Doua povesti surori ale lui André Gide (1)

Daca intrati aici, o sa aflati o multime de lucruri despre André Gide, cel de la a carui moarte se implinesc azi 62 de ani. Dupa aia, daca o sa aveti rabdare si interes, o sa puteti citi doua povesti-pereche ale maestrului, anume "Scoala femeilor" si "Robert". 

Scoala femeilor(a)

                                                                    PARTEA ÎNTII

                                                                                                               1 august l928.

Stimate domn,

După ce am şovăit mult, m-am hotărît să vă trimit aceste file, care reprezintă copia dactilografiată a Jurnalului lăsat mie de mama. A murit la l2 octombrie l9l6 în spitalul X., unde de cinci luni de zile îngrijea bolnavi care sufereau de boli contagioase.

Mi-am luat îngăduinţa de a schimba numele proprii, dar este singura schimbare pe care mi-am permis s-o fac. Dacă sunteţi de părere că aceste pagini ar putea fi citite cu folos de un public feminin, sunteţi liber să le publi­caţi. În acest, caz, titlul pe care l-aş propune ar fi Şcoala femeilor, dacă socotiţi că poate fi din nou utilizat după Molière. Este oare nevoie să adaug că împăr­ţirea manuscrisului în trei capitole: „partea întîi, partea a doua şi epilog“ mi se datorează?

Nu încercaţi, vă rog, să aflaţi cine sunt şi, ca atare, îngăduiţi-mi să nu semnez această scrisoare cu adevăratul meu nume.

                                                                                                                      GENEVIEVE D...

                                                                                                                           7 octombrie l894.

Dragul meu,

Am impresia că ţie îţi scriu. N-am ţinut niciodată un jurnal. N-am luat niciodată condeiul în mînă decît pen­tru a scrie cîteva scrisori. Şi ţi-aş scrie desigur şi ţie, daca nu ne-am vedea în fiecare zi. De-mi va fi dat să mor eu prima (lucru pe care mi-l doresc, căci fără tine viaţa nu mi se mai înfăţişează decît ca un pustiu fără margini), vei citi aceste rînduri; şi eu voi putea nădăj­dui, lăsîndu-ţi-le, că nu te părăsesc cu totul. Dar cum mă pot oare gîndi la moarte, cînd în faţa noastră se aş­terne întreaga viaţă? De cînd te cunosc, adică de cînd te iubesc, viaţa mi se pare un lucru atît de frumos, de folositor şi de preţios încît nu vreau să irosesc nici o clipă din ea; voi aduna în acest caiet cît mai multe firi­mituri din fericirea mea. De altfel, ce-aş putea face se­rile după ce ne despărţim, decît să retrăiesc ceasurile petrecute împreună, ceasuri ce trec prea repede, şi să evoc prezenţa ta? Înainte de-a te fi întîlnit sufeream, ţi-am mai spus-o, simţind că viaţa mea nu e folositoare nimănui. Nimic nu mi se părea mai fără rost decît să colind acele reuniuni mondene unde mă tîrau părinţii mei şi care constituie unica plăcere a prietenelor mele. O viaţa fără ţel şi în care nu ştii pentru ce trăieşti nu mă putea satisface. Ţi-am spus că m-am gîndit serios să ma fac infirmieră sau să-mi închin viaţa săracilor. Părinţii mei ridicau din umeri cînd le vorbeam despre aceste lucruri. Se gîndeau, pe bună dreptate, că toţi aceşti gărgăuni vor dispărea atunci cînd îl voi întîlni pe cel de care aveam să mă îndrăgostesc. De ce oare tata nu vrea să creadă acum că tu eşti acela? Vezi ce prost scriu? Ultimele propoziţiuni pe care le-am aşternut pe hîrtie, plîngînd, mi se par îngrozitoare. Ce m-o fi împins să le recitesc? Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să scriu bine. În orice caz, nu prin străduinţă, am să izbutesc.

Îţi spuneam deci că înainte de-a te fi întîlnit îmi cău­tam un scop în viaţă şi că acum tu ai devenit scopul meu, ocupaţia mea, însăşi viaţa mea şi că nu mai caut nimic altceva în afara ta. Ştiu că numai prin tine, datorită ţie, poate ieşi la iveală ce există mai bun în sufletul meu; că tu eşti cel care mă poate călăuzi spre frumos, spre bine, spre Dumnezeu. Şi mă rog bunului Dumnezeu să mă ajute să-l pot îndupleca pe tata. Şi în nădejdea ca ruga mea fierbinte să fie primită, o scriu aici: Doamne, nu mă sili sa ies din cuvîntul tatii. Tu ştii că-l iubesc pe Robert şi că nu voi putea niciodată fi a altuia.

La drept vorbind, numai de ieri am început să înţeleg care poate fi scopul vieţii mele. Da, numai după convorbirea pe care am avut-o în parcul Tuileries, în cursul căreia Robert mi-a deschis ochii, arătîndu-mi rolul fe­meii în viaţa oamenilor de seamă, am priceput. Sunt atît de ignorantă încît, din păcate, am uitat exemplele pe care mi le-a dat; dar cel puţin am reţinut următorul lucru : întreaga mea viaţă va trebui de acum înainte să-i fie dedicată lui, pentru ca astfel să-şi poată înde­plini nobila sa misiune. Robert nu s-a folosit, evident, de termenii ăştia, căci este foarte modest; dar aşa am gîndit ascultîndu-l, căci sînt mîndră în numele lui. Cred de altfel că, deşi modest, Robert e pe deplin conştient de valoarea sa. Nu mi-a ascuns că e foarte ambiţios.

   — Nu ţin cu orice preţ să parvin, mi-a spus cu un zîmbet fermecător, dar ţin ca ideile pentru care lupt să izbîndească.

Aş fi dorit ca tata să-l poată auzi. Dar tata e atît de îndărătnic cînd e vorba de Robert, că ar fi putut răstăl­măci vorbele lui, numindu-le... Nu! nici nu vreau să aştern pe hîrtie cuvîntul pe care l-ar fi folosit tata. Cum de nu-şi dă oare seama că, vorbind astfel, nu-i dăunează lui Robert, ci lui însuşi? Ce preţuiesc mai ales la Ro­bert este tocmai faptul că se analizează fără pic de in­dulgenţă şi că nu uită niciodată ce se cade ca un om ca el să facă, şi ce nu. Alături de el mi se pare că toţi ceilalţi n-au habar de ceea ce înseamnă într-adevăr cu­vîntul „demnitate". I-ar fi atît de uşor să mă strivească, dar cînd ne aflăm singuri are întotdeauna grijă să nu mă facă să simt cu cît e mai presus de mine. Cîteodată găsesc că Robert exagerează puţin cînd, de teamă să nu mă simt prea copilă lîngă el, începe să se poarte ca un băieţel. Ieri m-am plîns de asta. Robert a devenit de­odată foarte grav şi a murmurat cu o fermecătoare nos­talgie:

—     Bărbatul nu-i decît un copil care a îmbătrînit.

A rostit vorbele astea punîndu-şi capul în poala mea, căci se aşezase la picioarele mele.

Ar fi de-a dreptul de neiertat ca atîtea cuvinte fru­moase, cîteodată atît de adînci şi pline de miez, să se piardă. Îmi propun să însemn aici cît mai multe din gîndurile lui Robert. Le va regăsi cu plăcere într-o bună zi, sunt convinsă.

Imediat după această scenă ne-a venit ideea să ţinem un jurnal. Nu ştiu de ce spun „ne-a venit", căci această idee, ca toate ideile bune, i-a venit lui. Pe scurt, ne-am făgăduit unul altuia să scriem, adică fiecare în parte, ceea ce Robert a numit povestea noastră. Întrucît mă priveşte e uşor, căci nu exist decît prin el, dar mă în­doiesc că Robert se va putea ţine de cuvînt, fie şi nu­mai pentru că dispune de atît de puţin timp. Găsesc chiar că n-ar fi bine să ocup un loc prea mare printre preocupările lui. I-am spus pe larg că înţeleg prea bine că el are o carieră, o activitate, gînduri care îl absorb şi că dragostea pentru mine nu trebuie să i le tulbure; i-am spus, de asemenea, că dacă el reprezintă toată viaţa mea, nu se cade şi nu e bine ca eu să constitui toată viaţa lui. Aş fi tare curioasă să aflu ce a notat din toate acestea în jurnalul lui; dar am jurat să nu ne ară­tăm unul altuia cele ce am scris.

—    Numai astfel putem fi sinceri, mi-a spus Robert, sărutîndu-mă nu pe frunte, ci între sprîncene, aşa cum îi stă în obicei.

Dar am hotărît ca cel care va muri primul să lase jurnalul celui ce va rămîne.

—    E firesc, am răspuns, fără să-mi dau bine seama ce spun.

—   Nu, nu e atît de firesc pe cît se pare, mi-a răs­puns Robert pe-un ton foarte grav. Trebuie să ne fă­găduim însă unul altuia să nu distrugem ceea ce am scris.

Zîmbeai cînd îţi spuneam mai zilele trecute că nu voi găsi cu ce să umplu filele acestui jurnal. Şi iată că am şi scris patru pagini. Îmi vine greu să nu le recitesc; dar, dacă le-aş reciti, mi-ar veni şi mai greu să nu le rup. Ceea ce mă miră este că de pe-acum îmi face atîta plă­cere să-mi însemn aici gîndurile.
Cap2