Afară bătea soarele; se făcuse ora zece
şi în piaţa Youngstorvet circulaţia era iarăşi normală. Încotro s-o apuc? Caut
manuscrisul în buzunar: la ora unsprezece voiam să încerc să vorbesc cu
redactorul. Mă opresc un moment la balustradă şi urmăresc pulsaţiile vieţii de
jos; între timp, hainele începură să mi se usuce. Foamea apăruse din nou,
rozându-mă în piept, provocându-mi tot mai des împunsături dureroase. Oare
într-adevăr nu mai aveam nici un prieten la care să pot apela? Încerc să-mi amintesc
de cineva care să-mi împrumute zece 0re, dar nu găsesc pe nimeni. Altfel, era o
zi splendidă; soare strălucitor şi lumină multă în jurul meu; cerul stătea
suspendat ca o mare albastră deasupra munţilor Lier...
Îmi era îngrozitor de foame. Pe stradă
am găsit o aşchie de lemn şi am început s-o mestec. Aceasta mi-a ajutat. Oare
de ce nu mă gândisem mai demult la aşa ceva?
Poarta era deschisă, băiatul de la
grajd mi-a dat bună dimineaţa, ca de obicei.
- Frumoasă vreme! spuse el.
- Da, am răspuns. Asta a fost tot ce am
putut să spun. Oare îl puteam ruga să-mi împrumute o coroană? De bună seamă că
o va face bucuros dacă va putea. De altfel, o dată îi scrisesem o scrisoare.
Stătea pe gânduri de parcă ar fi vrut
să-mi spună ceva...
- Frumoasă vreme, da. Hm! Trebuie să-i
plătesc astăzi proprietăresei chiria. Nu aţi vrea să fiţi aşa de bun să-mi
împrumutaţi cinci coroane? Numai pentru câteva zile. Mi-aţi mai făcut
dumneavoastră un bine şi altădată.
- Zău că nu pot, Jens Olai, am răspuns
eu. Nu acum. Poate mai încolo, poate după-amiază. Şi m-am furişat sus pe scară,
în camera mea.
M-am trântit pe pat şi am început să
râd. Ce noroc chior pe mine că mi-a luat-o înainte! Onoarea îmi era salvată.
Cinci coroane - să te ţină Dumnezeu! Ai fi putut, omule, tot aşa de bine să mă
rogi să-ţi dau cinci acţiuni la restaurantul popular sau o vilă în cartierul
Aker.
Şi gândul la aceste cinci coroane m-a
făcut să râd tot mai tare. Mare pişicher mai eram şi eu, nu-i aşa? Cinci
coroane! A şi găsit cui să le ceară! Buna dispoziţie îmi creştea şi i-am dat
tot mai mult frâu liber: ei, la naiba, dar ce mai miroase a mâncare aici!
Deschid larg fereastra ca să iasă mirosul dezgustător. Chelner, o jumătate de
biftec! Apoi, întors spre masă, masa aceea şubredă, pe care trebuia s-o sprijin
cu genunchii atunci când scriam, m-am înclinat adânc şi am întrebat: îmi
permiteţi să vă întreb, doriţi să beţi un pahar de vin? Nu? Sunt Tangen,
ziaristul Tangen. Din păcate, am întârziat puţin în oraş... cheia de la
poartă...
Şi gândurile încep din nou să-mi
rătăcească, îmi dădeam tot timpul seama că vorbeam fără şir şi nu rosteam niciun
cuvânt pe care să nu-l aud şi să nu-l înţeleg. Mi-am zis: iarăşi vorbeşti fără
noimă! Dar nu aveam încotro. Era ca şi când aş fi fost treaz, dar aş fi vorbit
în somn. Capul îmi era uşor, nu mă durea, absolut degajat, şi gândurile nu-mi
erau deloc confuze. Am luat-o iarăşi razna şi nu am mai opus nicio împotrivire.
Vino înăuntru! Da, vino înăuntru! După cum vezi, numai rubine. Ylajali,
Ylajali! Divanul de mătase roşie, vaporoasă! Cât de tumultuos respiră!
Sărută-mă, iubito, mai mult, mai mult! Braţele tale sunt ca de chihlimbar,
buzele-ţi ard ca focul. Chelner, am cerut un biftec...
Soarele îşi trimitea razele prin geam,
jos auzeam caii mâncând ovăz. Iar eu, degajat, bucuros ca un copil, şedeam şi
mestecam bucata aceea de lemn. În fiece clipă îmi pipăiam manuscrisul; nu mă
gândeam la el, dar instinctul îmi spunea că exista; sângele meu îmi amintea de
el. În cele din urmă, l-am scos din buzunar.
Se udase foarte rău şi l-am întins la
soare. După aceea am început să umblu încoace şi încolo prin odaie. Cât de
trist arătau toate. De jur împrejur, pe podea, zăceau împrăştiate bucăţi mici
de tinichea, dar nu era niciun scaun pe care să şezi, nici măcar un cui în
pereţii umezi. Totul fusese amanetat, iar banii cheltuiţi pe mâncare. Câteva
coli de hârtie pe o masă, pe care se depusese un strat gros de praf, iată tot
avutul meu. Vechea cuvertură verde de pe pat mi-o împrumutase Hans Pauli cu
câteva luni în urmă... Hans Pauli! încep să trosnesc din degete. Hans Pauli
Pettersen mă va ajuta! Şi caut să-mi aduc aminte unde stă. Cum de-am putut să-l
uit pe Hans Pauli? Desigur că se va simţi foarte ofensat că nu m-am adresat lui
chiar de la început. Îmi iau în grabă pălăria, adun manuscrisul şi cobor repede
scările.
- Ascultă, Jens Olai, strig trecând pe
lângă grajd, sunt sigur că te voi putea ajuta după-amiază!
În dreptul primăriei, văd că este
trecut de unsprezece şi iau hotărârea să mă duc îndată la redacţie. În faţa
uşii biroului, m-am oprit ca să verific dacă hârtiile sunt aşezate pagină după
pagină; le-am netezit cu grijă, le-am pus din nou în buzunar şi am ciocănit la
uşă. Inima îmi bătea puternic când am intrat.
Cel care tăia articole din ziare era,
ca de obicei, la locul său. Întreb timid de redactor. Niciun răspuns. Omul şade
la masă cu nişte foarfeci lungi şi taie ştiri scurte din ziarele din provincie.
Repet întrebarea şi mă apropii puţin.
- Redactorul-şef nu a venit încă -
spune, în sfârşit, cel cu foarfecele, fără să-şi ridice privirile.
- Şi când vine?
- N-aş putea să-ţi spun! N-aş putea
să-ţi spun.
- Până la ce oră este deschis biroul?
Nu am mai primit niciun răspuns la
această întrebare şi a trebuit să plec. In tot timpul convorbirii, cel cu
foarfecele nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire; mă recunoscuse după
voce. Atât de prost sunt văzut aici - mi-am zis - încât lumea nici măcar nu-mi
răspunde. Oare aşa a poruncit redactorul-şef? De altfel, de când foiletonul meu
de zece coroane fusese acceptat, îl năpădisem cu articole, bătusem la uşa lui
aproape în fiecare zi cu lucruri care nu puteau fi publicate în ziar, dar pe
care el fusese obligat să le citească şi apoi să mi le înapoieze. Poate că voia
să se termine odată cu asta, să ia măsuri de precauţie... Am plecat spre
cartierul Homansbyen.
Hans Pauli Pettersen era student şi
locuia în mansarda unei clădiri cu patru etaje; părinţii săi erau ţărani;
aşadar, era un om sărac. Dar când avea o coroană nu ţinea cu dinţii de ea.
Eram atât de sigur că o voi primi, ca
şi cum aş fi avut-o de pe acum în mână. Pe drum, m-am bucurat tot timpul de
coroana asta şi eram sigur că o voi primi. Când am ajuns la uşa care da în
stradă am găsit-o încuiată şi am fost nevoit să sun.
- Doresc să vorbesc cu studentul
Pettersen, am spus eu, dând să intru; ştiu care e camera lui.
- Studentul Pettersen? repetă fata în
casă. S-a mutat. Nu ştia unde, dar Pettersen rugase ca scrisorile să-i fie
trimise la un oarecare Hermansen, pe Toldbodgaten. Apoi mi-a spus numărul.
Plec plin de încredere spre
Toldbodgaten, ca să întreb de adresa lui Hans Pauli. Aceasta era ultima mea
resursă şi trebuia să mă folosesc de ea. Pe drum trec prin faţa unei case noi,
unde câţiva tâmplari dădeau nişte scânduri la rindea. Iau două foi de talaş din
grămadă, una o bag în gură, iar cealaltă o ascund în buzunar pentru mai târziu.
Apoi mi-am continuat drumul. Gemeam de foame. În vitrina unei brutării zărisem
o pâine neobişnuit de mare, de zece 0re, cea mai mare bucată de pâine ce se
putea cumpăra la acest preţ...
-
Aş dori să aflu adresa studentului Pettersen.
- Strada Bernt Anker, numărul l0 - la
mansardă. Mergeţi acolo? Poate sunteţi atât de amabil să luaţi şi câteva
scrisori care i-au sosit?
O iau din nou înapoi spre oraş, pe
acelaşi drum pe care venisem, trec iarăşi prin faţa tâmplarilor, care şedeau
acum cu gamelele de tinichea pe genunchi şi se ospătau din mâncarea bună şi
caldă de la restaurantul popular. Trec iarăşi prin faţa brutăriei, unde pâinea
era încă la locul ei, şi în sfârşit ajung sleit de puteri în strada Bernt
Anker. Uşa este deschisă şi urc cu greu treptele numeroase până la mansardă.
Scot scrisorile din buzunar ca să-i creez bună dispoziţie lui Hans Pauli chiar
în momentul în care intru. Sigur că nu va refuza să-mi de o mână de ajutor când
îi voi explica în ce situaţie mă găsesc, sigur că nu, Hans Pauli are o inimă
atât de darnică, n-am susţinut eu totdeauna asta?...
Pe uşă îi văd cartea de vizită: „H. P.
Pettersen stud. teol. - plecat acasă". Mă aşez pe trepte, frânt de
oboseală, doborât de disperare. Repet de câteva ori în mod mecanic: Plecat
acasă! Plecat acasă!
Apoi nu mai spun absolut nimic. Nu
aveam nicio lacrimă în ochi, nu mă gândeam la nimic, nu simţeam nimic. Şedeam
şi mă holbam la scrisori, fără să mai fac nimic. Au trecut aşa vreo zece
minute, poate douăzeci sau chiar mai multe, iar eu şedeam tot în acelaşi loc şi
nu mişcăm nici măcar un deget. Mă copleşise o toropeală grea de parcă aş fi
aţipit. Aud pe cineva venind pe scări; mă ridic şi spun:
- Îl căutam pe studentul Pettersen - am două
scrisori pentru el.
- A plecat acasă, răspunde femeia. Scrisorile
pot să le iau eu, dacă doriţi.
- Mulţumesc, spun eu, o să i le aduc
când se întoarce. S-ar putea să conţină lucruri importante. La revedere.
Când am ajuns jos, m-am oprit în
mijlocul străzii şi, strângând pumnii, am spus cu voce tare: Sâ-fi spun
ceva, dragă Dumnezeule: eşti un încurcă-lume. Şi, scrâşnind din dinţi,
privesc furios spre cer şi zic iarăşi: Să mă ia naiba dacă nu eşti un
încurcă-lume!
Mai fac câţiva paşi, apoi mă opresc din
nou. Deodată îmi schimb poziţia, îmi împreun mâinile, înclin capul şi întreb cu
o voce suavă, evlavioasă: Dar i-ai adresat vreo rugăciune, băiete?
Intonaţia nu era cea potrivită.
- Cu I mare, zic eu, cu un I mare cât o
catedrală! Apoi întreb iarăşi: I-ai cerut ajutorul, băiete? Şi las capul în jos
răspunzând cu o voce întristată: Nu.
Dar nici de data asta tonul nu era cel
potrivit.
- Nici nu ştii măcar să faci pe
făţarnicul, nerodule! Să spui: Da, am cerut ajutor de la Domnul şi Tatăl meu.
Iar cuvintele tale trebuie să fie rostite cu atâta smerenie cum n-ai mai auzit
niciodată. Aşa, spune din nou! Da, acum a fost mai bine. Dar trebuie să oftezi,
să oftezi ca un cal bolnav de suspine. Aşa!
Şi mergând mai departe, mă dăscălesc
singur cum ar trebui să spun, bat nerăbdător din picior când nu reuşesc, ocărându-mă
că sunt un prost: în timp ce trecătorii îşi întorc capetele şi mă privesc cu
mirare.
Mestec neîncetat bucata aceea de talaş
şi mă strecor pe străzi cât pot de repede. Nici nu-mi dau seama cum am şi ajuns
în Jaernbanetorvet. Ceasul din turnul bisericii Vor Frelsers arăta ora unu şi
jumătate. M-am oprit o clipă să mă gândesc. Stropi de transpiraţie îmi ieşiră
pe faţă prelingându-mi-se în ochi. Fă o plimbare pe chei! mi-am zis. Bine, dacă
ai timp. M-am înclinat în faţa mea şi am luat-o spre chei.
În port se aflau multe vase, marea se
legăna în bătaia soarelui. Peste tot multă forfotă, hamali cu lăzi pe umeri, se
auzeau sunete de sirene, cântece vesele ale marinarilor. În apropierea mea, o
femeie vindea prăjituri la o tarabă, aplecându-şi nasul cafeniu asupra
mărfurilor. În faţa ei, o măsuţă încărcată cu dulciuri, care răspândeşte pe tot
cheiul un miros de mâncare; îmi întorc faţa cu dezgust: ptiu! Deschideţi
ferestrele! Mă adresez unui domn care şedea lângă mine şi-i prezint cu multă
insistenţă această situaţie intolerabilă cu vânzătoarea de prăjituri aşa şi pe
dincolo... Nu-i aşa? Da, dar trebuie totuşi să admită că... Până la urmă,
bietul om a intrat la bănuială şi fără să mai aştepte să-mi termin tirada, s-a
ridicat şi a plecat. M-am ridicat şi eu şi l-am urmat, ferm hotărât să-i
dovedesc că se înşeală.
- Şi din punct de vedere igienic, am spus eu, şi
l-am bătut pe umăr...
- Scuzaţi, sunt străin aici şi nu
cunosc deloc regulamentele sanitare, a spus el privindu-mă cu spaimă.
- Atunci lucrurile se schimbă, dacă
sunteţi străin... Nu aş putea să vă fiu de folos? Să vă arăt oraşul? Căci mi-ar
face plăcere şi nu v-ar costa nimic...
Dar omul voia cu orice preţ să scape de
mine şi trecu grăbit pe trotuarul de vizavi.
M-am întors la banca mea şi m-am aşezat
iar. Eram foarte agitat şi flaşneta care începuse să cânte ceva mai încolo îmi
făcea şi mai rău. O muzică stridentă, metalică, un pasaj din Weber, pe care o
fetiţă îl acompania cu o melodie tristă. Tonurile ca de flaut şi pline de
suferinţă ale flaşnetei se revarsă asupra întregii mele fiinţe, nervii încep
să-mi vibreze ca şi când s-ar fi transformat în ecoul acelor tonuri - şi după
câteva momente mă las pe speteaza băncii, gem şi încep să fredonez şi eu
melodia. Ce nu sunt în stare să inventeze senzaţiile unui om care moare de
foame! Mă simt absorbit de aceste tonuri, dizolvat, devenit muzică, mă revărs
şi simt atât de desluşit cum în această revărsare plutesc în înălţimi, deasupra
câmpiilor, dansând deasupra unor zone luminoase...
- Un 0re! spuse fetiţa întinzându-mi
farfurioara de tinichea. Numai un 0re!
- Da, răspund eu în mod mecanic, mă
ridic în grabă şi caut prin buzunare. Dar fetiţa crede că nu vreau decât să-mi
bat joc de ea şi pleacă de îndată fără să mai spună vreun cuvânt. Această
resemnare mută m-a copleşit; aş fi preferat să mă ocărască; durerea mă
copleşeşte şi o chem înapoi. Nu am nici un 0re, îi spun, dar îmi voi aduce
aminte de tine mai târziu, poate mâine. Cum te numeşti? Da, ai un nume frumos.
Nu-l voi uita. Aşadar, pe mâine...
Dar, deşi nu a spus niciun cuvânt,
mi-am dat seama că nu mă crede, şi am plâns de disperare că această fetiţă de
pe stradă nu voia să mă creadă. Am strigat-o înapoi încă o dată; mi-am scos în
grabă haina, vrând să-i dau vesta. Te voi despăgubi, i-am spus, aşteaptă un
moment...
Dar nu aveam vestă.
Cum puteam să mai caut vesta? Trecuseră
săptămâni de când nu o mai aveam. Dar ce mă apucase? Uluită, fetiţa nu a mai
aşteptat, ci a plecat în grabă. Şi am fost nevoit s-o las să plece, în jurul
meu se adunase lume care râdea, un agent de poliţie îşi făcu loc prin mulţime
până în dreptul meu, vrând să ştie ce s-a întâmplat.
- Nimic, nimic, spun. Voiam numai să-i
dau fetiţei de colo vesta... pentru tatăl ei. De aceea, nu e cazul să râdeţi.
Aş putea foarte simplu să merg acasă şi să îmbrac alta.
- Fără scandal pe stradă, spune
poliţistul. Aşa, acum ia-o din loc. Şi îmi dă un ghiont să plec. Sunt hârtiile
dumitale? strigă el după mine.
- Da, ei, comedie! Articolul meu de
ziar, multe documente importante! Cum am putut fi atât de imprudent?...
Iau manuscrisul, mă încredinţez că nu
lipseşte nicio foaie şi plec spre redacţie fără să mă mai opresc sau să mă uit
în jur. Ceasul din turnul bisericii Vor Frelser arăta acum patru.
Redacţia era închisă. Mă strecor din
nou, fără zgomot, în jos pe trepte, speriat ca un hoţ, şi mă opresc nedumerit
în faţa porţii. Ce să fac acum? Mă reazem de zid, privesc caldarâmul şi mă
gândesc. Jos sclipeşte un bold; mă aplec şi îl ridic. Oare ce-ar fi dacă mi-aş
tăia nasturii de la haină; cât aş primi pe ei? Dar poate că nu mi-ar folosi la
nimic. Nasturii sunt totuşi numai nasturi; dar, luându-i şi examinându-i pe
toate părţile, am descoperit că sunt noi. Oricum, o idee fericită; puteam să-i
tai cu jumătatea mea de briceag şi să-i depun la casa de amanet. Speranţa de a
putea vinde aceşti cinci nasturi mi-a dat pe loc curaj şi mi-am zis: Uite că
toate se aranjează! M-a cuprins o mare bucurie şi am început de îndată să tai nasturii
unul după altul.
