Ţintaşul
curtenitor
Cum
trăsura trecea prin pădure, spuse să oprească în vecinătatea unui tir, zicînd
că i-ar face plăcere să descarce cîteva gloanţe ca să ucidă Timpul. A ucide
acest monstru nu e îndeletnicirea cea mai obişnuită şi cea mai îndrituită a
fiecăruia? — Şi, curtenitor, dădu braţul scumpei, delicioasei şi nesuferitei
sale soţii, acestei misterioase femei căreia îi datorează atîtea plăceri,
atîtea dureri şi, poate, la fel, o mare parte din geniul său.
Mai
multe gloanţe loviră departe de ţinta propusă; unul din ele se înfundă chiar în
tavan; şi cum fermecătoarea făptură rîdea nebuneşte, bătîndu-şi joc de
stîngăcia soţului, acesta se întoarse dintr-o dată spre ea, şi-i spuse: „Uită-te
la păpuşa aceea, acolo, la dreapta, cu nasul în vînt şi înfăţişarea atît de
trufaşă. Ei bine, scumpul meu înger, îmi închipui că eşti tu!" Închise
ochii şi apăsă pe trăgaci. Păpuşa fu de-a dreptul decapitată.
Atunci,
înclinîndu-se înaintea scumpei, delicioasei, nesuferitei sale soţii,
inevitabila şi nemiloasa lui Muză, şi sărutîndu-i respectuos mîna, adăugă: „Ah,
scumpul meu înger, cît îţi mulţumesc pentru îndemînare!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu