O poveste a lui Hemingway

O așteptare de-o zi

Intrase în cameră ca să închidă fereastra în timp ce mai stăteam în pat şi băgai de seamă că-i e rău. Tremura, faţa-i era palidă, şi mergea anevoie, ca şi cum i-ar fi venit greu să se mişte.

—   Ce-i cu tine, Schatz?

—   Mă doare capul.

—   Atunci, du-te mai bine şi culcă-te la loc.

—   Nu mă culc. N-am nimic.

—   Du-te şi culcă-te. După ce mă-mbrac, vin să văd ce ai.

Când am coborât însă, era îmbrăcat şi şedea lângă cămin, avînd aerul unui foarte bolnav şi nefericit băiat de nouă ani. I-am pus mâna pe frunte şi mi-am dat seama că are febră.

Mașina de trăit (2)

Cum spuneam aici, o mașină de trăit consideră viața ca un proces care poate fi controlat prin proceduri stabilite de mașinile de trăit care au lucrat la această chestiune. Mașina de trăit deplasează accentul de pe procesul în sine pe procedura de reglementare. Ea nu-și poate reprezenta procesul în absența procedurilor. Viața pentru aceste ființe este un râu, dar nu unul care curge liber pe unde vrea el, ci unul regularizat: malurile sunt întărite, cursul este din loc în loc modificat, pe fund nu sunt pietre sau trunchiuri de copaci, astfel încât poți intra în apă (coborând trepte special amenajate, desigur) fără niciun risc de a te lovi și a te îneca.

O poveste cu piloti si tanchisti a lui Hemingway

Noaptea dinaintea bătăliei

Pe vremea aia lucram într-o casă distrusă de bombe care dădea spre Casa del Campo din Madrid. Dedesubt se purta o bătălie. Ii vedeam pe combatanţii împrăştiaţi sub noi şi pe dealuri, simţeam mirosul bătăliei, îi gustam praful, iar zgomotul era ca o peliculă continuă de focuri de carabină şi automate care creşteau şi scădeau în intensitate şi care erau amestecate cu bubuitul proiectilelor trase de bateriile din spatele nostru şi apoi de bubuiturile exploziilor care ridicau nori gălbui, vălătuciţi, de praf. Eram însă prea departe ca să putem filma ca lumea, încercaserăm să ne apropiem, dar tot luau camera la ţintă, făcîndu-ne astfel munca imposibilă.

Un sut lui Hemingway

Poveste cu gălbejiţi

Traversarea

Stii cum e dis-de-dimineaţă acolo, în Havana, înainte să vină maşinile cu gheaţă pentru baruri, cînd vagabonzii mai dorm încă sprijiniţi de ziduri? Ei bine, veneam dinspre docuri şi ajunseserăm în piaţă. Mergeam la cafeneaua Pearl of San Francisco să ne bem cafeaua şi în piaţă era treaz doar un cerşetor care sorbea o gură de apă din fîntînă. Dar cînd ne-am aşezat la masă în cafenea i-am găsit acolo pe toţi trei, aşteptîndu-ne.

Ne-am aşezat şi unul dintre ei a venit la noi.

— Ei? întreabă el.

— Nu pot, i-am răspuns. Mi-ar plăcea să vă fac favoarea asta. Dar v-am zis şi aseară că nu pot.

— Zi tu cît vrei.

— Nu-i vorba de asta. Nu pot. Atîta tot.

O poveste traita de Hemingway

Fluturele si tancul

In seara aia mă-ntorceam spre casă, de la biroul de cenzură spre hotelul Florida, şi afară ploua. Aşa că pe la jumătatea drumului m-am săturat de-atîta ploaie şi m-am oprit la Chicote pentru un pahar. Era a doua iarnă de bombardament de cînd începuse asediul Madridului şi ne lipseau toate, inclusiv tutunul şi calmul, şi mai tot timpu' ţi-era puţin foame şi te enervai brusc şi fără măsură pe lucruri împotriva cărora oricum n-aveai ce să faci, ca de exemplu vremea. Ar fi trebuit să mă duc direct acasă. Mai erau doar vreo cinci străzi, dar cînd am văzut uşa de la Chicote m-am gîndit să intru pentru una mică şi să mă ocup pe urmă de alea şase străzi, pe Gran Via, prin noroiul şi molozul de pe bulevardul distrus de bombardamente.