În timpul acesta, în forul meu interior
avea loc următorul dialog mut:
-Vezi, ai ajuns cam sărac, un necaz
trecător... Cu hainele puţin roase, zici? Dar nu trebuie să te ia gura pe
dinainte. Aş vrea să-l văd pe acela care îşi cruţă nasturii mai mult decât
mine. Umblu mereu cu haina descheiată; aşa m-am obişnuit. Este o deprindere a
mea... Nu, nu. Dacă nu vrei, e în ordine. Dar vreau cel puţin zece 0re pentru
ei. O, Doamne, dar cine ţi-a spus că trebuie să faci asta? Ţine-ţi gura şi lasă-mă-n
pace... Ei da, poţi să chemi şi poliţia. O să aştept aici în timp ce te duci
după poliţist. Şi, fii liniştit, n-o să fur nimic de la dumneata. Atunci, la
revedere! La revedere! Mă numesc Tangen, am întârziat puţin în oraş...
Cineva
coboară pe scară. Revin îndată la realitate, îl recunosc pe Forfecilă şi bag în
grabă nasturii în buzunar. El dă să treacă fără să-mi răspundă măcar la salut,
atât este de preocupat să-şi privească unghiile, îl opresc şi-l întreb unde
este redactorul-şef.
- Nu e aici, dom'le!
- Minţi! spun eu.
Apoi, cu o îndrăzneală ce m-a surprins
şi pe mine, am continuat. Trebuie să vorbesc cu el. E o chestiune urgentă. Am
să-i comunic ceva de la Preşedinţia Consiliului.
- Nu poţi, în cazul ăsta, să-mi spui şi
mie?
- Dumitale? am răspuns eu şi l-am
măsurat pe forfecar din creştet până în tălpi.
Asta a avut efect. M-a însoţit îndată
până sus şi mi-a deschis uşa. Inima mi se făcuse cât un purice. Am strâns
dinţii ca să-mi fac curaj, am bătut la uşă şi am intrat în biroul redactorului-şef.
- Bună ziua! Dumneata eşti? spuse el
prietenos. Ia loc. Aş fi fost mai bucuros dacă în momentul acela mi-ar fi arătat
uşa, simţeam că mă podideşte plânsul, şi am spus:
- Vă rog să mă scuzaţi...
- Ia loc, repetă el.
M-am aşezat şi i-am spus că vin iarăşi
cu un articol şi aş ţine foarte mult să apară în ziarul său. II scrisesem cu
atâta zel, mă costase atâta efort.
- O să-l citesc, spuse el, şi-l luă în
mână. Fără îndoială că tot ce scrii te costă efort, dar dumneata eşti mult prea
violent. De-ai putea să fii ceva mai potolit! De fiecare dată constat prea
multă febrilitate. În orice caz, o să-l citesc. Apoi se aplecă din nou asupra
hârtiilor sale.
Şedeam şi mă gândeam: oare să mă
încumet să-i cer o coroană? Să-i explic de ce există întotdeauna atâta
febrilitate? Mi-ar veni de bună seamă în ajutor, doar nu era prima dată.
M-am ridicat. Hm! Ultima oară când am
fost la el, redactorul-şef s-a plâns că nu avea bani, totuşi l-a trimis pe
încasatorul de abonamente să adune o mică sumă pentru mine. S-ar putea să se întâmple
la fel şi acum. Nu, n-o să-i cer nimic, în plus, nu vedeam că are de lucru?
- Doreşti să-mi mai spui ceva? a
întrebat el.
- Nu, am spus, cu un ton hotărât. Când
pot să mai trec?
- Oricând mai ai drum pe aici, a
răspuns. Peste vreo câteva zile.
Nu am reuşit să-mi exprim dorinţa ce-mi
stătea pe limbă. Bunăvoinţa acestui om mi se părea nemărginită şi trebuia să-i
arăt că o preţuiesc. Mai bine mor de foame decât să fac altfel. Şi am plecat.
Nici chiar după ce am ajuns în stradă
şi am simţit cum foamea îmi dă ghes din nou, nu mi-a părut rău că părăsisem
biroul fără să cer coroana aceea. Am scos cealaltă bucată de talaş din buzunar
şi am băgat-o în gură. Asta m-a ajutat iar. Oare de ce nu am făcut şi până acum
aşa? Să-ţi fie ruşine! am spus cu
voce tare: cum te-ai putut gândi să-i
ceri o coroană omului aceluia şi să-l pui din nou în încurcătură? Apoi m-am
făcut cu ou şi cu oţet pe mine însumi pentru această impertinenţă. Zău că
este lucrul cel mai mârşav de care am auzit vreodată! am spus eu. Să dai
buzna peste un om şi aproape să-i scoţi ochii numai pentru că tu ai nevoie de o
coroană, mizerabile! Pleacă! Mai repede! Mai repede! Nemernicule! O să te învăţ
eu minte!
Am început să alerg spre a mă pedepsi,
am străbătut în goană o stradă după cealaltă, aţâţându-mă fără încetare la fugă
cu expresii tăioase, ţipând fără cuvinte, dar furibund, la mine însumi, ori de
câte ori voiam să mă opresc. În felul acesta am ajuns până în Pilestraedet.
Când, în sfârşit, m-am oprit aproape plângând de ciudă că nu mai puteam fugi şi
tremurând din tot corpul, m-am aşezat pe treapta unei scări. N-ai voie să te opreşti, am spus. Şi
spre a mă tortura din plin, m-am ridicat din nou şi mi-am impus să stau în
picioare, râzând în acelaşi timp de mine şi savurând din plin propria mea extenuare.
În sfârşit, după mai multe minute, mi-am îngăduit, dând aprobator din cap, să
mă aşez. Dar şi atunci am ales locul cel mai incomod de pe treaptă.
Doamne, cât de bine e să te odihneşti.
Mi-am şters sudoarea de pe frunte şi am respirat adânc aerul curat. Cât de
repede mai fugisem! Dar nu mi-a părut rău, o meritasem. Oare de ce naiba am
vrut să cer coroana aceea? Iată care erau urmările. Şi am început să-mi vorbesc
blajin, să mă dojenesc, aşa cum ar fi făcut o mamă. Am devenit din ce în ce mai
mişcat şi, obosit şi sleit de puteri, am început să plâng. Un plâns tăcut şi
lăuntric, un hohot interior, fără o lacrimă.
