare, unde-o să mergi?

— Încă nu m-am decis. O să mă gândesc.

Totdeauna se gândea. Pe vremea aceea, piloţii de rachete erau destul de rari, aşa încât tata avea libertatea de a-şi alege destinaţia, după cum îi plăcea. În a treia noapte de la sosirea lui acasă, îl vedeam cum îşi alege o stea.

— Haideţi acasă, ne spuse mama.

Era încă devreme când ne-am întors acasă. L-am rugat pe tata să-şi pună uniforma. N-ar fi trebuit să-l rog, treaba asta o mâhnea pe maică-mea, dar nu m-am putut abţine. L-am rugat stăruitor, deşi întotdeauna mă refuzase. Nu-l văzusem niciodată în uniformă.

— Bine, îmi răspunse el în cele din urmă.

Am aşteptat în salon, în timp ce el s-a dus sus, prin tubul pneumatic.

Mama se uita posomorâtă la mine, ca şi cum nu i-ar fi venit a crede că propriu-i fiu era în stare să-i facă una ca asta.

— Îmi pare rău, i-am spus, ferindu-mi privirea.

— Nu vrei deloc să m-ajuţi, dar deloc, mă mustră ea.

Peste o secundă se auzi o şoaptă în tubul pneumatic.

— Iată-mă, rosti tata, pe un ton calm.

I-am privit uniforma.

Era o uniformă de un negru lucios, cu bumbi şi tivuri de argint, lungă până la călcâiele cizmelor negre; ai fi zis că-i o nebuloasă neagră, cu o puzderie de steluţe pâlpâitoare. Îi venea perfect, aşa cum o mănuşă se potriveşte unei mâini lungi şi slabe, şi mirosea a aer rece, a metal şi a spaţiu. Mirosea a foc şi a timp.

Tata stătea în mijlocul încăperii, surâzând stângaci.

— Răsuceşte-te, îl rugă mama. Ochii ei îl priveau parcă de departe.

După plecarea lui, nu vorbea niciodată despre el. Nu vorbea despre nimic altceva, decât despre starea vremii, sau despre gâtul meu murdar, care avea nevoie de un şervet, sau despre faptul că nu putea să doarmă noaptea. Odată mi-a spus că noaptea lumina e prea puternică.

— Bine, dar săptămâna asta nici nu e lună, i-am replicat.

— E lumina stelelor.

M-am dus la magazin şi i-am cumpărat nişte obloane de un verde mat. Noaptea, din patul în care zăceam, o auzeam cum trage obloanele până la rama de jos a ferestrelor. Era un fâşâit prelung.

Odată m-am apucat să cosesc iarba din grădină.

— Nu, pune la loc maşina de cosit! îmi strigă ea, din pragul uşii.

Iarba rămânea astfel necosită, vreme de câte trei luni. O cosea tata, când se întorcea acasă.

Mama nu mă lăsa să fac nici alte lucruri, de pildă nu-mi dădea voie să repar maşina electrică de preparat breakfast, sau automatul de citit cărţi. Punea totul deoparte, ca pentru Crăciun. Apoi îl vedeam pe tata ciocănind şi meşterind, veşnic cu zâmbetul pe buze, în vreme ce maică-mea surâdea, fericită, în preajmă.

Nu, nu vorbea niciodată despre el, în lipsa lui. Cât despre tata, nu încerca niciodată să stabilească un contact cu noi, de la distanţa aceea de milioane de mile.

— Dacă v-aş chema, aş dori să fiu cu voi, ne-a spus el odată. M-aş simţi nefericit. Altădată mi-a spus: Maică-ta mă tratează uneori ca şi cum n-aş fi aici, ca şi cum aş fi invizibil…

Băgasem şi eu de seamă. Se uita la bărbia sau la mâinile lui, dar nu-l privea niciodată în ochi. Dacă-i privea totuşi ochii, propriii ei ochi păreau acoperiţi cu o peliculă, ca ai unui animal pe cale să adoarmă. Mama spunea „da” când era cazul, şi surâdea, însă totdeauna cu o fracţiune de secundă mai târziu decât te-ai fi aşteptat.

— Nu sunt aici pentru ea, spunea tata.