O poveste de razboi a lui Hemingway

Mai jos de creastă

În ziua aia călduroasă şi prăfuită ne întorceam împovăraţi, cu gurile uscate, cu nasurile înfundate, şi coboram de pe cîmpul de bătălie aflat pe creasta lungă de deasupra rîului, unde se aflau trupele spaniole de rezervişti.

M-am sprijinit de marginea scundă a tranşeei, cu ceafa şi umerii lipite de moviliţa de pămînt, la adăpost chiar şi faţă de gloanţele rătăcite, şi mi-am aţintit privirea la ce zăcea jos, în vale. Erau tancurile, acoperite cu crengi de măslin. La stînga erau maşinile statului-major, mînjite cu noroi şi acoperite cu crengi, iar printre tancuri şi maşini se vedea un lung şir de brancardieri care duceau răniţii pe tărgi la poalele dealului, unde-i urcau în ambulanţe. Catîrii încărcaţi cu saci de pîine şi butoaie cu vin urcau spre creastă prin trecătoare, urmaţi de un alt şir de catîri legaţi între ei care cărau muniţie, conduşi de păstori, în spatele cărora veneau încet bărbaţi ducînd tărgile goale.

O poveste a lui Hemingway

Denunţul

Mai demult, în Madrid, Chicote era un fel de The Stork, dar fără muzică şi debutante, sau semăna cu ce ar fi barul masculin Waldorf dacă ar primi şi fete înăuntru. Înţelegi, le lăsau să intre, dar era un loc pentru bărbaţi, iar ele n-aveau niciun fel de statut. Pedro Chicote era proprietarul localului şi avea genul de personalitate care asigură succesul unui bar. Era un barman minunat, mereu vesel, amabil şi plin de entuziasm. Entuziasmul e ceva destul de rar în zilele noastre, şi cei care-l au, nu-l au pentru mult timp. Şi n-ar trebui confundat cu capacitatea unuia de a se da-n spectacol. Chicote avea entuziasm şi nu era deloc ceva fals, contrafăcut. Mai era şi modest, un om simplu şi prietenos. Chiar că era la fel de amabil şi incredibil de eficient ca George de la barul Ritz din Paris, şi cei care mai ştiu cîte ceva îşi dau seama că asta-i cea mai flatantă comparaţie pe care o poate face cineva; şi barul era în regulă.

O poveste a lui Hemigway

Un tip de gaşcă

Orbul recunoştea după zgomotele lor toate aparatele din sala de jocuri. Nu ştiu cît a durat pînă să le-nveţe pe toate, dar trebuie să-i fi luat ceva timp, pentru că lua pe rînd toate cîrciumile. Dar lucra totuşi în două oraşe şi, după ce se întuneca, pleca de la The Flats şi o ţinea aşa pînă în Jessup. Cînd auzea cîte o maşină venind se oprea pe marginea drumului, aşteptînd să îl ia şi pe el; uneori nu-l lua, caz în care mergea mai departe pe şoseaua îngheţată. Depindea de cît de încărcate erau maşinile şi mai conta şi dacă erau femei înăuntru, asta pentru că orbul mirosea destul de tare, mai ales iarna. Insă pînă la urmă oprea cineva, pentru că era totuşi un orb.

