Sfințirea

Una dintre cele mai amuzante puneri în scenă din câte mi-a fost dat să văd s-a petrecut la Sinaia, la un an sau doi după Revoluţie. Chiar toate amănuntele nu le mai reţin, însă părţile spectaculoase mi-au rămas adânc întipărite în memorie. Într-una din zile, în curtea Liceului Sinaia, unde funcţionam ca profesor, s-a ţinut o slujbă foarte importantă. Despre ce era vorba?

Exact lângă curtea liceului, dar la o înălţime de câţiva metri, se afla un teren destul de întins pe care urma să fie construită o biserică. Terenul făcuse parte din patrimoniul sanatoriului TBC Olga Bancic, iar clădirile fuseseră demolate. Nu mai ştiu exact cine urma să construiască biserica, dar ştiu că apăruseră nişte sponsori importanţi: Mona de Freitas şi Gabriel Bivolaru. Din câte se zvonea, ei urmau să cumpere motelul Izvorul Rece. Ca să-şi arate ataşamentul faţă de oraş, puterea financiară şi generozitatea, promiteau să aducă bani grei pentru noua construcţie, de care sinăienii aveau atâta nevoie. 

În ziua aceea, cum spuneam, s-a ţinut slujba de sfinţire. Terenul era mult prea accidentat, plin de gropi şi năpădit de vegetaţie, aşa că nu aveai cum să organizezi acolo o întrunire cu câteva zeci de oameni. Unde pui că prelatul care oficia slujba era nimeni altul decât IPS Teodosie Snagoveanul. Ştiţi ce înseamnă IPS? Înalt Prea Sfințitul înseamnă. Bun, aşadar slujba s-a ţinut în curtea liceului, la trei metri de DN1 şi la un metru de terenul viitoarei biserici.
Recunosc că până la acea dată nu prea mă omorâsem cu slujbele, mergeam la biserică doar de Paşti, ca să iau lumină şi s-o duc acasă. De data asta, am avut prilejul să stau la mică distanţă de o înaltaă faţă bisericească şi să o urmăresc în exerciţiul funcţiunii. N-a durat mult şi am asistat la o nemaipomenită regie ecleziastică, demnă de filmele lui Fellini. Iată ce s-a întâmplat. După cum se ştie, la slujbe participă mai multe persoane, care au roluri diferite. Nu mă pricep la procedurile lor, însă nu e greu să constaţi că fiecare are ceva precis de făcut, la momente precis determinate. Unul din momentele astea e cel în care se citeşte dintr-o evanghelie: Marcu, Ioan, Luca, Matei, după cum e rânduiala. Ei, citirea evangheliei se face de către preotul care ţine slujba - şeful dacă-mi pot permite această licență. Şeful, acolo, era, indubitabil, IPS Teodosie Snagoveanul. Dacă ar fi fost într-o biserică, el ar fi trebuit să ţină cartea în propriile mâini şi să citească din ea. În curtea liceului, însă, nu erau condiţii, aşa încât în momentul în care a început citirea liturghiei, unul dintre ceilalţi, un asistent ca să zic aşa, a deschis cartea şi i-a pus-o IPS în faţă. Numai că, surpriză, IPS a părut oarecum iritat de chestia asta. A început să zică liturghia, dar, atenţie, fără să se uite în carte! Se uita la public, s-a uitat şi la mine la un moment dat şi, în timpul ăsta, zicea liturghia, frumos, cursiv, fără nicio ezitare, fără să se împotmolească. Asistentul, ca să vedem noi mai limpede ce se petrece, împingea din când în când cartea către gâtul Înalt Prea Sfinţitului, dar acesta avea un fel de mişcare de refuz abia perceptibilă, scutura puţin capul, părea că se da înapoi un centimetru-doi şi continua să zică din liturghie fără să se uite în carte. Ce să mai discutăm, am căzut toţi pe spate: Teodosie Snagoveanul era un adevărat profesionist, ştia liturghia pe dinafară!

Ei, dupa chestia asta, toata lumea bună (adică Mona de Freitas, Bivolaru, IPS, primarul, consilierii și cine mai era important pe-acolo) s-a dus la Izvorul Rece ca să...nu stiu exact, probabil ca să mănânce și să bea. Iar noi, ăștia micii, masa de manevră, ne-am întors la treburile noastre și am comentat plini de admirație pe marginea incredibilei întâmplări la care fuseserăm martori.