Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(42)

Portrete de metrese

Într-un budoar de bărbaţi, adică într-un fumoar alături de-un tripou elegant, patru oameni fumau şi beau. Nu erau nici tocmai tineri, nici tocmai bătrîni, nici frumoşi, nici urîţi, bătrîni sau tineri; aveau însă acea distincţie nu de nerecunoscut a veteranilor bucuriei, acel nu ştiu ce indescriptibil, acea tris­teţe rece şi batjocoritoare care spune limpede: „Am trăit din plin şi căutăm ce-am putea iubi şi preţui”.

Unul dintre ei aduse vorba despre femei. Mai filozofic ar fi fost dacă nu vorbea deloc; dar sunt oameni de spirit care, după băutură, nu dispre­ţuiesc conversaţiile banale. Cel care vorbeşte e ascultat atunci cum s-ar asculta o muzică de dans.

— Toţi bărbaţii, spunea el, au fost la vîrsta lui Cherubin: e vîrsta cînd, în loc de driade, strîngi în braţe, fără dezgust, trunchiul stejarilor. E întîia treaptă a iubirii. La-treapta a doua, începi să alegi. A putea delibera înseamnă de pe-acum o decadenţă. Atunci se caută cu adevărat frumuseţea. Cît despre mine, domnilor, am cinstea de-a fi ajuns, încă demult, la vîrsta climaterică a treptei a treia, unde frumuseţea însăşi nu mai e îndestulătoare, dacă nu e dreasă cu parfum, podoabe, et caetera. Aş mărturisi chiar că năzuiesc uneori, ca la o fericire necunoscută, la o anumită a patra treaptă care trebuie să însemne liniştea absolută. Însă toată viaţa, exceptînd perioada vîrstei lui Che­rubin, am fost mai sensibil ca oricare altul la enervanta prostie, la iritanta mediocritate a femeilor. Ceea ce iubesc cu deosebire la animale e candoarea lor. Judecaţi prin urmare cît a trebuit să sufăr din cauza ultimei mele metrese.

Era bastarda unui prinţ. Frumoasă, se înţelege; fără aşa ceva de ce-aş mai fi luat-o? Ea umbrea însă această mare calitate printr-o ambiţie depla­sată şi diformă. Era o femeie care întotdeauna voia să facă pe bărbatul. ,,Nu eşti bărbat! Ah! Dacă aş fi bărbat! Din noi doi, eu sunt bărbatul!" Erau refrenele sale nesuferite ieşindu-i din gura de unde n-aş fi vrut să văd zburînd decît numai cîntece. Despre o carte, o poemă, o operă pentru care lăsam să-mi scape admiraţia: „Crezi poate că e cine ştie ce puternică? zicea îndată; pricepi tu ce e puterea?" şi argumenta.

Într-o zi s-a apucat de chimie; în aşa fel că între gura mea şi a ei aflam de-acum o mască de sticlă. Cu toate acestea, foarte vicleană. Dacă uneori o înghesuiam cu un gest puţin prea amoros, se zvîrcolea ca o senzitivă siluită...

— Şi cum s-a terminat? zise unul din ceilalţi trei. Nu te ştiam atît de răbdător.

Dumnezeu, reluă el, pune leacul în rău. Într-o zi o găsii pe această Minervă, hămesită de putere ideală, cu un servitor al meu, între patru ochi, şi într-o situaţie care mă obligă să mă retrag discret ca să nu-i fac să roşească. Seara i-am concediat pe amîndoi, plătindu-le dobînzile simbriei.

— Cît despre mine, reîncepu cel care întrerupsese, nu mă pot plînge decît de mine însumi. Fericirea a venit să locuiască la mine, dar nu mi-am dat seama. În ultima vreme, soarta mi-a îngăduit bucuria unei femei care era cu adevărat cea mai dulce, cea mai supusă şi cea mai devotată dintre creaturi, şi totdeauna gata, şi fără entuziasm. „Vreau fiindcă îţi face plăcere." Era obişnuitul ei răspuns. Dacă aţi ciomăgi peretele sau canapeaua, aţi scoate mai multe suspine decît le-ar putea scoate din pieptul metresei mele elanurile celei mai smintite iubiri. După un an de viaţă comună, îmi mărturisi că nici­odată n-a cunoscut plăcerea. Mă apucă dezgustul faţă de acest duel inegal, şi incomparabila fată se mărită. Avui, mai tîrziu, fantezia s-o revăd, şi, arătîndu-mi şase copii frumoşi, îmi spuse: „Ei bine! dragul meu prieten, soţia e la fel de virgină ca fosta dumitale metresă". Nimic nu se schimbase în această persoană. Cîteodată o regret: ar fi trebuit s-o iau în căsătorie.