O poveste a lui Hemingway

Veşti bune de pe continent

Timp de trei zile a bătut dinspre sud, îndoind crengile palmierilor regali pînă ce le-a desprins, în şir, de pe trunchiurile gri, aplecate de vînt. Tulpinile de un verzui închis se zbăteau sălbatic, ucise pe rînd de vîntul tot mai puternic. Crengile de mango se cutremurau şi în cele din urmă se rupeau trosnind, iar florile erau arse de vîntul fierbinte, pînă ce ajungeau să fie maronii şi prăfuite, cu petalele uscate. Iarba se uscase, pămîntul nu mai avea nici urmă de umezeală şi praful era purtat de vînt.

A bătut fără oprire timp de cinci zile, iar cînd s-a oprit, jumătate din crengile palmierilor atîrnau moarte pe lîngă trunchiuri, florile verzi de mango zăceau întinse la pămînt sau printre crengile copacilor cu mugurii uscaţi şi petalele uscate. Recolta de mango era distrusă, ca şi restul recoltelor ce trebuiau culese în anul acela.

Legătura prin telefon cu continentul se restabili şi centralistul îi spuse:

— Da, îl aveţi pe doctorul Simpson.

După aceea îi auzi vocea aia de sărăntoc sudist:

O poveste a lui Hemingway

Leul cel bun

A fost odată ca niciodată un leu care trăia în Africa împreună cu ceilalţi lei. Ceilalţi lei erau răi şi-n fiecare zi mîncau zebre, fiare sălbatice şi antilope de toate felurile. Uneori leii cei răi mîncau şi oameni — swahili, umbulu şi wandorobo, dar mai ales le plăcea să-i mănînce pe negustorii hinduşi. Toţi negustorii hinduşi sînt foarte graşi şi leii îi găsesc delicioşi.

Dar leul ăsta, pe care-l iubeam pentru că era aşa de bun, avea aripi pe spate. Şi toţii leii îşi rîdeau de el pentru că avea aripi pe spate.

— Uite şi la ăsta, cu aripi pe spate, aşa ziceau şi apoi izbucneau în răgete de rîs.

— Şi uite ce mănîncă, mai spuneau, pentru că leul cel bun mînca doar paste şi creveţi, tocmai pentru că era atît de bun.

Leii cei răi răgeau în hohote, după care mai mîncau un negustor hindus şi soţiile lor îi beau sîngele lipăind, lip-lip, ca nişte pisici mai mari. Se opreau doar ca să mîrîie sau să ragă în hohote şi să rîdă de aripile lui. Chiar că erau nişte lei răi pînă-n măduva oaselor.

Beția

Pe un site ortodox, sub semnătura lui Teodor Danalache, a apărut un articol interesant despre beție. Iată niște fragmente, asupra cărora mi se pare că ar fi de meditat:

Beţia este un duh necurat care îi cuprinde nu doar pe cei săraci şi neînvăţaţi, după cum s-ar putea crede, ci şi pe cei bogaţi şi intelectuali. Duhul necurat al beţiei îi vânează pe mulţi, indiferent de haina pe care o îmbracă: unii se îmbată din pricina unor necazuri, alţii se îmbată în urma unor realizări, iar alţii se îmbată pur şi simplu, din poftă.

O poveste a lui Ernest Hemingway

SAT INDIAN 
La malul lacului fusese trasă încă o barcă. Cei doi indieni stăteau si aşteptau.

Nick şi tatăl lui se aşezară la pupa bărcii, indienii o împinseră în apă, apoi unul din ei urcă şi trecu la rame. Unchiul George se instală la pupa bărcii venite din sat. Indianul cel tînăr împinse barca în apă şi urcă în ea ca să vîslească.

Cele două bărci o porniră în întuneric. Nick auzea ramele celeilalte bărci scîrţîind în negură, mult înaintea lor. Indienii tăiau apa cu lovituri repezi de vîslă. Nick se lăsase pe spate, şi tatăl lui îl luase de umeri. Pe apă era rece. Indianul trăgea la rame din greu, dar cealaltă barcă se auzea mereu înaintea lor în beznă.

-  Unde mergem, tăticule? întrebă Nick.

-  În sat, la indieni. E o femeie acolo, tare bolnavă.

-  Aha, spuse, apoi tăcu.