Cum spuneam aici, o mașină de trăit consideră viața ca un proces care poate fi controlat prin proceduri stabilite de mașinile de trăit care au lucrat la această chestiune. Mașina de trăit deplasează accentul de pe procesul în sine pe procedura de reglementare. Ea nu-și poate reprezenta procesul în absența procedurilor. Viața pentru aceste ființe este un râu, dar nu unul care curge liber pe unde vrea el, ci unul regularizat: malurile sunt întărite, cursul este din loc în loc modificat, pe fund nu sunt pietre sau trunchiuri de copaci, astfel încât poți intra în apă (coborând trepte special amenajate, desigur) fără niciun risc de a te lovi și a te îneca.
Pentru mașinile de trăit, oameni precum Hemingway sau Van Gogh sunt niște rebuturi rezultate din lipsa, ori din aplicarea incorectă a procedurilor. Ei au trăit fără nicio reglementare, la voia întâmplării, au fost slabi și s-au lăsat dominați de patimi, și-au distrus viețile cu bună știință. Că au trăit pentru a scrie ori pentru a picta nu are importanță, întrucât scrisul și pictatul sunt activități omenești care pot fi făcute și fără să ieși din proceduri. Adică de ce trebuie să bei sau să îți tai urechea? Poți foarte bine să fii un om sobru, corect, care nu se abate de la norme și să creezi tablouri la care să se uite milioane de oameni în fiecare an, să le facă poze și să le urce pe pereții lor de Facebook. Și apoi, zic mașinile de trăit, de ce trebuie ca un scriitor să scrie despre sentimente ciudate, despre obsesii perverse, despre oameni răi și despre nedreptăți? Literatura poate fi foarte bine despre lucruri frumoase și liniștitoare, și asta este, în opinia lor, o procedură de urmat: dacă se vor scrie numai lucruri de genul „La cumpărături cu bunica”, oamenii vor citi numai așa ceva și lumea va deveni tot mai bună. Din cauza asta, mașinile de trăit nu citesc cărți cu alte subiecte decât mersul la shopping sau creșterea copiilor și nu se uită la filme în care personajele sunt oameni geloși, violenți, depresivi etc.
Din aceleași motive, mașinile de trăit nu se duc în vacanțe în locuri sălbatice, ori în zone unde se pot întâlni cu oameni care nu sunt din cărțile procedurale, ci merg întotdeauna în locuri sigure, unde sunt mulți japonezi cu aparate de fotografiat care țăcăne continuu și unde la fiecare pas poți să-ți potolești setea sau foamea în caz că te apucă. Ele nu vizitează locuri pe unde nu poți merge cu taxiul, iar dacă o fac, au grijă să nu se îndepărteze prea mult, să fie cât mai aproape de asfalt. Nu sunt deloc interesate să vadă cum trăiesc mongolii în iurtele lor, ori cum arată jungla peruană după căderea nopții. Nici nu vor să audă de mersul pentru o săptămână într-un sat unde nu există mall și unde, cine știe, te poate oricând lovi un măgar cu copita sau poți să te urzici în timp ce te duci să cumperi pâine. Și toate astea în baza unui raționament simplu: dacă în Paris se duc milioane de turiști în fiecare lună, înseamnă că acolo este un loc care merită vizitat și acolo trebuie să meargă orice turist. În jungla din Peru se duc puțini oameni, ceea ce înseamnă că acolo nu e nimic care să merite vizitat.
Din aceleași motive, mașinile de trăit nu se duc în vacanțe în locuri sălbatice, ori în zone unde se pot întâlni cu oameni care nu sunt din cărțile procedurale, ci merg întotdeauna în locuri sigure, unde sunt mulți japonezi cu aparate de fotografiat care țăcăne continuu și unde la fiecare pas poți să-ți potolești setea sau foamea în caz că te apucă. Ele nu vizitează locuri pe unde nu poți merge cu taxiul, iar dacă o fac, au grijă să nu se îndepărteze prea mult, să fie cât mai aproape de asfalt. Nu sunt deloc interesate să vadă cum trăiesc mongolii în iurtele lor, ori cum arată jungla peruană după căderea nopții. Nici nu vor să audă de mersul pentru o săptămână într-un sat unde nu există mall și unde, cine știe, te poate oricând lovi un măgar cu copita sau poți să te urzici în timp ce te duci să cumperi pâine. Și toate astea în baza unui raționament simplu: dacă în Paris se duc milioane de turiști în fiecare lună, înseamnă că acolo este un loc care merită vizitat și acolo trebuie să meargă orice turist. În jungla din Peru se duc puțini oameni, ceea ce înseamnă că acolo nu e nimic care să merite vizitat.