Ceilalţi începură să rîdă, şi-un al treilea zise la rîndul său :

— Domnilor, am cunoscut bucurii pe care, poate, nu le-aţi băgat în seamă. Vreau să vorbesc de comicul în iubire, şi despre un comic care nu exclude admiraţia. Pe ultima mea metresă am admirat-o, cred, mai mult decît le-aţi fi putut urî sau iubi pe ale voastre. Şi toată lumea o admira la fel ca mine. Cînd intram într-un restaurant, după cîteva minute, fiecare îşi uita de mîncare ca s-o privească. Pînă şi chelnerii şi casieriţa trăiau acest extaz molip­sitor, încît uitau de îndatoriri. Pe scurt, am trăit cîtva timp alături de-un fenomen viu. Mînca, mesteca, ronţăia, sfîşia, înfuleca, dar cu aerul cel mai degajat şi mai nepăsător din lume. M-a ţinut aşa multă vreme în extaz. Avea un fel dulce, visător, englez şi romanesc de-a spune: „Mi-e foame”. Şi repeta aceste cuvinte zi şi noapte, arătînd cei mai frumoşi dinţi din lume, care v-ar fi înduioşat şi înveselit deopotrivă. M-aş fi putut îmbogăţi scoţînd-o la bîlciuri ca monstru polifag. O hrăneam bine, şi totuşi m-a părăsit...

—  Pentru un furnizor de alimente, fără îndoială!

— Ceva asemănător, o specie de slujbaş de intendenţă care, prin diferite învîrteli, îi procura acestui biet copil raţia mai multor soldaţi. Cel puţin, asta presupun.

— Eu, zise al patrulea, am îndurat suferinţe groaznice tocmai prin ceea ce se opune învinuirii aduse de obicei egoistei femele. Va găsesc nesocotiţi, preafericiţi muritori, ca să vă plîngeţi de scăderile metreselor voastre!

Acestea fură zise pe un ton foarte serios de către un om cu o înfăţi­şare blîndă şi cumpătată, cu fizionomie aproape clericală, din păcate luminată de nişte ochi de-un cenuşiu limpede, nişte ochi cu o privire care spunea : „Vreau!" sau „Trebuie!" sau chiar: „Nu iert niciodată!"

— Dacă, nervos cum vă ştiu, dumneavoastră, G..., laşi şi uşuratici cum sunteţi, dumneavoastră amîndoi K... şi J..., aţi fi fost legaţi de o anumită femeie pe care am cunoscut-o, ori aţi fi fugit, ori aţi fi murit. Eu, după cum vedeţi, am supravieţuit. Închipuiţi-vă o persoană incapabilă să comită o greşeală de sentiment sau de calcul; închipuiţi-vă o seninătate de caracter dezolantă; un devotament fără comedie şi fără emfază; o dulceaţă fără slăbiciune; o ener­gie fără violenţă. Povestea dragostei mele pare o călătorie fără sfîrşit pe o suprafaţă pură şi lucie ca oglinda, vertiginos monotonă, care ar fi răsfrînt toate sentimentele şi gesturile mele cu exactitatea ironică a propriei mele conştiinţe, în aşa fel că nu-mi puteam îngădui un gest ori un sentiment necugetat fără să observ imediat reproşul mut al spectrului meu nedespărţit. Dragostea mi se arăta ca o tutelă. Cîte prostii m-a împiedicat să fac, pe care regret că nu le-am săvîrşit! Cîte datorii plătite fără voia mea! Mă lipsea de toate foloasele ce le-aş fi putut trage din nebunia mea personală. Cu o rece şi neînfrîntă ordine, îmi stăvilea toate capriciile. Culmea grozăviei, odată primejdia trecută, nu cerea recunoştinţă. De cîte ori nu m-am stăpînit să n-o strîng de gît şi să-i strig: „Fii odată imperfectă, mizerabilo, ca să te pot iubi fără tortură şi fără furie!" Am admirat-o ani în şir cu inima plină de ură. In sfîrşit, cel care a murit n-am fost eu!

— A! făcură ceilalţi, aşadar a murit?

— Da! aşa nu mai putea continua. Pentru mine dragostea devenise un coşmar copleşitor. A învinge ori a muri, cum zice Politica, aceasta era alter­nativa ce mi-o impunea destinul! Într-o seară, într-o pădure... pe malul unei lăcovişti... după o melancolică plimbare, cînd ochii ei, pentru ea, răsfrîngeau blîndeţea cerului, şi cînd inima mea, pentru mine, era ca iadul de încleştată...

— Ce!

— Cum!

— Ce vreţi să spuneţi?

— Era inevitabil. Am prea mult sentimentul dreptăţii ca să bat, să insult ori să concediez un servitor desăvîrşit. Dar trebuia să pun de acord acest sentiment cu groaza ce-mi inspira această fiinţă; să mă scap de ea fără s-o lipsesc de respect. Ce-aţi fi vrut să fac cu ea, dacă era perfectă?

Ceilalţi trei tovarăşi se uitară la fel cu o privire vagă şi uşor prostită, ca şi cînd s-ar fi făcut că nu înţeleg şi ar fi mărturisit implicit că, în ceea ce-i priveşte, nu erau în stare de o faptă atît de neînduplecată, deşi de altfel lămu­rită îndeajuns.                    '

Alte sticle fură aduse apoi, ca să omoare Timpul care are o viaţă atît de aspră, şi să grăbească Viaţa care curge atît de încet.