Am rămas acolo vreun sfert de oră sau
poate chiar mai mult. Oamenii treceau pe lângă mine, dar nimeni nu m-a deranjat
cu ceva. Prin apropiere se jucau nişte copii şi într-un copac de pe cealaltă
parte a străzii cânta o păsărică.
Un poliţist se apropie şi spuse:
- Dumneata de ce şezi aici?
- De ce şed aici? am întrebat. De
plăcere.
- Te observ de o jumătate de oră, a
spus el. Ai şezut aici o jumătate de oră.
- Cam aşa, am răspuns eu. Mai ai să-mi
spui ceva? M-am ridicat furios şi am plecat.
Ajuns în piaţă, m-am oprit şi m-am
uitat de-a lungul străzii. De plăcere! A
fost ăsta un răspuns? De oboseală, ar fi trebuit să spui, şi ar fi trebuit să
vorbeşti cu o voce plângăreaţă - eşti un dobitoc, nu înveţi deloc să te
prefaci! - de istovit ce eşti! Şi ar fi trebuit să gâfâi ca un cal!
Când am ajuns în faţa pompierilor m-am
oprit iarăşi, căci îmi venise o altă idee. Am început să trosnesc din degete,
să râd tare, încât trecătorii mă priveau uimiţi, şi să spun: Trebuie neapărat să te duci la domnul pastor
Levison. Fără discuţie. Doar ca să încerci. Ce-ai de pierdut? Şi-apoi, vremea e
atât de frumoasă!
Am intrat în librăria lui Pascha, am
căutat în anuar adresa pastorului Levison şi am luat-o într-acolo. Acum e lucru serios, îmi zic, să nu mai faci
iarăşi vreo prostie! Conştiinţă, zici? Să fim serioşi; eşti prea sărac ca să
întreţii o conştiinţă. Eşti flămând, nu-i aşa, ai venit într-o chestiune
importantă, de primă necesitate. Dar îţi vei înclina capul pe umăr şi vei vorbi
cu o anumită intonaţie. Nu vrei? Atunci nu merg nici un pas mai departe cu
tine, aşa să ştii. Prea bine: eşti într-o stare îngrijorătoare, te lupţi,
noaptea, cu puterile întunericului şi cu monştrii cei uriaşi, tăcuţi, încât te
cuprinde groaza. Rabzi de foame, îţi este sete de vin şi de lapte, dar nu poţi
să ai nimic din toate acestea. Iată până unde ai ajuns. Uite că nu mai ai nici
măcar scuipat în lampă. Dar, lăudat fie Domnul!
Am ciocănit la uşă, am intrat pentru
prima dată în sala mare, în care nu mai fusesem până atunci; clopoţeii de la
uşă au intonat o serie întreagă de sunete disperate deasupra capului meu. Un
bărbat, mestecând cu gura plină, apare dintr-o încăpere alăturată şi trece după
tejghea.
- Împrumută-mi, te rog, o jumătate de
coroană pentru ochelari, fac eu. O să-i scot peste câteva zile, sigur.
- Ce? Sunt ochelari de oţel?
- Da.
- Nu pot.
- Da, fireşte că nu poţi. De fapt, asta
am spus-o doar în glumă. Dar am şi o cuvertură cu mine, care nu-mi mai trebuie,
şi m-am gândit că ai putea să o iei dumneata.
- Din păcate, am un stoc întreg de
cuverturi, răspunse el. Iar când am desfăşurat-o, a aruncat doar o singură
privire asupra ei şi a spus: Scuză-mă, dar nici de asta nu am nevoie.
- Am vrut să-ţi arăt mai întâi faţa mai
proastă, am spus eu. Pe partea cealaltă este mult mai bună.
- Degeaba, nu am nevoie de ea şi nimeni
nu-ţi dă nici zece 0re pe ea.
- Ştiu că nu valorează nimic, am spus
eu, dar am crezut că ar putea să fie vândută la licitaţie împreună cu o altă
pătură veche.
- Da, dar nu merge.
- 25 de 0re? am întrebat.
- Nu-mi trebuie deloc, omule, nu am
nevoie de ea. Am luat cuvertura la subsuoară şi m-am întors acasă. Faţă de mine
însumi, m-am comportat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am întins din nou
cuvertura pe pat, am netezit-o bine, ca de obicei, şi am încercat să-mi gonesc
din minte orice urmă a acestei ultime iniţiative. E cu neputinţă să fi fost în
toate minţile în momentul în care am luat hotărârea să săvârşesc această
nemernicie; cu cât mai mult mă gândeam la ea, cu atât mi se părea mai de
neînţeles. De bună seamă, am acţionat într-un moment de slăbiciune, într-un
moment când moleşeala dinlăuntrul meu a pus stăpânire pe mine. Dar încă înainte
de a mă prinde în cursă, am bănuit eu că va merge prost. Tocmai de aceea am
încercat mai întâi cu ochelarii. M-am bucurat mult că n-am avut prilejul să duc
până la capăt această acţiune netrebnică, care mi-ar fi pătat ultimele ceasuri
ale vieţii.
Apoi am plecat din nou în oraş!
M-am aşezat iarăşi pe o bancă în faţa
bisericii Vor Frelsers, am aţipit cu capul pe piept, stors de vlagă după ultima
agitaţie prin care trecusem, bolnav şi lihnit de foame. Iar timpul trecea.
Am mai zăbovit o oră afară; era mai
multă lumină decât în casă; în afară de aceasta mi se părea că la aer curat
pieptul nu mă durea atât de tare; iar acasă mă întorceam oricum destul de
timpuriu.
Am dormitat, am stat pe gânduri.
Sufeream foarte mult. Găsisem o pietricică pe care am curăţat-o şi am pus-o în
gură ca să am ceva pe limbă; încolo, nu făceam nicio mişcare, nici măcar nu
clipeam din ochi. Oamenii mergeau de colo-colo. Zgomot de trăsuri, tropot de
copite şi schimburi de cuvinte umpleau atmosfera din jur.
Să mai fac o încercare cu nasturii?
Fireşte că nu avea niciun rost, şi pe deasupra eram atât de bolnav! În cele din
urmă, m-am ridicat şi m-am târât cu greutate, cu paşi mici, de-a lungul
străzilor. Fruntea a început să-mi ardă, aveam temperatură şi am încercat să
grăbesc pasul cât puteam mai mult. Am trecut din nou prin faţa brutăriei unde
erau expuse pâinile. Aici nu ne oprim,
mi-am spus cu o hotărâre prefăcută. Dar
dac-aş intra şi aş cere o bucată de pâine? Nu a fost decât un gând fugar, o
scânteiere. Ptiu, am şoptit,
clătinând din cap. Şi am plecat mai departe, plin de ironie la adresa mea.
Ştiam doar bine că nu foloseşte la nimic să intru în brutărie şi să cer o
bucată de pâine.
În pasajul Repslager, o pereche de
îndrăgostiţi stăteau sub o poartă, vorbind în şoaptă; puţin mai departe, o fată
scotea capul pe fereastră. Mergeam încet şi dus pe gânduri, păream că meditez
la o mulţime de lucruri - iar fata coborî jos, în stradă. „Ce mai faci,
bătrâne? Dar ce ai? Eşti cumva bolnav? Doamne fereşte, ce slăbit pari!” Şi fata
dispăru repede.
M-am oprit îndată. Dar ce era cu mine? Începusem
oare într-adevăr să mor? Mi-am pipăit obrajii cu mâinile: slab, fireşte că eram
slab, obrajii îmi erau scobiţi ca două farfurii; dar, Doamne! Şi am luat-o din
nou la drum, cu paşi mărunţi.
Dar m-am oprit iar. Trebuie să fi fost nedescris
de slab. Iar ochii îmi erau şi ei cufundaţi în cap. Oare cum arătam de fapt? Al
naibii lucru să fii nevoit să ajungi atât de pocit numai din cauza foamei! Am
simţit că mă cuprinde iar furia, ultima ei izbucnire, ultimul spasm. Doamne
fereşte, ce faţă slăbită, nu? Eu, care eram înzestrat cu un cap cum nu se mai
găsea altul în toată ţara şi cu o pereche de pumni care, aşa să-mi ajute
Dumnezeu, puteau să fărâme şi să facă praf un hamal din port, trebuia să
flămânzesc până la a-mi poci figura, chiar în centrul oraşului Christiania.
Avea asta vreun sens, exista oare vreo ordine şi vreo măsură în toate acestea?
Zi şi noapte am tot tras la jug, mi-am distrus ochii citind şi am flămânzit
până când mi-am pierdut minţile - ce naiba obţinusem în schimb? Până şi femeile
de stradă se roagă lui Dumnezeu să le ferească să-mi vadă figura. Dar acum
trebuie să se sfârşească, e clar; să mă ia dracu, trebuie să se sfârşească!...
Cu o furie crescândă, scrâşnind din dinţi din pricină că mă simţeam sfârşit de
oboseală, plângând şi blestemând, am continuat să fac tărăboi fără să-mi pese
de cei care treceau pe lângă mine. Am început din nou să mă torturez, să mă dau
de bună voie cu capul de stâlpii lămpilor cu gaz, să-mi înfig unghiile adânc în
carne, să-mi muşc limba ca un dement, când aceasta mi se împleticea, şi să râd
ca un ieşit din minţi dacă simţeam o cât de mică durere din cauza muşcăturii.
Da, dar ce să fac? mi-am spus în cele din urmă. Bat de
câteva ori cu piciorul în caldarâm şi repet: Ce să fac? Un domn tocmai
trece şi spune zâmbind:
- Trebuie să mergeţi şi să cereţi să vă
aresteze.
Mă uit după el. Era unul dintre medicii
noştri ginecologi cunoscuţi, numit „Ducele". Nici măcar nu avea înţelegere
pentru starea în care mă aflam - un om pe care îl cunoşteam şi căruia de atâtea
ori îi dădusem mâna. M-am calmat. Arestat? Da, eram nebun. Avea dreptate.
Simţeam că nebunia mi se răspândeşte în sânge, că îmi trepidează în creier.
Iată, deci, în ce mod voi sfârşi! Da, da! Şi am început să umblu din nou agale,
trist. Prin urmare, aşa trebuie să sfârşesc!
Deodată, mă opresc din nou. Dar nu
arestat, spun eu. Asta nu! Aproape răguşisem de teamă. Fără să mă adresez cuiva
anume, mă rugam cu insistenţă să nu fiu arestat. Căci atunci aş fi dus din nou
la primărie, aş fi iarăşi închis într-o celulă întunecoasă, fără nici o
scânteie de lumină. Asta nu! Mai erau şi alte căi de ieşire din impas, pe care
încă nu le încercasem. Şi voiam să le încerc: o să-mi dau mai multă osteneală;
îmi voi rezerva mai mult timp pentru aceasta şi o să bat neobosit la toate
uşile. Aşa, de pildă, la negustorul de instrumente muzicale Cisler, la care nu
fusesem încă. Se va găsi fără îndoială o soluţie... Şi mergeam aşa, vorbind cu
mine însumi, până când, de emoţie, plânsul m-a podidit din nou. Numai să nu fiu
arestat!
Cisler? Să fi fost un semn de sus, de
la Dumnezeu? Numele lui mi-a venit în minte fără niciun motiv - şi apoi, locuia
tare departe; dar voiam totuşi să-l caut; voi merge până acolo încet şi mă voi
mai odihni din când în când. Ştiam unde locuieşte, fusesem adesea acolo ca să
cumpăr note, pe vremea când îmi mergea bine. Să-i cer o jumătate de coroană?
Poate că asta l-ar jena; mai bine să-i cer una întreagă.
Am intrat în prăvălie şi am întrebat de
patron; mi s-a arătat pe unde să intru în biroul lui. Stătea la masa de lucru,
elegant, îmbrăcat după ultima modă şi îşi citea corespondenţa.
Am îngânat o scuză şi mi-am spus păsul.
Că sunt nevoit de împrejurări să mă adresez lui... că nu va trece prea mult
până când i-o voi înapoia... când voi primi onorariul pentru articolul pe care
îl scrisesem pentru ziar... că mi-ar face un serviciu atât de mare...