O mașină de trăit, în caz că și-a luat soț (soție) împreună cu care a făcut și copii, își cumpără animal de companie, pentru că există o procedură care spune că e bine ca un copil să crească alături de un animal. Și atunci mașina cumpără un animal - spre exemplu un motan de rasă. Neapărat de rasă. Înainte de asta, conform procedurilor, mașina se apucă și studiază săptămâni întregi problema: intră pe forumuri, discută cu o mulțime de lume, pune întrebări despre obiceiurile motanilor, despre locurile pe unde umblă dacă le dai drumul afară, despre bolile pe care le pot contracta, despre câte-n luna și-n stele, după care face o alegere. De exemplu, hotărăște să ia un motan birmanez. Și aia va lua, indiferent de opinia partenerului de viață, care poate a citit și el și ar dori un cotoi siamez. După ce a cumpărat birmanezul, mașină de trăit decide ce fel de mâncare va trebui să i se dea. Alegerea este una singură: motanul trebuie să mănânce grăunțe cumpărate de la magazinul specializat, produse de o firmă serioasă, cu reputație neștirbită. Motivul este foarte simplu, pentru că și aici avem de-a face tot cu o procedură: animalul în discuție este un motan, pe piață se vând grăunțe pentru motani, deci el trebuie să mănânce grăunțe și nu altceva. Recunoaștem aici încrederea oarbă a mașinii în reglementări: odată ce există o firmă care produce grăunțe și ea stă pe piață și nu am auzit despre ea lucruri rele, odată ce multă lume cumpără grăunțe produse de această firmă, înseamnă că putem institui o procedură clară - cumpărăm numai și numai grăunțe, numai și numai de la această firmă și hrănim motanul numai și numai cu ele. Problem solved. Punct.
Mașina de trăit își râde de preocupările celorlalți, adică ale oamenilor care nu trăiesc programați. Orice ar face un astfel de om este, pentru ea, pierdere de timp. Spre exemplu, un colecționar de timbre este un om care-și irosește timpul (desigur, situația se schimbă dacă acela cumpără și vinde timbre, câștigând de aici bani serioși). Membrii unui club care poartă, la întâlniri, o bască sau un fular alb sau un însemn oarecare, sunt considerați penibili - ei au dat în mintea copiilor și se joacă punându-și bască și fular etc. Oamenii trebuie să fie serioși, sobri, decenți, să nu vorbească mai mult decât trebuie, să nu iasă în evidență prin comportament sau îmbrăcăminte extravagantă. Dacă ar fi după mașina de trăit, toți oamenii ar trebui să umble îmbrăcați, în funcție de anotimp, aproximativ la fel (de exemplu bărbații în costum și femeile în fustă și bluză). Pentru că, evident, dacă toți ar fi mașini de trăit și nu oameni trăitori, ar aplica toți procedurile de rigoare și ar ajunge la o uniformitate liniștitoare. Exact ca muncitorii din fabrici, pe care patronii îi numesc „majoritatea tăcută” și pe care îi văd venind încolonați la lucru, plecând încolonați, mergând acasă și odihnindu-se în fața televizorului, în așteptarea unei noi zile de muncă. (Doamne, ce coșmar!)
Mașina de trăit își râde de preocupările celorlalți, adică ale oamenilor care nu trăiesc programați. Orice ar face un astfel de om este, pentru ea, pierdere de timp. Spre exemplu, un colecționar de timbre este un om care-și irosește timpul (desigur, situația se schimbă dacă acela cumpără și vinde timbre, câștigând de aici bani serioși). Membrii unui club care poartă, la întâlniri, o bască sau un fular alb sau un însemn oarecare, sunt considerați penibili - ei au dat în mintea copiilor și se joacă punându-și bască și fular etc. Oamenii trebuie să fie serioși, sobri, decenți, să nu vorbească mai mult decât trebuie, să nu iasă în evidență prin comportament sau îmbrăcăminte extravagantă. Dacă ar fi după mașina de trăit, toți oamenii ar trebui să umble îmbrăcați, în funcție de anotimp, aproximativ la fel (de exemplu bărbații în costum și femeile în fustă și bluză). Pentru că, evident, dacă toți ar fi mașini de trăit și nu oameni trăitori, ar aplica toți procedurile de rigoare și ar ajunge la o uniformitate liniștitoare. Exact ca muncitorii din fabrici, pe care patronii îi numesc „majoritatea tăcută” și pe care îi văd venind încolonați la lucru, plecând încolonați, mergând acasă și odihnindu-se în fața televizorului, în așteptarea unei noi zile de muncă. (Doamne, ce coșmar!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu