Cum am devenit hot de biciclete (7)

Nu ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă, care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală. Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul, se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.

Cum am devenit hot de biciclete (5)

Pe culoar, faţă în faţă cu ieşirea de la noi, erau trei uşi. Una dădea către  bucătăria familiei Ponor. Prin cea de-a doua, intrai în camera de zi a familiei David. Iar a treia era uşa încăperii pe care tata o numea “Cămara” şi în care nu aveam voie să intru, drept pentru care credeam că acolo trebuie să se ascundă ceva înspăimântător, un monstru legat cu nişte lanţuri pe care nu le putea rupe nimeni, sau un vrăjitor, pe care nu l-ar putea elibera decât un cavaler rău, cu armură întunecată. Nu aveai cum să ieşi spre lumină decât trecând prin faţa acelei uşi, care, chiar dacă era ferecată cu un lacăt uriaş, ar fi putut în orice moment să se deschidă, pentru că nicio uşă nu poate rezista cuiva de care se tem copiii. In plus, până să ajungi acolo, aveai de parcurs vreo doi metri, cu spatele către fundul culoarului, unde domnea întunericul absolut. Pe acolo se mergea către bucătăria noastră şi tot pe acolo treceau membrii familiei Roşculeţ către cele două camere ale lor. Practic, dacă deschideai uşa din fundul culoarului, ajungeai într-un fel de spaţiu circular, cu mozaic rece pe jos. Către dreapta, era bucătăria noastră. În stânga, pe sub nişte coloane, ajungeai la Roşculeţi. Drept înainte, apăreau nişte trepte, pe care am învăţat, cu timpul, că se poate ajunge la etajele superioare ale casei şi, printr-o altă uşă, în curtea din spate. Dar până să aflu toate astea, mă cuprindea frica de îndată ce trebuia să ies din camera cu glasvand, să o fac la dreapta şi, cu ameninţarea indefinită venită din fundul culoarului între omoplaţi, să trec prin faţa cămării şi să ies din casă, pentru a o vedea pe mama care ieşise înaintea mea şi mă aştepta zîmbind fericită în lumina soarelui.

P4