Pe
culoar, faţă în faţă cu ieşirea de la noi, erau trei uşi. Una dădea către bucătăria familiei Ponor. Prin cea de-a doua,
intrai în camera de zi a familiei David. Iar a treia era uşa încăperii pe care
tata o numea “Cămara” şi în care nu aveam voie să intru, drept pentru care
credeam că acolo trebuie să se ascundă ceva înspăimântător, un monstru legat cu
nişte lanţuri pe care nu le putea rupe nimeni, sau un vrăjitor, pe care nu l-ar
putea elibera decât un cavaler rău, cu armură întunecată. Nu aveai cum să ieşi spre lumină decât
trecând prin faţa acelei uşi, care, chiar dacă era ferecată cu un lacăt uriaş,
ar fi putut în orice moment să se deschidă, pentru că nicio uşă nu poate
rezista cuiva de care se tem copiii. In plus, până să ajungi acolo, aveai de
parcurs vreo doi metri, cu spatele către fundul culoarului, unde domnea
întunericul absolut. Pe acolo se mergea către bucătăria noastră şi tot pe acolo
treceau membrii familiei Roşculeţ către cele două camere ale lor. Practic, dacă
deschideai uşa din fundul culoarului, ajungeai într-un fel de spaţiu circular,
cu mozaic rece pe jos. Către dreapta, era bucătăria noastră. În stânga, pe sub
nişte coloane, ajungeai la Roşculeţi. Drept înainte, apăreau nişte trepte, pe
care am învăţat, cu timpul, că se poate ajunge la etajele superioare ale casei şi,
printr-o altă uşă, în curtea din spate. Dar până să aflu toate astea, mă
cuprindea frica de îndată ce trebuia să ies din camera cu glasvand, să o fac la
dreapta şi, cu ameninţarea indefinită venită din fundul culoarului între omoplaţi,
să trec prin faţa cămării şi să ies din casă, pentru a o vedea pe mama care ieşise
înaintea mea şi mă aştepta zîmbind fericită în lumina soarelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu