Cum am devenit hot de biciclete (7)

Nu ştiu nici astăzi de ce eram în conflict cu David. Cert este că, în prima dintre casele copilăriei mele, principala ocupaţie a vecinilor era să se dispreţuiască unii pe alţii. Mama şi tata, pentru că erau intelectuali, se uitau la cei din familiile David şi Roşculeţ ca la nişte “ţopârlani”. David şi Roşculeţ ne considerau toleraţi ai regimului proletar, ei fiind muncitori cu origine sănătoasă, care trăgeau din greu în fabrici şi uzine, în vreme ce părinţii mei nu făceau nimic toată ziua, în afară de a bea cafele, tata la spital şi mama la şcoală. Neagu, ca primar, ne urmărea de undeva din înălţimea poziţiei lui de cel mai puternic om al oraşului, care numai să fi vrut şi ne-ar fi putut scoate din casă ca pe nişte măsele stricate. Iar doamna Cârstea, trăită la palat, ne privea pe toţi ca pe nişte fiinţe de condiţia a doua. Multă vreme după ce plecasem de acolo, aveam să o aud pe mama povestind cum într-o zi, pe când mă plimba cu căruciorul, se întâlnise cu fata doamnei Cârstea, iar aceea îndreptase către mine privirea cu care te uiţi de obicei la un gândac, ba încă şi rostise câteva cuvinte necuviincioase, în care mă asemuia unei mici vietăţi oarecare.

Cum am devenit hot de biciclete (6)

Bucătăria era o încăpere cu ciment pe jos şi pereţi acoperiţi de faianţă albă. Drept în mijloc se găsea o scurgere, care mă făcea întotdeauna să-mi închipui că mă aflu, de fapt, într-o sală de baie. După nişte ani, m-am gândit că încăperea aceea fusese cândva un spălător, dar pe atunci gândul nu mă ducea la posibilitatea ca acolo să nu fi fost dintotdeauna o bucătărie. Nu aveam de unde să ştiu că vila în care locuiam aparţinuse familiei Cârstea, că domnul Cârstea fusese medicul personal al Regelui Mihai, iar Doamna Cârstea un fel de şefă a cameristelor la palat. Nu aveam habar că locuiesc în casa altcuiva, că acel cineva a fost expropriat de guvern dar continuă să locuiască acolo, în câteva camere, plătind chirie în propria lui casă şi privindu-ne chiorâş pe noi, ceilalţi. Nu-mi puneam astfel de întrebări. Şi nici nu mă miram văzând câtă lume locuieşte într-o singură casă. În afară de noi, cei de jos, mai stătea acolo primarul oraşului, Neagu, care ocupa aproape tot nivelul de deasupra. Tot acolo mai locuia familia Amărică, iar o cameră stingheră era ocupată de un oarecare domn Laca. Mai sus, la ultimul nivel, locuia doamna Cârstea, cu copiii ei. Cu toţi aceştia aveam să stabilesc, de-a lungul timpului, legături pe care nici nu le-aş fi putut visa.

P5

Glasvandul

In anii 50’, tata, sosit la Sinaia cu gândul să înceapă o viată nouă ca tânăr medic ftiziolog, primise o locuinţă în imensa vilă din strada Carpaţi, confiscată de comunişti de la familia Cârstea. Pe vremea aceea, fiecare persoană avea dreptul la un anumit număr maxim de metri pătraţi în care să locuiască. O familie formată din doi oameni, nu ar fi putut primi apartamentul acela, aşa că tata a aranjat să o aducă şi pe Babaca din satul ei uitat de lume. Ea ar fi preferat să meargă la Constanţa, la fiul cel mic, Emil, dar, ca să-l ajute pe tata, a acceptat clima dură de la munte. Mama, la rândul ei, avea ditamai casa pe strada Pompieri, unde locuiau părinţii ei, dar, ca orice tânără soţie, a decis să se mute împreună cu alesul inimii. 

Hotelul din Prapastie

M-am dus, ultima data cand am fost in Sinaia, sa vad locurile pe unde am copilarit. Cea mai mare surpriza a fost sa vad ca exact langa Vila Carstea, cea din fostul bulevard Carpati, se construieste un hotel. 

Aberații locative

Cât am fost sinăian, am locuit în trei case, pe rând: casa din Bulevardul Carpați 48, în care am stat până la 9 ani, când mama și tata s-au despărțit, cea în care am locuit cu mama și bunicii, din strada Pompieri 1 apoi vila din Calea Codrului 9, ultima mea locuință sinăiană. Povestea acestor case e foarte interesantă și edificatoare pentru anomaliile generate de sistemul comunist.