Alteori, însă, era efectiv prezent pentru ea, şi amândoi o porneau, ţinându-se de mână, în jurul casei, sau la plimbare cu maşina; părul îi flutura mamei atunci peste umeri ca părul unei codane. Scoţând din priză toate aparatele din bucătărie, îi pregătea cu mâna ei nişte prăjituri şi plăcinte nemaipomenite; în acele clipe îl privea lung şi surâdea cu adevărat. Dar la capătul unor astfel de zile, în care el era prezent pentru dânsa, mama plângea. Iar tata stătea neajutorat şi-şi rotea privirea prin încăpere, ca şi cum ar fi căutat un răspuns, pe care nu izbutea niciodată să-l găsească.

Tata se răsuci încet, ca să-i putem vedea uniforma.

— Mai răsuceşte-te o dată, îl rugă mama.

A doua zi dimineaţa, tata dădu buzna în casă, ţinând în mâini un teanc de bilete. Bilete roz, pentru California, bilete albastre pentru Mexic.

— Uite ce-o să facem, ne spuse. O să cumpărăm nişte haine ieftine, pe care-o să le ardem după ce-au să se murdărească. O să luăm racheta de la amiază spre Los Angeles, ca să prindem elicopterul de ora două spre Santa Barbara, apoi avionul de ora nouă spre Ensenada, unde o să rămânem peste noapte!

Ne-am dus aşadar în California, şi am străbătut în sus şi în jos litoralul Pacificului, vreme de o zi şi jumătate, poposind în cele din urmă pe plaja de la Malibu, unde, seara, am mâncat şniţele vieneze… Tata avea obiceiul să asculte sau să cânte, ori să privească lucrurile din jur, agăţându-se de ele, ca şi cum lumea ar fi fost o centrifugă atât de rapidă, încât l-ar fi putut smulge în orice clipă din mijlocul nostru.

În după-amiaza aceea petrecută la Malibu, mama se afla sus în camera noastră de hotel. Tata zăcea pe nisip, lângă mine, prăjindu-se la soare.

— Asta e! oftă el deodată.

Îşi ţinea ochii închişi; zăcea pe spate, sorbind parcă razele soarelui.

— Asta e ceea ce-ţi lipseşte!

Adică în rachetă. Dar el nu spunea niciodată „rachetă”, nu pomenea de rachetă şi de lucrurile pe care nu le poţi avea într-o rachetă. Într-o rachetă nu puteai avea parte de un vânt sărat, de un cer albastru, de un soare galben sau de bucatele gătite de mama. Nu puteai sta de vorbă cu băiatul tău în vârsta de paisprezece ani.

— Ia s-auzim! spuse el într-un târziu.

Ştiam că acum o să vorbim, aşa cum vorbisem şi în alte dăţi, vreme de trei ore în şir. Vom vorbi în şoaptă, toată după-amiaza, sub soarele leneş, despre şcoala mea, despre săriturile mele la înălţime, despre performanţele mele de înotător.

Tata dădea din cap şi zâmbea, aprobator, atingându-mi uşor pieptul cu palma. Stăteam de vorbă. Nu discutam despre rachete sau despre spaţiu, ci despre Mexic, unde mersesem odată cu un automobil vechi, şi despre fluturii pe care-i prinsesem în pădurile verzi şi dogoritoare, într-o amiază ploioasă, când sute de fluturi se lipiseră de radiatorul maşinii, agonizând acolo, bătând din aripile lor albastre şi trandafirii, palpitând, superbi şi trişti totodată. Despre astfel de lucruri vorbeam, nu despre lucrurile care mă interesau de fapt. Iar el mă asculta. Mă asculta, ca şi cum ar fi încercat să se pătrundă de toate sunetele pe care le putea auzi. Asculta vântul, vuietul oceanului, vocea mea — asculta întotdeauna cu luare-aminte, cu o concentrare care aproape că excludea laturile fizice ale lucrurilor, reţinând numai sunetele. Asculta cu ochii închişi. Îl vedeam cum ascultă maşina de cosit în timp ce cosea iarba, fără să folosească maneta, apoi îl vedeam cum adulmecă iarba cosită ce se revărsa înapoia lui ca un şuvoi verde.

— Doug, aş vrea să-mi promiţi ceva, îmi spuse tata pe la orele cinci după-amiaza, în vreme ce ne ridicam prosoapele de pe plajă şi porneam înapoi spre hotel, pe malul mării.

— Ce anume?

— Să nu te faci niciodată cosmonaut!

M-am oprit locului.

— Vorbesc serios, urmă el. Pentru că, în clipa când ajungi în spaţiu, vrei să te-ntorci pe Pământ, iar când eşti pe Pământ, vrei să ajungi în spaţiu. Nu începe şi tu să fii aşa. Nu te lăsa robit de patima asta.

— Bine, dar…

— Nu ştii ce înseamnă. Ori de câte ori ajung sus, îmi spun: Dacă mă mai întorc vreodată pe Pământ, acolo rămân, nu mai zbor niciodată… Totuşi zbor, şi presupun că voi zbura întotdeauna.

— Visez de multă vreme să mă fac cosmonaut, i-am spus.

Nu m-a auzit însă.

— Încerc să rămân aici. Sâmbătă trecută, când m-am întors acasă, m-am străduit din răsputeri să rămân…

Mi-l aminteam în grădină, năduşind, îmi aminteam de călătoriile lui şi de felul cum asculta şi privea, şi-mi spuneam că făcea toate astea ca să se convingă că marea, oraşele, pământul şi familia erau singurele lucruri reale, şi singurele lucruri bune. Ştiam însă unde va fi în noaptea asta: va privi de la poartă giuvaerurile de pe Orion.

— Promite-mi că nu vei fi ca mine, îmi spuse.

Am şovăit o clipă, apoi i-am şoptit:

— Bine.

— Eşti un băiat bun! îmi spuse, scuturându-mi mâna.

Cina din seara aceea a fost straşnică. Mama se tot foia în bucătărie, la cratiţele şi oalele ei pline de bunătăţi, şi iată că pe masă apăru un curcan enorm, cu sos de afine şi cu mazăre, precum şi o plăcintă de dovleac.

— Curcan în toiul lunii august? se miră tata.

— N-o să fii aici de Crăciun.

— Nu, n-o să fiu.

Şi începu să adulmece curcanul. Ridică apoi capacele tuturor castroanelor, scăldându-şi faţa arsă de soare în aburul fiecărei mâncări şi exclamând de fiecare dată: Ah! apoi se uită la mâinile lui şi la încăpere. Se uită la tablourile de pe pereţi, la scaune, la masă, la mine şi la mama. Îşi drese glasul — vedeam că vrea să spună ceva — şi rosti:

— Lili!

— Da?

Maică-mea îl privea peste masă, pe care o aşternuse ca pe un soi de capcană miraculoasă, menită să-l reţină în sfârşit pe bărbatul ei, prinzându-l pentru totdeauna înapoia unor gratii făcute din iade-şuri, aşa cum odinioară jivinele erau prinse în câte o groapă cu smoală. Ochii îi scânteiau.

— Lili! repetă tata.

Hai, spune repede, spune c-o să rămâi acasă de data asta, şi că n-o să mai pleci niciodată! îi ziceam eu în gând.

În clipa aceea, un elicopter trecu pe aproape, făcând să se cutremure odaia, iar geamurile zbârnâiră cu un sunet de cristal. Tata privi spre fereastră.

Stelele albastre ale serii erau acolo, iar planeta Marte se înălţa, roşie, la răsărit.

Tata privi spre Marte preţ de un minut. Apoi întinse mâna spre mine, orbeşte.

— Aş vrea nişte mazăre, spuse.

— Mă duc s-aduc pâine, scuză-mă, rosti mama.

Şi dădu fuga în bucătărie.

— Păi, e pâine pe masă, făcui eu.

Tata începu să mănânce, fără să mă privească.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Pe la unu noaptea am coborât scările; lumina lunii era ca un polei pe toate acoperişurile, iar pe iarba din curtea noastră roua strălucea ca omătul pe un câmp. Îmbrăcat în pijama, stăteam în prag, în bătaia vântului cald al nopţii, când, deodată, mi-am dat seama că tata şedea în hamacul mecanic de pe verandă, care se bălăbănea încet. Îi vedeam profilul uşor înclinat spre spate: se uita la stelele ce se roteau pe boltă. Ochii lui erau ca nişte boabe de cleştar cenuşiu, în care se răsfrângea luna.

M-am dus şi m-am aşezat lângă el.

Hamacul luneca încetişor, cu noi.

În cele din urmă am deschis gura:

— În câte feluri se poate muri în spaţiu?

— Într-un milion de feluri.

— Spune-mi câteva dintre ele.

— Eşti lovit de un meteor. Aerul din rachetă se duce. Sau eşti târât de vreo cometă. Sau te ciocneşti de ceva. Strangulare. Explozie. Forţa centrifugă. Exces de viteză. Sau viteză prea mică. Căldura, gerul, soarele, luna, stelele, planetele, asteroizii, planetoizii, radiaţiile…

— Dar cel ce moare e înmormântat?

— Nu e găsit niciodată.

— Dar unde ajunge?

— La o distanţă de milioane de mile. Morminte călătoare, aşa li se spune. Devii un meteor sau un planetoid, care călătoreşte veşnic prin spaţiu.

Nu i-am mai spus nimic.

— Atâta doar că în spaţiu moartea vine repede, adăugă tata într-un târziu. Se termină într-o clipă. Nu aştepţi. De cele mai multe ori, nici nu ştii. Eşti mort, atâta tot.

Ne-am dus la culcare.

Era dimineaţă.

Stând în prag, tata asculta trilurile canarului galben care ciripea în colivia-i de aur.

— M-am decis acum, îmi spuse tata. Data viitoare când mă întorc, rămân acasă.

— Tată! exclamai eu.

— Spune-i şi mamei, când s-o trezi.

— Vorbeşti serios, văd.

Tata scutură din cap, cu gravitate.

— Ne revedem peste vreo trei luni.

Şi porni pe stradă în jos, purtându-şi uniforma în lădiţă, fluierând şi privind copacii verzi şi înalţi; din când în când se oprea lângă câte o tufă de mărgărită, şi culegea boabe, pe care le azvârlea în faţa lui, în timp ce înainta prin umbrele luminoase ale zorilor…

În dimineaţa aceea, câteva ore după plecarea tatii, i-am pus mamei unele întrebări.

— Tata mi-a spus că uneori tu te porţi de parcă nu l-ai vedea sau auzi.

Ea îmi explică atunci totul, pe îndelete:

— Acum zece ani, când a zburat pentru prima oară în spaţiu, mi-am spus în sinea mea: E mort. Sau ca şi mort. Aşa că mă gândesc la el ca la un mort. Iar când se întoarce, de trei-patru ori pe an, nu e chiar el, e doar o amintire plăcută, sau un vis. Când o amintire sau un vis dispare, suferi mult mai puţin. Aşa că eu mă gândesc mai tot timpul la el ca la un mort…

— Dar alteori?

— Alteori nu mă pot stăpâni. Îi fac plăcinte şi mă port cu el ca şi cum ar fi viu, iar atunci sufăr. Nu, e mai bine să cred că n-a fost aici de zece ani încoace, şi că n-o să-l mai văd niciodată. Sufăr mai puţin în felul acesta.

— Dar tata a spus că data viitoare o să rămână…

— Nu, a murit, spuse mama, scuturând încet din cap. Sunt sigură de asta.

— Atunci, o sa învie…

— Acum zece ani, îmi spuneam: Dacă o să moară pe Venus? N-o să ne mai putem uita niciodată la Venus. Dacă o să moară pe Marte? N-o să ne mai putem niciodată uita la Marte ori de câte ori o să zărim planeta aceea roşie pe cer, o să intrăm în casă şi-o să încuiem uşa. Dar dac-o să moară pe Jupiter, sau Saturn, sau Neptun? În nopţile când planetele acelea strălucesc pe boltă, n-am mai putea să privim stelele!

— Îmi închipui, am spus.

Mesajul a sosit a doua zi.

Mesagerul mi l-a dat mie, iar eu l-am citit, stând în prag. Soarele asfinţea. Mama, care stătea în spatele meu, lângă uşa-paravan, m-a văzut cum împăturesc hârtia şi o pun în buzunar.

— Mamă, i-am spus.

— Nu-mi spune nimic din ceea ce încă nu ştiu.

Nu plângea.

Nu-l omorâse nici Marte, nici Venus, nici Jupiter, nici Saturn. Aşadar nu va trebui să ne gândim la el ori de câte ori Jupiter sau Saturn sau Marte vor licări pe cerul nopţii.

Altceva se întâmplase. Nava lui căzuse în Soare. Iar Soarele era mare, necruţător, un foc veşnic prezent pe cer şi de care nu te puteai despărţi.

De aceea, multă vreme după moartea tatălui meu, mama rămase închisă în casă, dormind peste zi. Mâncam micul dejun la miezul nopţii, prânzeam la trei dimineaţa, şi cinam la şase. Ne duceam la câte un spectacol nocturn şi ne culcam în zori, după ce trăgeam obloanele verzi şi mate la toate ferestrele.

Multă vreme, singurele zile când ieşeam la plimbare au fost zilele ploioase, fără soare.