Privirea

Cred că aveam vreo 12 - 13 ani când mama și tata s-au despărțit. Dar numai în fapt, de divorțat n-au divorțat niciodată. După mulți ani, mama avea să-mi spună că au rămas căsătoriți ca să nu am eu probleme la școală ori la facultate. 

Tata a rămas singur, mama și cu mine am plecat la Busea și Bunelu, care locuiau în casa părintească, pe strada Pompieri. În curtea din Pompieri erau trei imobile. Toate fuseseră ale familiei, dar comuniștii confiscaseră două și în a treia, unde locuiau bunicii mei, băgaseră chiriași la parter. Ei bine, în cea mai mică dintre clădiri, locuia o familie pe nume Ștefan. Domnul Ștefan era măcelar, drept pentru care toată lumea îl privea cu respect. Pentru mine, care nu înțelegeam cum e cu carnea, mai bine zis cu lipsa ei, era Nea Ștefan, în vreme ce pentru restul lumii era Domnul Ștefan. Mama mergea încă și mai departe și nu-l scotea din Săracul Nenea Ștefan. Când venea acasă, se schimba de hainele de la măcelărie, scotea un taburet în fața casei și se așeza pe el, imens, după care ore întregi nu mai făcea nimic altceva. Stătea cu genunchii depărtați, cu palmele sprijinite de coapse și arăta ca un crab monstruos.
Nevastă-sa era o femeie care nu umbla niciodată cu capul descoperit. Mereu avea un batic, o broboadă, ceva care mă făcea să cred că i-a căzut părul și nu vrea să ne arate nouă capul ca un bec. Mama o invita foarte des la noi. Nu știu ce avea de vorbit cu o femeie atât de simplă - analfabetă de altfel. Îi plăcea să aibă pe lângă ea pe cineva de felul asta, probabil că să creeze un contrast, nu știu ce să zic. Când ne-am mutat din Pompieri, și-a găsit imediat pe altcineva - o anume Sanda.
Așadar, tanti Ștefan venea la noi invitată de mama și stătea cu orele. Mă nimeream și eu pe acolo, prin bucătărie, ori că îmi era foame, ori că trebuia să fac niște chestii de băieți (traforaj de exemplu), ori aveam timp de pierdut. Tanti Ștefan nu făcea nimic altceva decât să mă privească. Pur și simplu mă urmarea cu privirea, cam cum face Richi acum. Întorcea capul după mine, la stânga, apoi la dreapta, iar când stăteam locului mă fixa liniștită, fără nicio expresie pe chip. Uneori mă lăsam pe vine și aproape că intram sub masă, întrebându-mă dacă nu cumva o să se bage și ea după mine. Când mă ridicam, mă captura din nou cu privirea și nu mă mai lăsa. Atât de rău mă enerva cu chestia asta, încât de mai multe ori i-am spus mamei că eu nu mai suport. Dar ea replica: „Eeeeeei, săraca doamna Ștefan, ce să-i faci, așa e ea".
Oricât am căutat prin sipetul cu comori, n-am reușit să găsesc nici măcar o singură poză cu Tanti Ștefan ori cu bărbatul ei.