Un epilog in versuri la prozele lui Baudelaire

 Epilog

Cu inima-mpăcată, pe munte mă urcai;

Vedeam în întregime oraşul la picioare,

iad, purgatoriu, ocnă, spital şi cuplărai,

acolo grozăvia se deschidea în floare.

Tu ştii, Satan, patronul secretului meu chin,

că n-am să-i dărui plînsul de falsă bocitoare;

Dar ca un crai pe drojdii, aş vrea să mă închin

beţiei căpcăune a pezevenghei goale,

în vraja infernală să-ntineresc din plin.

Ori dormi adînc sub grele macaturi matinale,

posacul somn al gripei, ori scumpele zorzoane

sunt vălurile serii cu diamanticale.

Eu te iubesc, infamă cetate! Curtezane

şi voi, tîlhari, atîtea plăceri îmi dăruiţi,

în veci neînţelese de gloatele profane.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(49)

Cîinii cei buni

                                                                                             Lui Joseph Stevens

Niciodată n-am roşit, chiar înaintea tinerilor scriitori ai veacului meu, din cauza admiraţiei mele pentru Buffon, dar astăzi nu sufletul acestui zugrav al naturii pompoase îl voi chema în ajutor. Nu.

M-aş adresa mai degrabă lui Sterne, şi i-aş spune: „Coboară din cer, sau urcă spre mine din Cîmpiile Elizee, să-mi inspiri în folosul cîinilor buni, ai bieţilor cîini, un cîntec vrednic de tine, sentimental, poznaş, poznaş fără pereche! Reîntoarce-te crăcănat pe vestitul măgar care te însoţeşte mereu în amintirea pos­terităţii; şi măgarul să nu piardă mai cu seamă din vedere să aibă, delicat aninată între dinţi, nemuritoarea lui pricomigdală!"

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(48)

Să-i ucidem pe săraci

Cincisprezece zile mă închisesem în cameră, şi mă înconjurasem de cărţi pe vremea aceea la modă (sunt de atunci şaisprezece sau şaptesprezece ani); de cărţi, vreau să zic, unde se vorbea de arta de a face noroadele fericite, înţelepte şi îmbelşugate, în douăzeci şi patru de ore. Mistuisem prin urmare — vreau să spun înghiţisem — toate bazaconiile tuturor acestor antreprenori ai fericirii publice — celor ce-i povăţuiesc pe toţi săracii să se facă sclavi, şi celor ce le bagă în cap că toţi sunt regi detronaţi. — Nu e de mirare că eram pe atunci într-o stare de spirit vecină cu zăpăceala şi stupiditatea.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(47)

Anywhere out of the world

Viaţa e un spital în care fiecare bolnav e stăpînit de rîvna de a-şi schimba patul. Unul vrea să se canonească în faţa sobei, altul crede că s-ar vindeca alături de fereastră.

Mi se pare că întotdeauna m-aş simţi bine acolo unde nu sunt, şi acest subiect al mutatului e unul pe care necontenit îl discut cu sufletul meu.

„Spune-mi, suflete, biet suflet îngheţat, ce-ai zice dacă ai locui la Lisabona? Acolo trebuie să fie cald, şi te-ai înviora ca o şopîrlă. Oraşul e la marginea apei; se spune că e clădit din marmură, şi că oamenii de acolo au atîta ură faţă de vegetale încît smulg toţi copacii din rădăcină; iată un peisaj după gustul tău; un peisaj făcut cu lumină şi mineral, şi cu lichidul care să le oglindească!"

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(47)

Domnişoara Bisturiu

Ajungînd la marginea unui cartier mărginaş, sub luminile unei lămpi de gaz, simţii o mînă strecurîndu-mi-se încet pe sub braţ, şi auzii o voce spunîndu-mi la ureche: „Domnule, sunteţi medic?”

Mă uitai. Era o domnişoară trupeşă, cu ochi mari deschişi, uşor fardată, cu părul şi panglicile bonetei fluturînd în vînt.

— Nu, nu sunt medic, lăsaţi-mă să trec.

— O! Ba da! Sunteţi medic, îmi dau bine seama. Veniţi cu mine. O să fiţi foarte mulţumit de mine, hai!

— Am să vin, fără îndoială; însă mai tîrziu, după medic, ce dracu!

— A! - făcu ea agăţată mai departe de braţul meu şi izbucnind în rîs - sunteţi un medic farsor, am cunoscut mulţi de felul acesta. Veniţi.

Iubesc cu patimă taina, fiindcă nutresc veşnic nădejdea s-o lămuresc. Mă lăsai aşadar dus de această tovarăşă, ori mai degrabă de această enigmă neaşteptată.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(46)

Aureolă pierdută

— Ei! Cum aşa? Dumneata aici, dragul meu? Dumneata, într-o casă de desfrîu! Dumneata, băutorul de chintesenţe! Dumneata, mîncătorul de ambrozie! Într-adevăr, am de ce să fiu uimit.

