Povestile lui Wilhelm Hauff (29)

Tînărul englez (2)

Seria petrecerilor de iarnă urma să se încheie cu un mare concert executat atît de orchestra oraşului, cît şi de cîţiva talentaţi prieteni ai muzicii din Grünwiesel.

Primarul cînta la violoncel, doctorul era un maestru al fagotului, farmacistul — deşi fără o tehnică deosebită sufla din flaut, nişte domnişoare din oraş învăţaseră cîteva arii şi totul era admirabil pregătit. La un moment dat, străinul cel bătrîn îşi exprimă părerea că, deşi concertul se anunţa remarcabil, lipsa unui duet se făcea evident simţită, căci la orice concert era indispensabil să se execute şi o bucată muzicală de acest gen. 

Observaţia produse oarecare nedumerire: fiica primarului avea într-adevăr o voce de privighetoare, dar unde să găseşti un bărbat care să cînte cu ea? În cele din urmă hotărîră să recurgă la bătrînul organist, care fusese pe vremuri un bas admirabil, cînd străinul declară că nu era nevoie, fiindcă nepotul lui cînta foarte bine. Descoperirea acestei noi calităţi a tînărului îi uimi pe toţi; i se ceru să facă o mică probă şi, abstracţie făcînd de cîteva apucături ciudate, justificate prin originea lui englezească, nepotul cîntă ca un înger. Trecură în grabă la exersarea duetului şi, în cele din urmă, veni şi seara în care urechile locuitorilor din Grünwiesel aveau să fie desfătate de muzica executată la concert.

Din nenorocire, străinul cel bătrîn se îmbolnăvi şi nu putu să asiste la triumful nepotului său; el avu însă grijă să-i dea primarului — care-l vizită cu puţin înainte de începerea concertului — cîteva indicaţii cu privire la tînărul englez.

E un băiat tare de treabă, spuse el, numai că uneori îi vin nişte toane sucite şi poate să facă cine ştie ce prostii; îmi pare tare rău că nu pot veni şi eu la concert, fiindcă mie îmi ştie de frică şi ştie el de ce! Mă grăbesc să spun, spre cinstea lui, că nu o face din rea-voinţă, ci poate mai curînd dintr-un impuls fizic, explicabil prin întreaga lui constituţie. Şi atunci, vă rog, domnule primar, dacă îl apucă cumva cine ştie ce nebunie, dacă se repede la vreun pupitru de note sau ţine cu tot dinadinsul să scîrţîie la contrabas sau face alte pozne de felul ăsta, fiţi bun şi daţi-i puţin drumul la cravată; în caz că nu se potoleşte nici aşa, puteţi să i-o scoateţi de tot; să vedeţi ce cuminte şi politicos devine numaidecît.

Primarul mulţumi bolnavului pentru încrederea ce-i arăta şi—i făgădui să facă aşa cum îl sfătuise, dacă va fi nevoie.

Sala de concert era ticsită; tot oraşul, ba chiar şi cei din împrejurimi, erau de faţă. Vînători, pastori, funcţionari, fermieri şi alţii, locuind pînă la distanţe de trei ore de drum, se grăbiseră să participe, însoţiţi de numeroasele lor familii, do­ritori să se împărtăşească, alături de cei din Grünwiesel, din această desfătare. Orchestra oraşului se prezentă excelent; după aceea urmă bucata executată la violoncel de primar, acompaniat la flaut de farmacist; organistul cîntă apoi o arie de bas, primită cu aplauze unanime, iar doctorul îşi arătă măiestria la fagot, stîrnind şi el entuziasmul tuturor.

Prima parte a concertului se încheie şi fiecare aştepta cu încordare partea a doua, în care tînărul străin trebuia să cînte duetul împreună cu fiica primarului. Nepotul, care purta un costum impecabil, atrăsese încă de la început atenţia întregii asistenţe asupra lui. Se instală, fără multă vorbă, în confortabilul fotoliu destinat unei contese din vecinătate, îşi întinse fără jenă picioarele, duse la ochi un binoclu imens de care se folosea, în afară de ochelarii lui uriaşi, ca să măsoare toată lumea din cap pînă în picioare, şi începu să se joace cu un zăvod mare, pe care îl adusese în sală, deşi acest lucru era strict interzis. Contesa, pentru care fusese pregătit fotoliul, sosi şi ea, dar nepotul nu arătă nici cea mai mică intenţie de a-i ceda locul; dimpotrivă, se instală şi mai comod şi nimeni nu îndrăzni să-i facă vreo observaţie. Distinsa doamnă fu nevoită să se aşeze, foarte supărată, pe un scaun de paie dintre cele mai ordinare, alături de celelalte cucoane din oraş.

In timp ce primarul şi apoi organistul îşi arătau măiestria, şi după aceea, în timp ce doctorul improviza la fagot, ascultat de public cu răsuflarea tăiată, nepotul poruncea cîinelui să-i aducă batista sau flecărea cu glas tare cu vecinii săi, în aşa fel încît cei ce nu-l cunoşteau erau uluiţi de purtarea lui curioasă.

Nu-i de mirare deci că toată asistenţa ardea de nerăbdare să vadă cum avea să decurgă duetul său. Partea a doua începu cu o bucată scurtă, executată de orchestră; apoi primarul se apropie împreună cu fiica sa de tînăr, îi întinse nişte note şi-i spuse:

-   Musiu! Aţi vrea să cîntaţi acuma duetul?

Nepotul izbucni în rîs, rînji cu dinţii afară, sări în sus şi se îndreptă, urmat de ceilalţi doi, spre estradă; toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. Organistul bătu tactul şi-i făcu semn nepotului să înceapă. Acesta se uită la note prin ochelarii săi uriaşi şi scoase cîteva sunete oribile, jalnice. Organistul îi strigă:

-   Două tonuri mai jos, scumpul meu, ia-l pe do, te rog, ia-l pe do!

Dar în loc să-l ia pe do, nepotul îşi scoase o gheată şi i-o aruncă organistului în cap cu atîta putere, încît pudra din peruca bietului om începu să se spulbere în jur. Atunci primarul îşi spuse: «Aha! Iar l-au apucat pandaliile» Apoi sări în sus, îl luă de gît şi-i desfăcu puţin cravata. Dar asta strică şi mai mult lucrurile. Tînărul încetă să mai vorbească germana, începu să bolborosească nişte cuvinte ciudate, pe care nimeni nu le înţelegea, şi să facă salturi mari. Disperat de acest incident neplăcut, primarul se gîndi cu groază că tînărului i se întîmplase cu siguranţă ceva cu totul deosebit, şi se hotărî să-i desfacă de tot cravata. Dar abia îşi realizase intenţia, că rămase încremenit de spaimă: pielea de pe gîtul nepotului nu era de om şi nu avea nici culoarea obişnuită, ci era o blană de un cafeniu închis; în aceeaşi clipă, el începu să facă salturi din ce în ce mai mari şi mai ciudate, îşi înfipse mîinile înmănuşate în păr şi, după ce-şi scoase mănuşile, se porni să-l smulgă şi... Dumnezeule! părul acesta frumos era o perucă, pe care i-o azvîrli primarului în faţă, şi capul lui rămase gol, acoperit de aceeaşi blană cafenie.

Tînărul se năpusti peste mese şi peste bănci, trînti la pămînt pupitrele pentru note, sfărîma viorile şi clarinetele şi părea complet înnebunit.

-   Prindeţi-l, prindeţi-l, striga primarul scos din fire, şi-a ieşit din minţi, prindeţi-l!

Dar asta nu era lucru uşor, căci smintitul, care îşi scosese mănuşile, acum sărea cu ghearele la oameni, zgîriindu-le feţele în mod jalnic. În cele din urmă, un vînător îndrăzneţ izbuti să pună mîna pe el şi să-i imobilizeze lungile braţe, în aşa fel încît nu mai putea decît să dea din picioare, să rîdă şi să răcnească cu o voce răguşită. Lumea se strînsese în jur, cu ochii aţintiţi asupra ciudatului tînăr care acum nu mai semăna deloc a om. Dar un domn învăţat din împrejurimi, proprietar al unui mic muzeu de istorie naturală şi al unui mare număr de animale împăiate, se apropie, îl privi cu atenţie şi strigă plin de uimire:

-   Dumnezeule mare, dar bine, doamnelor şi domnilor, cum aduceţi dumneavoastră un astfel de animal în societate? Asta e o maimuţă, Homo Troglodytes Linnaei. Sunt dispus să dau imediat şase taleri pe el, dacă mi-l cedaţi, şi să-l împăiez pentru muzeul meu!

Cine poate descrie uimirea cetăţenilor din Grünwiesel, cînd auziră aceste cuvinte?

-   Cum? O maimuţă, un urangutan în mijlocul nostru?

-   Tînărul străin nu e decît o maimuţă ordinară? strigau ei, privindu-se unul pe altul, complet năuciţi de uimire.

Nimănui nu-i venea să-şi creadă urechilor, bărbaţii începură să examineze animalul îndeaproape, dar situaţia rămînea neschimbată; era o maimuţă şi nimic mai mult.

-   Dar cum e posibil aşa ceva? strigă primăreasa. A citit de atîtea ori versuri la mine în casă, a mîncat ca toţi oamenii la mine la masă!

-   Cum!? se înfurie soţia doctorului. Cum aşa!? A fost de atîtea ori invitat la mine la cafea, a discutat chestiuni savante cu soţul meu, a fumat!

-   E imposibil! strigau bărbaţii. A jucat popice cu noi, sus, la berăria dintre stînci, şi a discutat politică întocmai ca oricare dintre noi!

-   Şi cum se poate? se văicăreau cu toţii. A dansat la toate balurile! O maimuţă? Cum se poate să fie o maimuţă? E o minune, e o vrajă!

-   Desigur, e o vrajă, e ceva drăcesc, mai spuse şi primarul, scoţînd la iveală cravata nepotului sau mai bine-zis a maimuţei. Priviţi, în cravată se găseşte taina care-l făcea simpatic în ochii noştri. E o fîşie elastică de pergament cu tot felul de semne curioase pe ea. Mi se pare chiar că e scrisă în limba latină; nu poate nimeni s-o descifreze?

Pastorul, care era un om învăţat şi care pierduse multe partide de şah jucînd cu nepotul, se apropie, examină pergamentul şi spuse:

-   Da’ de unde! Numai literele sunt latine şi iată ce înseamnă:

«Maimuţa asta e poznaşă, De muşcă-n măr e buclucaşă».

-   Da, da, continuă el, e o înşelătorie infernală, un fel de vrajă, care se cuvine pedepsită în mod exemplar.

Primarul era de aceeaşi părere; prin urmare se îndreptă numaidecît spre casa străinului, care era, desigur, un vrăjitor, în timp ce şase soldaţi purtau maimuţa; era hotărît să-i ia pe loc un interogatoriu.

Ajunseră în faţa casei pustii, înconjuraţi de o mulţime imensă, căci toată lumea voia să vadă ce o să se întâmple mai departe. Bătură în uşa casei, sunară, dar în zadar, nimeni nu se arătă. Primarul, care nu-şi mai putea stăpîni mînia, porunci să se spargă uşa şi pătrunse în camerele străinului. Aici însă nu mai găsi decît cîteva vechituri. Străinul dispăruse. Pe masa lui de lucru se afla o scrisoare mare, sigilată, adresată primarului, care se grăbi s-o deschidă. Iată ce conţinea ea:

Scumpi concetăţeni din Grünwiesel,

Cînd veţi citi aceste rînduri, nu voi mai fi printre voi şi veţi fi aflat de mult cine e şi de unde vine iubitul meu nepot. Aş dori ca gluma pe care mi-am permis-o să vă servească de învăţătură; pe viitor, lăsaţi în pace un străin care vrea să trăiască după bunul lui plac. În ce mă priveşte, eu mă simţeam mult prea bine singur, ca să mă asociez veşnicelor voastre palavre, obiceiurilor voastre stupide, caraghioslîcurilor voastre. De aceea am crescut un tînăr urangutan, pe care l-am oferit în locul meu afecţiunii voastre. Rămîneţi cu bine şi însuşiţi-vă, dacă puteţi, această învăţătură».

Cei din Grünwiesel se făcuseră de rîs în faţa întregii ţări. Singura lor mîngîiere era că fuseseră puşi în faţa unor situaţii supranaturale. Dar cel mai mult se ruşinau tinerii din oraş, care imitaseră obiceiurile urîte şi năravurile maimuţei. Din clipa aceea nu-şi mai sprijiniră niciodată coatele pe masă, nu se mai legănară cu scaunele, încetară să vorbească neîntrebaţi, lepădară ochelarii şi redeveniră amabili şi cuviincioşi; iar dacă după aceea reapăreau la cîte unul obiceiuri urîte sau caraghioase, cei din Grünwiesel se grăbeau să spună:

-   E o maimuţă!

Dar maimuţa adevărată, maimuţa care jucase vreme atît de îndelungată rolul unui tînăr cuconaş, a fost predată proprietarului muzeului de istorie naturală. Acesta o lasă să umble prin curte, o hrăneşte şi o arată străinilor ca pe o curiozitate: la el a rămas pînă în ziua de azi.

Ilustratii de Livia Rusz