Cum am devenit hot de biciclete (10)

Nu mai ştiu câţi ani aveam când mama şi tata s-au despărţit, dar cred că era prin 72-73. S-au despărţit doar în fapt, în acte figurau în continuare ca soţ şi soţie. Mai târziu, mama avea să-mi spună că a făcut aşa pentru ca eu să fiu protejat, altfel aş fi avut, poate, necazuri la şcoală şi la facultate – asta pentru că nu era în regulă, în acele vremuri, să vii dintr-o aşa-numită „familie dezorganizată”. Părinţii mei, divorţând, ar fi dat naştere unei astfel de familii. Aşa că au ales dezorganizarea în fapt, pentru că nu asta conta, ci hârtiile, pe care figurau în continuare ca soţ şi soţie.

Busea și oracolul

Zilele astea mi-am mutat niște calabalâc într-un loc unde să nu deranjeze pe nimeni. Cu prilejul ăsta, am descoperit două caiete de-ale mamei, din cele pe care aveau elevii obiceiul să le împrumute colegilor și prietenilor ca să scrie câte ceva în ele. Mai târziu am avut și eu așa ceva - pe vremea mea unui astfel de caiet i se zicea oracol. 

Cele două caiete sunt din 1943 și 1944, când mama avea, așadar, 11 - 12 ani. Pe ultima pagină din primul caiet, găsesc niște rânduri scrise de bunica mea maternă, căreia cunoscuții îi spuneau Valea - de la Valeria. Eu și mama îi ziceam Busea, chiar nu mai știu de unde și până unde. Uite ce i-a scris Busea lui mama:

Surpriza din cartea lui Cioran

Când eram copil, îmi era o frică teribilă de păianjeni. Îmi amintesc că odată am scăpat o bilă sub pat și, când m-am aplecat să mă uit după ea, am zărit un păianjen monstruos, mult mai mare decât cei obișnuiți, care stătea nemișcat exact acolo unde podeaua se unea cu peretele. N-aveam lanternă, am încercat să luminez cu un chibrit, dar degeaba. Al naibii păianjen nu se mișca deloc, doar aștepta să bag eu mâna după bilă, ca să se repeadă și să mă muște. M-am sucit, m-am învârtit, dar nu mai puteam să fac nimic altceva. Mă gândeam că dacă monstrul stă acolo unde e, aș putea să găsesc un obiect lung, pe care să-l împing sub pat ca să-l strivesc. Așa că din minut în minut mă tot uitam: acolo era, nemișcat, în așteptare. Dacă ar fi plecat, ar fi fost terifiant, pentru că m-aș fi gândit tot timpul că s-a ascuns foarte bine, așteptând noaptea ca să iasă și să mă atace. Dar el stătea bine-merci acolo unde îl văzusem.

Selma

La 20 noiembrie 1858 se nastea la Mårbacka, in Suedia, Selma Lagerlöf - cea mai importanta scriitoare pentru copii din toate timpurile (parerea mea, desigur). Am convingerea ca in ziua de azi, daca intrebi un adolescent cine e cea mai importanta scriitoare pentru copii va spune, fara sa stea pe ganduri, J.K Rowling. Acelasi adolescent, intrebat daca a auzit vreodata de Nils Holgersson, va da din umeri si va intreba la randu-i: "Cine mai e si asta?" Pana la urma, nici nu se poate altfel. Nu-mi pot imagina ca peste cateva mii de ani, cand oamenii vor fi cucerit spatiul cosmic si vor locui pe multe alte planete, va mai sti cineva de Nils Holgersson, de Selma Lagerlöf, ba chiar si de Suedia. Eu, insa, raportez lucrurile la persoana mea, care pe atunci va fi fost demult, vorba lui Busea, bunica mea, "oale si ulcele". Din toate cartile pentru copii pe care le stiu, niciuna nu poate sa trezeasca in sufletul meu asemenea reverberatii minunate precum Calatoriile lui Nils. 

Cine vrea sa afle mai multe despre Selma Lagerlöf se poate duce aici. 

Cat despre mine, in semn de omagiu adus acestei unice si minunate scriitoare, voi urca, in serial, cartea ei (si a copilariei mele) "Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia".

 

Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...

Privirea

Cred că aveam vreo 12 - 13 ani când mama și tata s-au despărțit. Dar numai în fapt, de divorțat n-au divorțat niciodată. După mulți ani, mama avea să-mi spună că au rămas căsătoriți ca să nu am eu probleme la școală ori la facultate. 

Jinduirea

Mă gândesc, de multe ori, cu jind, la mesele pe care le făcea Busea, bunica mea, pe când aveam 7-8 ani. Dintre felurile de mâncare, primele care-mi vin în minte sunt excelentele plăcințele cu carne pe care le alintam cu numele de "piroșcuțe" şi pe care mama nu a învăţat să le facă, aşa că, după moartea lui Busea nu am mai avut parte de asemenea specialităţi. Îmi mai amintesc şi de băutura fermentată numită "cvas", din care nu mă mai puteam opri să beau şi a cărei reţetă s-ar putea s-o mai găsesc prin hârtiile mamei.
Ceea ce mă face să jinduiesc după mesele alea este, însă, cu totul altceva: ritualul şi atmosfera.

Bitter

Recitind povestea beţiilor lui Jack London, mi-am amintit de prima mea beţie, care cred că a avut loc când aveam 15-16 ani. Pe vremea aia locuiam cu mama la părinţii ei - Busea şi Bunelu. Adică mama şi tata nu mai stăteau împreună şi eu m-am dus cu mama. Nu am aflat niciodată cum s-au petrecut lucrurile cu despărţirea asta. Un divorţ oficial nu s-a produs, aşa că nu ştiu de ce am mers la mama. Probabil că a fost o înţelegere între ei şi eu am făcut obiectul negocierii. Mă rog, cum a fost, a fost.
Problema mea fusese pierderea vechii găşti. Îmi închipuisem că la noua adresă nu voi găsi o alta şi fusesem foarte nefericit. Numai că lucrurile luaseră o întorsătură favorabilă şi noua mea gaşcă mă făcuse s-o uit cu desăvârşire pe cea veche.

Odihna vesnica

Cum spuneam, am fost la Sinaia pentru cateva ore. Printre altele, m-am dus la cimitir. Mama, tata si Bunelu - bunicul pe linie materna - odihnesc in acelasi loc de veci si, pentru ca eu nu sunt acolo, nimeni nu se ingrijeste de mormant. Le-am mai dat, de-a lungul vremii, bani unora si altora ca sa curete buruienile, sa puna flori, sa aprinda cate o lumanare, dar bineinteles ca intotdeauna am gasit mormantul la fel de neingrijit. Motivele, desigur, fiind mereu aceleasi: a trecut mult timp, a plouat, a fost mult de lucru (adica au murit multi sinaieni), umbla niste babe care scot florile din pamantul mormintelor si le duc la ele acasa unde le pun in jardiniere, sau, mai rau, le vand si uite-asa. Acum, pare a fi in regula. Mai e un mormant, unde se odihnesc bunicile mele: Busea din partea mamei si Elvira (careia ii spuneam Babaca) din partea lui tata. Va trebui sa ma ocup si de el cat de curand. Cam asa aratau lucrurile saptamana trecuta:

Aberații locative

Cât am fost sinăian, am locuit în trei case, pe rând: casa din Bulevardul Carpați 48, în care am stat până la 9 ani, când mama și tata s-au despărțit, cea în care am locuit cu mama și bunicii, din strada Pompieri 1 apoi vila din Calea Codrului 9, ultima mea locuință sinăiană. Povestea acestor case e foarte interesantă și edificatoare pentru anomaliile generate de sistemul comunist.