— Dragul meu, îmi cunoaşteţi groaza de cai şi de trăsuri. Adineauri, cum traversam bulevardul în mare grabă şi săream prin noroi, în haosul mişcă­tor unde moartea vine în galop din toate părţile deodată, într-o mişcare bruscă, aureola de pe cap mi-a alunecat în noroiul pavelelor. N-am avut curajul s-o ridic. M-am gîndit că e mai puţin neplăcut să-mi pierd însemnele decît să mi se rupă oasele. Şi pe urmă, mi-am zis, nenorocirea e şi ea bună la ceva. Acum pot să mă plimb incognito, să fac fapte josnice, şi să mă arunc în desfrîu ca simplii muritori. Şi iată-mă, după cum vedeţi, la fel ca dumneavoastră!

— Ar trebui măcar să puneţi să se afişeze aureola pierdută, ori s-o cereţi prin comisar.

— Dar nicidecum, zău! Mă simt bine aici. Numai dumneavoastră m-aţi recunoscut. De altfel, demnitatea mă plictiseşte. Apoi mă gîndesc cu bucurie că cine ştie ce poet de mîna a doua o va ridica şi o va pune cu neruşinare pe cap. Ce bucurie să faci pe cineva fericit! Şi mai cu seamă un fericit care să mă facă să rîd! Gîndiţi-vă la X, ori la Z! Ei, cît o să fie de caraghios!

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(45)

Tirul şi cimitirul 

Cafenea, la priveliştea cimitirului. — „Ciudată firmă — îşi spuse cel care se preumbla — dar bine ticluită ca să te înseteze! Negreşit, stăpînul cafenelei ştie să-l preţuiască pe Horaţiu şi pe poeţii ucenici întru Epicur. Poate cunoaşte chiar adîncul rafinament al vechilor egipteni, pentru care nu era ospăţ cumsecade fără un schelet, ori fără niscaiva emblemă a vremelniciei vieţii." 

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(44)

Ţintaşul curtenitor

Cum trăsura trecea prin pădure, spuse să oprească în vecinătatea unui tir, zicînd că i-ar face plăcere să descarce cîteva gloanţe ca să ucidă Timpul. A ucide acest monstru nu e îndeletnicirea cea mai obişnuită şi cea mai îndri­tuită a fiecăruia? — Şi, curtenitor, dădu braţul scumpei, delicioasei şi nesu­feritei sale soţii, acestei misterioase femei căreia îi datorează atîtea plăceri, atîtea dureri şi, poate, la fel, o mare parte din geniul său.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(43)

Supa şi norii

Mica mea scumpă nebună îmi dădea să cinez şi, prin fereastra deschisă a sufrageriei, contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi, minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplîndu-le, îmi spu­neam: „Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi".

Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încîntător, un glas isteric şi răguşit parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănînci odată supa, dracii tăi de negustor de nori?"

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(42)

Portrete de metrese

Într-un budoar de bărbaţi, adică într-un fumoar alături de-un tripou elegant, patru oameni fumau şi beau. Nu erau nici tocmai tineri, nici tocmai bătrîni, nici frumoşi, nici urîţi, bătrîni sau tineri; aveau însă acea distincţie nu de nerecunoscut a veteranilor bucuriei, acel nu ştiu ce indescriptibil, acea tris­teţe rece şi batjocoritoare care spune limpede: „Am trăit din plin şi căutăm ce-am putea iubi şi preţui”.

Unul dintre ei aduse vorba despre femei. Mai filozofic ar fi fost dacă nu vorbea deloc; dar sunt oameni de spirit care, după băutură, nu dispre­ţuiesc conversaţiile banale. Cel care vorbeşte e ascultat atunci cum s-ar asculta o muzică de dans.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(41)

Portul

Un port e un loc incîntător pentru un suflet obosit de lupta vieţii. Întinsul cerului, arhitectura mobilă a norilor, schimbătoarele coloraţii ale mării, scînteierea farurilor, sunt o prismă minunat potrivită pentru a distra ochii fără să-i obosească vreodată. Formele zvelte ale corăbiilor, cu greementul complicat, cărora hula le dă oscilaţii armonioase, slujesc să întreţină în suflet gustul ritmului şi al frumuseţii. Şi apoi, mai ales, e un fel de plăcere tainică şi aris­tocratică pentru cine nu mai are nici curiozitate, nici ambiţie, să contemple, tolănit pe terasă sau rezemat de stăvilar, toate mişcările celor ce pleacă şi celor ce se înapoiază, celor care mai au tăria de-a voi, rîvna de-a călători sau de-a se îmbogăţi.