Încă în timp ce vorbeam, el s-a întors
din nou la biroul său şi şi-a reluat locul. Când am terminat, mi-a aruncat o
privire piezişă şi, dând din cap, a spus: Nu! Pur şi simplu, nu. Nicio
explicaţie. Niciun cuvânt.
Genunchii îmi tremurau puternic şi m-am
sprijinit de mica balustradă lustruită. Trebuia să mai încerc odată. Oare de ce
mi-a venit chiar numele lui în minte când mă aflam tocmai jos, în strada
Vaterland? Am simţit câteva junghiuri în partea stângă a pieptului şi am
început să transpir.
- Hm! Sunt într-adevăr foarte slăbit,
am spus eu, din păcate, destul de bolnav; în orice caz, nu vor trece mai mult
de câteva zile până când îi voi restitui banii. Nu ar vrea să fie atât de bun?
- Dar de ce vii tocmai la mine, omule?
spuse el. Pentru mine eşti un X oarecare, venit de pe stradă. Du-te la ziar,
unde eşti cunoscut.
- Dar numai pentru seara asta! am mai
spus eu. Redacţia este acum închisă şi mi-e tare foame.
El dădea din cap fără întrerupere,
continuând să o facă chiar şi după ce pusesem mâna pe clanţa uşii.
- La revedere! am spus eu.
Tonul nu a fost prea de sus, mi-am zis
eu şi am zâmbit amar; la urma urmei, de la o aşa înălţime pot să arăt şi eu
uşa. M-am târât dintr-un cartier într-altul, iar din când în când mă odihneam
pe câte o treaptă. Numai de nu m-ar aresta! Teama de celulă mă urmărea tot
timpul şi nu-mi dădea pace nicio clipă; de câte ori zăream un poliţist, mă
furişam pe o stradă laterală ca să nu-l întâlnesc. Să numărăm o sută de paşi,
mi-am zis, şi să ne încercăm din nou norocul! Odată şi odată, tot trebuie să
reuşim...
Iată o dugheană cu articole de
mercerie, unde nu mai intrasem niciodată, în spatele tejghelei, un singur bărbat
- iar într-o încăpere alăturată biroul, cu o tăbliţă de porţelan pe uşă, cu
rafturi înţesate şi cu mai multe rânduri de mese.
Am aşteptat să părăsească prăvălia şi
ultima clientă, o doamnă tânără cu gropiţe în obraji. Cât de fericită părea!
N-am vrut să încerc s-o impresionez cu boldul care îmi ţinea loc de nasturi,
aşa că m-am întors în altă parte.
- Doriţi ceva? s-a interesat
vânzătorul.
- Patronul e aici? am întrebat.
- E într-o excursie în munţi, în
Jotunheim, răspunse el. Aveţi ceva deosebit?
- E vorba de câteva 0re ca să-mi cumpăr
ceva de mâncare, am spus eu, încercând să zâmbesc; mi-e foame şi nu am nici
măcar un 0re.
- Atunci eşti tot atât de bogat ca şi
mine, a răspuns el şi a început să-şi facă de lucru aranjând nişte suluri de
bumbac.
- Da, totuşi, nu mă goni, nu acum! am
spus eu simţind cum mă trec dintr-o dată fiori de gheaţă. Zău că sunt aproape
mort de foame: de multe zile nu am mâncat nimic.
Cu cea mai mare seriozitate, fără să
spună nimic, omul a început să-şi întoarcă buzunarele pe dos, unul câte unul.
Nu vreau să-l cred pe cuvânt?
- Numai cinci 0re, am spus. O să-ţi dau
înapoi zece, peste câteva zile.
- Dar, omule, vrei să fur din sertar? a
întrebat el, pierzându-şi răbdarea.
- Da, am spus eu. Scoate de-acolo cinci
0re.
- Nu fac asta, a spus el în încheiere
şi a adăugat: Te rog, să terminăm.
Am ieşit, bolnav de foame şi cu obrajii
arzând de ruşine. Trebuie să se termine odată! Nu, zău, ajunsesem prea departe.
Am rezistat în mod onorabil timp de atâţia ani, am făcut faţă atâtor momente grele
şi acum, dintr-o dată, m-am înjosit la o cerşetorie ordinară. O singură zi, şi
îmi degradase întregul mod de a gândi, îmi înveninase sufletul. Nu mi-a fost
ruşine să mă vaiet, să mă umilesc în faţa unui băcan dintre cei mai
neînsemnaţi. Şi-apoi, la ce bun? Nu rămâneam oare şi pe mai departe fără o
bucată de pâine? Tot ce dobândisem era că am ajuns să-mi fie lehamite de mine
însumi. Da, trebuie să se termine! Peste puţin timp se va închide poarta de
acasă şi trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să dorm şi în noaptea asta la
poliţie...
Gândul acesta mi-a dat puteri noi; la
poliţie nu voiam să mai dorm. Cu corpul aplecat înainte, ţinându-mi cu o mână
coastele în partea stângă spre a mai potoli puţin junghiurile, mă târâm cu
greu, cu ochii aţintiţi pe trotuar, ca să nu oblig pe eventualii cunoscuţi să
mă salute şi am luat-o repede spre cazarma pompierilor. Din fericire, ceasul
din turnul bisericii Vor Frelsers arăta numai şapte, aşa încât mai aveam trei
ore până să se închidă poarta. Cât de tare mă speriasem!
Aşadar, nu rămăsese nimic neîncercat.
Făcusem tot ce-mi stătea în putinţă. Şi totuşi, nu mi-a fost dat să reuşesc
nici măcar o singură dată în decursul unei zile întregi! îmi ziceam. Nu m-ar fi
crezut nimeni dacă i-aş fi spus aşa ceva, iar dacă aş fi aşternut totul pe
hârtie, s-ar fi pretins că este o născocire. Nici măcar într-un singur loc!
Dar nu era nimic de făcut, mai ales nu
mai era cazul să merg nicăieri ca să încerc să înduioşez pe cineva. Ptiu, dezgustător! Te asigur că mi-e
lehamite de tine! Dacă am pierdut orice speranţă, apoi am pierdut-o - şi pace.
Oare nu aş putea fura un pumn de ovăz din grajd? O dâră de lumină, o
rază... ştiam că grajdul se închidea cu cheia.
Am luat-o agale, târându-mă spre casă
cu pas de melc. Mi s-a făcut sete, din fericire pentru prima dată în ziua
aceea, şi m-am uitat înjur de unde aş putea să beau ceva. Mă îndepărtasem prea
mult de hala de carne şi nu voiam să intru să cer apă într-o casă particulară;
poate că reuşeam să mai aştept până ajung acasă; mai aveam de mers cam un sfert
de ceas. De altfel, nici nu era sigur că aş putea reţine fie şi numai o singură
înghiţitură de apă; stomacul nu mai tolera nimic; îmi era greaţă chiar şi de
saliva pe care o înghiţeam.
Dar nasturii! Nu încercasem încă nimic
cu nasturii! M-am oprit brusc şi am început să zâmbesc. Poate mai exista totuşi
o ieşire! Nu eram definitiv condamnat. Voi primi de bună seamă zece 0re pentru
ei, şi mâine voi mai primi încă zece 0re în altă parte, iar joi voi încasa
banii pentru articolul meu de la ziar! Să vezi că lucrurile se îndreaptă! Cum
putusem să uit de nasturi! I-am scos din buzunar şi i-am privit în timp ce
mergeam mai departe. Bucuria îmi întunecase privirea; nu mai vedeam bine strada
pe care mergeam.
Cât de bine cunoşteam subsolul acela
mare, refugiul meu din serile întunecoase, prietenul care-mi sugea sângele!
Acolo jos, îmi dispăruseră lucrurile unul după altul, toate lucruşoarele mele
de acasă, ultima mea carte, în zilele de licitaţie coboram ca spectator şi mă
bucuram când cărţile mele păreau să ajungă în mâini bune. Actorul Magelsen mi-a
cumpărat ceasul şi am fost aproape mândru de aceasta. O cunoşţintă a cumpărat
almanahul în care se aflau primele mele încercări poetice, iar pardesiul a
ajuns în atelierul unui fotograf, ca accesoriu. Aşadar, în privinţa lucrurilor,
nu mai aveam nimic de aşteptat.
Ţineam nasturii în mână. Am intrat.
„Unchiul" şedea la tejgheaua sa şi scria.
- Nu mă grăbesc, am spus, de teamă să
nu-l deranjez şi să-l supăr cu rugămintea mea. Vocea îmi suna atât de ciudat de
dogită, că aproape n-o mai recunoşteam, iar inima îmi bătea cu putere.
Mi-a venit în întâmpinare zâmbind, ca
de obicei, şi-a pus amândouă mâinile pe tejghea şi m-a privit în faţă fără să
spună ceva.
- Să vezi, am ceva la mine şi aş vrea
să întreb dacă nu prezintă interes... Ceva care acasă îmi este de prisos,
crede-mă, mă enervează chiar, nişte nasturi.
- Ei, despre ce-i vorba, ce-i cu
nasturii aceia? Şi îşi aţinteşte ochii în jos asupra mâinii mele.
- Nu poţi să-mi dai câţiva 0re pentru
ei?... câţi vrei dumneata... cât crezi...
- Pentru nasturii ăştia? Şi
„Unchiul" s-a holbat mirat la mine. Pentru nasturii ăştia?
- Numai ca să-mi cumpăr o ţigară de foi sau ce vrei
dumneata. Eram tocmai în trecere pe-aici şi am vrut doar să întreb.
Bătrânul cămătar a început să râdă şi
s-a înapoiat la tejghea fără să mai spună nimic. Iar eu stăteam pironit
locului. La drept vorbind, nu-mi făcusem speranţe prea mari; totuşi, crezusem
că ar fi posibil să fiu ajutat. Dar râsul acesta însemna condamnarea mea la
moarte. Oare nu m-ar putea cumva ajuta ochelarii?
- Dar nu-ţi pot împrumuta bani pentru
ochelarii dumitale, făcu „Unchiul". Ţi-am mai spus-o.
- Dar am nevoie de un timbru, am spus
eu sec; nu pot nici măcar să expediez scrisorile pe care trebuie neapărat să le
scriu. Un timbru de zece sau cinci 0re, cum vrei dumneata.
- Dumnezeu să te binecuvânteze şi
vezi-ţi de drumul dumitale, răspunse el, schiţând spre mine un gest cu mâna.
Da, aşa să fie, mi-am spus. În mod
mecanic, mi-am pus din nou ochelarii, am luat nasturii şi am plecat; i-am spus
noapte bună şi am închis uşa după mine ca de obicei. Aşadar, nu mai era nimic
de făcut. Pe stradă m-am oprit din nou şi m-am uitat la nasturi. N-a vrut să-i
ia, îmi spun, deşi sunt aproape noi; nu pot nicidecum să înţeleg.
În timp ce stăteam pe loc, copleşit de
aceste gânduri, prin faţa mea trecu un bărbat. Dând să coboare la subsol, în
grabă, m-a lovit puţin, ne-am cerut amândoi scuze, iar eu mi-am întors capul
după el.
- Ce, tu eşti? a spus el deodată de
jos, de pe trepte. A urcat din nou până la mine, şi l-am recunoscut. Doamne,
dar cum arăţi! spuse el. Ce treburi ai avut jos?
- A-ă-ă... Am avut afaceri. Vrei să
mergi jos, după câte văd.
- Da. Dar tu ce-ai dus?
Genunchii începură să-mi tremure, m-am
sprijinit de perete şi am întins mâna cu nasturii.
- Ce naiba! a strigat el. Asta e prea
de tot.
- Noapte bună! am zis eu, dând să plec.
Simţeam că mă podideşte plânsul.
- Nu, aşteaptă o clipă.
De ce să aştept? Doar şi el voia să
meargă la „Unchiul", poate îi ducea inelul de logodnă, poate flămânzise
mai multe zile, poate nu plătise chiria.
- Da, am răspuns eu, dacă termini
repede...
- Fireşte, zise el şi mă luă de braţ.
Dar ştii ceva, nu cred că o să mă aştepţi, fiindcă eşti un idiot; mai bine
coboară şi tu cu mine.
Am înţeles îndată ce intenţii are şi
mi-a revenit o clipă un palid sentiment de onoare; am răspuns:
- Nu pot! Am promis să fiu la ora şapte
şi jumătate în strada Bemt Anker, şi...
- Şapte şi jumătate, da! Dar acum este
ora opt. Uite aici, la ceasul meu, căci pe ăsta vreau să-l dau. Intră, păcătos
înfometat ce eşti! O să-ţi fac rost de cel puţin cinci coroane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu