Beția

Pe un site ortodox, sub semnătura lui Teodor Danalache, a apărut un articol interesant despre beție. Iată niște fragmente, asupra cărora mi se pare că ar fi de meditat:

Beţia este un duh necurat care îi cuprinde nu doar pe cei săraci şi neînvăţaţi, după cum s-ar putea crede, ci şi pe cei bogaţi şi intelectuali. Duhul necurat al beţiei îi vânează pe mulţi, indiferent de haina pe care o îmbracă: unii se îmbată din pricina unor necazuri, alţii se îmbată în urma unor realizări, iar alţii se îmbată pur şi simplu, din poftă.
Toată lumea îi priveşte şi îi sfătuieşte pe cei dependenţi de alcool (beţivi), uitând aproape cu desăvârşire de cei care trăiesc lângă aceia, şi anume de familia îndurerată şi de prietenii întristaţi. Sunt de părere că mai ales cei care trăiesc alături de un beţiv au nevoie de sprijin, ca unii care rămân treji şi atunci când cel din urmă este amorţit de băutură.
În alcool îşi caută "refugiul" toţi aceia care nu ştiu pentru ce trăiesc. Chiar dacă nu au nici o şansă să găsească în alcool ceea ce caută, ei se vor îmbăta vreme îndelungată sau chiar toată viaţa. Astfel, cei care nu sunt luptaţi de duhul beţiei au datoria de a arăta din nou beţivilor frumuseţea vieţii şi rostul de a trăi alături de cei dragi. (...)
Odată, aflând că o femeie are un bărbat beţiv, care o supără mult, un părinte duhovnic a exclamat: "Bucură-te, femeie, că tu ai acasă un bolnav pe care mulţi îl caută îndelung spre a-l îngriji şi spre a-l răbda." Abia atunci mi-am dat seama de comoara care se poate ascunde în răbdarea şi îngrijirea cu iubire a unui beţiv, indiferent de comportamentul lui (violent, batjocoritor etc). (...)
A nu-l dispreţui pe beţiv este începutul tămăduirii aceluia şi al mântuirii noastre. (...)
Cu un om beţiv nu se poate vorbi în nici un caz atunci când este beat. Dintr-un cuvânt al Sfântului Dimitrie al Rostovului reiese că duhul necurat al beţiei aduce cu sine nouă plăgi, după cum urmează: întunecarea minţii (nebunie), neruşinarea (vorbe de ruşine), nepăzirea tainei, aţâţarea poftei trupeşti (desfrânare), mânia (cearta şi bătaia), pierderea sănătăţii (boli), pierderea avuţiei (sărăcie), pierderea mântuirii şi muncirea veşnică a sufletului. În aceste condiţii, nici o discuţie cu cel beat nu poate aduce roade bune.
Dacă cel care se îmbată este creştin şi recunoaşte că are această patimă, cu el se poate vorbi când este treaz; dacă nu este creştin, cu el nu se poate vorbi decât în virtutea dragostei pe care ne-o poartă; dacă duhul necurat al beţiei a slăbit dragostea şi respectul reciproc, cu cel beţiv nu se mai poate vorbi sub nici o formă despre patima lui.
Adesea, iubitorul de alcool se pustieşte pe sine de orice altă iubire, drept pentru care singura legătură pe care o mai putem avea cu el rămâne rugăciunea din inimă pentru tămăduirea lui. (...) Să ne doară şi să simţim milă faţă de cel cuprins de beţie, iar nu repulsie, dezgust sau dispreţ.

Nu zic că ar fi aici cine ştie ce observaţii extraordinare, însă mi se pare într-adevăr interesant să te gândeşti la ce se petrece în familiile beţivilor. De foarte multe ori, soţiile beţivilor sunt şi ele beţive. Cei doi beau împreună până cad în sprâncene, se bat, îşi neglijează copiii, vând ce au prin casă ca să aibă ce bea, îşi vând şi casele, după care chiar nu ştiu ce se întâmplă cu ei. Presupun că la un moment dat ajung să zacă aşa, în ne-simţire de sine, până putrezesc de vii. Ei, cu ăştia chiar nu ştiu ce se mai poate face.
Sunt, însă, multe cupluri în care doar bărbatul e beţiv. El bea la cârciumă, apoi vine acasă şi îşi snopește nevasta în faţa copiilor, îi ia şi pe ei la bătaie, după care se culcă, pentru a o lua de la capăt a doua zi. Soţiile acestor beţivi îi spală, le gătesc, îngrijesc casa şi, sincer să fiu, de multe ori m-am întrebat de ce fac asta şi nu se duc să locuiască la mii de kilometri distanţă. Un posibil răspuns ar fi cel din articolul citat: femeile alea sunt foarte bisericoase şi cred cu adevărat că dacă au grijă de beţivan şi îl suportă, îşi vor agonisi comori în ceruri.
Sunt convins că există şi cupluri în care femeia e beţivă şi bărbatul o suportă, ba chiar îmi amintesc de un caz de genul asta pe care l-am cunoscut.
În sfârşit, apar situaţii în care în astfel de cupluri se petrec crime. Unii îşi omoară partenerul de viaţă, alţii îşi omoară copiii, unii se sinucid etc. Se petrec lucruri la care nu te-ai fi gândit dacă nu ţi s-ar fi vorbit de ele şi toate au legătură cu beţia.
Dar mai există şi cazurile pe care eu le numesc ale beţivilor de geniu. Oamenii ăştia beau în neştire şi creează. Max Reger, compozitorul, bea până cădea sub pian. Hemingway se făcea zob şi încerca să se sinucidă. Şi exemplele pot curge cu nemiluita. Ei bine, cu ăştia ce te faci? Dacă le iei băutura, nu mai pot crea nimic - pierdere pentru cultură. Şi te întrebi: până la urmă ce e mai important, să existe pe lume „Bătrânul şi marea” sau să fie salvat sufletul lui Hemingway? Sincer să fiu, dacă ar fi să acţionăm exclusiv aşa cum ne cere Biserica, multe din operele fundamentale ale literaturii n-ar fi fost scrise.
Cât despre rugăciunea pe care ar trebui s-o facem pentru beţivani, mi se pare un lucru important şi greu de dus la îndeplinire. Dar dacă aş fi convins că, rugându-mă, aş putea să-l determin pe un beţivan din aia care scurmă prin pubele să nu mai bea şi să devină om de treabă, zău că aş face-o.