Un articol publicat în ziarul local al Sinăii

Sinăienii trebuie să voteze altfel

În extraordinara poveste a lui Wilhelm Hauff intitulată „Inimă de piatră”, personajul principal — Peter cărbunarul, merge să ceară ajutor de la un pitic trăitor în adâncurile Pădurii Negre. Îl găsește și între ei are loc următorul dialog:

„— Am obiceiul ca fiecărui om care s-a născut duminica şi vine de mă caută, să-i împlinesc trei dorinţe. Primele două sunt slobode; pe cea de-a treia pot s-o resping, dacă văd că-i rea. Prin urmare, doreşte-ţi ceva, însă, Peter, ceva bun şi folositor.

— Aşa, care va să zică, dacă pot să-mi doresc ceva pe placul inimii, atunci vreau întâi şi-ntâi să dansez mai bine decât Regele dansului şi să intru de fiecare dată la cârciumă cu tot atâţia bani ca şi Ezechiel grasul.

Povestile lui Wilhelm Hauff (29)

Tînărul englez (2)

Seria petrecerilor de iarnă urma să se încheie cu un mare concert executat atît de orchestra oraşului, cît şi de cîţiva talentaţi prieteni ai muzicii din Grünwiesel.

Primarul cînta la violoncel, doctorul era un maestru al fagotului, farmacistul — deşi fără o tehnică deosebită sufla din flaut, nişte domnişoare din oraş învăţaseră cîteva arii şi totul era admirabil pregătit. La un moment dat, străinul cel bătrîn îşi exprimă părerea că, deşi concertul se anunţa remarcabil, lipsa unui duet se făcea evident simţită, căci la orice concert era indispensabil să se execute şi o bucată muzicală de acest gen. 

Povestile lui Wilhelm Hauff (28)

Tînărul englez(1)

—   Stăpîne! Eu sunt german din naştere şi prea am stat puţin în ţara dumneavoastră ca să pot povesti un basm persan sau o minunată poveste despre sultani şi viziri.

Îmi veţi îngădui, aşadar, să vă istorisesc ceva din patria mea, fapt care vă va face poate plăcere. Din păcate, poveştile noastre nu-s totdeauna atît de alese ca ale dumneavoastră, adică în ele nu este vorba de sultani sau de regii noştri, nici despre viziri şi paşale, miniştri care, la noi, se numesc de justiţie, de finanţe, consilieri sau alţii de soiul ăsta, ci ele povestesc, în cazul cînd nu e vorba de soldaţi, de oamenii de rînd, care duc un trai tihnit.

Povestile lui Wilhelm Hauff (27)

Spre ziua a noua

Aceasta a fost povestea robului din Ţara Francilor; după ce sfîrşi, şeicul Ali Banu porunci să i se dea şi lui şi celorlalţi robi poame pentru a se răcori şi, în timp ce aceştia mîncau, stătu de vorbă cu prietenii lui.

Tinerii pe care îi adusese bătrinul avură numai cuvinte de laudă pentru şeic, pentru casa lui şi pentru toată rînduiala de acolo.

—    Intr-adevăr, spuse tînărul grămătic, nu-i nimic mai frumos decît să asculţi poveşti. Aş putea să stau astfel zile întregi, cu picioarele încrucişate, cu braţul sprijinit de o per­nă, cu fruntea în palmă, şi, dacă s-ar putea, cu narghileaua cea mare a şeicului în cealaltă, şi să ascult poveşti. Cam aşa îmi închipui că trebuie să fie traiul în grădinile lui Mahomed.

Povestile lui Wilhelm Hauff (26)

Piticul Nas-Lung (4)

Dar nu plecă bucuros. Pentru el sosise ziua ruşinii şi a nenorocirii. Nu ştia cum să facă plăcinta. De aceea se duse în camera sa, plîngîndu-şi soarta. Atunci gîsca Mimi, care avea voie să umble prin cameră, se apropie de el şi-l întrebă care este cauza suferinţei sale.

—   Şterge-ţi lacrimile! îi spuse ea cînd auzi de plăcinta crăiasă. Bunătatea aceasta se afla deseori pe masa tatălui meu şi ştiu oarecum de ce-i nevoie pentru a o face; iei cutare şi cutare, pui atît şi atît, şi chiar dacă n-o să aibă tot ce-i trebuie, boierii n-or să fie prea năzuroşi.

Povestile lui Wilhelm Hauff (25)

Piticul Nas-Lung (3)   

     În acel oraş, ca pretutindeni, erau puţine suflete miloase care să vină în ajutor unui nenorocit, care mai era şi slut pe deasupra. Şi, astfel, nefericitul pitic răbdă toată ziua de foame şi de sete, iar seara fu nevoit să se aciueze pe treptele tari şi reci ale unei biserici. Dar cînd razele soarelui îl treziră a doua zi dimineaţa, el chibzui cum să-şi câştige pîinea, căci taică-său şi maică-sa îl alungaseră. Era prea mîndru ca să slujească drept momeală la un bărbier, nu voia să fie privit ca un caraghios pentru bani; dar de ce să se apuce? Atunci îşi aminti că, sub înfăţi­şarea de veveriţă, învăţase să gătească foarte bine; credea pe drept cuvînt că putea întrece mulţi bucătari; se hotărî deci să-şi folosească cunoştinţele.

    

Povestile lui Wilhelm Hauff (24)

Piticul Nas-Lung (2)

   Visă ceva ciudat. I se păru că baba îl dezbracă şi îl în­veleşte în piele de veveriţă, că el începe să sară, să se caţăre ca o veveriţă, că se plimbă cu celelalte veveriţe şi cu cobaii, care erau nişte făpturi foarte cuminţi şi aşezate, şi că face cu ele slujbă la bătrînă. La început fu folosit numai ca lustra­giu, adică trebuia să ungă cu ulei nucile de cocos pe care baba le purta ca papuci, să le frece pînă începeau să strălucească. Deoarece în casa părintească fusese adeseori pus la asemenea treburi, era îndemânatic; cam după un an — aşa visă el mai departe — îl folosiră la treburi mai grele; împreună cu alte veveriţe trebuia să prindă firicelele de praf din soare, iar cînd se strîngeau destule, să le cearnă prin cea mai fină sită de păr.

  

Povestile lui Wilhelm Hauff (23)

Piticul Nas-Lung (1)

—   Stăpîne! Greşesc cei care cred că numai pe vremea lui Harun-al-Raşid, stăpînitorul Bagdadului, au fost zîne şi vrăjitori, greşesc cei care spun că sunt închipuite povestirile despre isprăvile duhurilor şi ale stăpânilor lor, isprăvi ce se cunosc din cele istorisite prin pieţele oraşelor. Zîne sunt şi astăzi, şi nu prea demult eu însumi am fost martorul unei întâmplări în care, fără doar şi poate, s-au amestecat duhurile, după cum am să vă povestesc.

Povestile lui Wilhelm Hauff (22)

Şeicul din Alexandria (2)

Puţină vreme după ce tinerii aceştia vorbiseră cu moşnea­gul despre şeicul Ali Banu, se întîmplă ca ei să treacă din nou pe această uliţă, cam pe la ceasul rugăciunii de dimineaţă. Amintindu-şi de moşneag şi de istorisirea lui, îl căinară cu toţii pe şeic, privind spre casa lui. Dar care nu le fu mirarea cînd văzură totul minunat împodobit! Pe terasa pe care se plimbau roabe gătite fluturau flamuri şi steaguri; în sala casei erau aşternute covoare scumpe, iar treptele largi ale scării fuseseră îmbrăcate în mătăsuri de preţ; pînă şi pe uliţă era întins un postav subţire, frumos ţesut, din care mulţi ar fi dorit să-şi facă un veşmînt de sărbătoare sau o pătură pentru picioare.

Povestile lui Wilhelm Hauff (21)

Seicul din Alexandria (1)

Ali Banu, şeicul din Alexandria, era un om ciudat. Cînd trecea de dimineaţă pe uliţele oraşului, cu turbanul lui din caşmir scump, cu veşmîntul de sărbătoare, încins cu un brîu care preţuia cît cincizeci de cămile, cînd trecea aşa, cu paşi domoli şi apăsaţi, cu fruntea întunecată, cu sprîncenele în­cruntate, cu ochii plecaţi, mîngîindu-şi gînditor, la fiecare cinci paşi, barba lungă şi neagră, cînd se ducea astfel la mos­chee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioşilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el şi-şi spuneau:

Povestile lui Wilhelm Hauff (20)

Povestea despre prinţul cel neadevărat (2)

Sultanul abia aştepta să vadă ce fel de caftan avea să facă fiul său; dar şi soţiei sale îi bătea inima cu nelinişte, gîndindu-se dacă şiretlicul îi va fi de folos. Celor doi tineri li se dădură două zile ca să isprăvească treaba; în cea de-a treia zi, sultanul trimise după soţia lui şi cînd aceasta veni, porunci să fie aduse cele două caftane, precum şi pe cei ce le făcuseră.

Povestile lui Wilhelm Hauff (19)

Povestea despre prinţul cel neadevărat (1)

A fost odată o cinstită calfă de croitor, pe nume Labacan, care învăţa meseria la un meşter iscusit din Alexandria. Nu se putea spune că Labacan mînuia cu stîngăcie acul; dimpotrivă, făcea treabă foarte bună. De asemenea, ar fi fost nedrept să-l socoteşti leneş. Ceva însă tot nu era în bună rînduială la el, căci deseori putea să coasă ceasuri în şir, pînă ce acul se în­cingea şi aţa fumega; atunci făcea treabă ca nimeni altul. Dar alteori, şi din păcate lucrul acesta se întîmpla mai adesea, şedea adîncit în gînduri, privea ţintă drept înaintea lui, iar faţa şi întreaga-i făptură aveau atunci ceva atît de ciudat, încît meşterul şi celelalte calfe nu vorbeau niciodată de starea aceasta altfel decît: «Labacan arată din nou ca un om de neam».

 

Povestile lui Wilhelm Hauff (18)

Spre ziua a sasea

Călătorii hotărîră să se odihnească o zi în acel caravanserai, pentru ca şi ei şi animalele să prindă puteri. Ziua aceasta trecu tot cu felurite petreceri, cu aceeaşi voioşie ca în ajun. După-masă îl îndemnară şi pe al cincilea neguţător, Ali Sizah, să-şi facă datoria şi să spună şi el o poveste, aşa cum spuseseră şi ceilalţi. El mărturisi că viaţa lui era prea săracă în întîmplări neobişnuite, vrednice de a fi istorisite; de aceea ar vrea să le povestească altceva, şi anume: Povestea despre prinţul cel neadevărat.

17

Povestile lui Wilhelm Hauff (18)

Muc cel Mic (2)

   Ceilalţi slujitori ai împăratului nu-l vedeau însă cu ochi buni: nu le plăcea să împartă bunăvoinţa stăpînului cu un pitic care nu ştia altceva decît să alerge. Puseră deci la cale tot felul de uneltiri împotriva lui, dar toate dădeau greş, căci împăratul arăta o încredere nemărginită celei dintîi ştafete a sa, care îi ducea toate veştile de taină. (La asemenea înaltă cinstire ajunsese Muc!) 

Povestile lui Wilhelm Hauff (17)

Muc cel Mic (1)

    În Nicheea, oraşul meu drag în care m-am născut, trăia odată un om căruia i se zicea Muc cel Mic. Eram copil pe vremea aceea, dar îmi aduc bine aminte de el. Poate, fiindcă din pricina lui am mîncat o dată de la tata o bătaie soră cu moartea. 

Povestile lui Wilhelm Hauff (16)

Caravana ajunsese la marginea pustiului şi călătorii priviră cu bucurie întinderile verii şi desişul pomilor, de a căror plă­cută înfăţişare duseseră lipsă atîtea zile. Într-o vale frumoasă se afla caravanseraiul pe care îl aleseră ca adăpost pentru noapte şi, cu toate că acolo nu era un loc destul de tihnit şi de răcoros, toţi se simţeau mai veseli şi mai încrezători ca oricînd, căci gîndul de a fi scăpat de toate primejdiile şi greu­tăţile călătoriei prin pustiu le deschisese inimile şi-i îmbia la glume şi petreceri.

Povestile lui Wilhelm Hauff (15)

Cum a scapat Fatme (2)

   În amiaza celei de-a şaptea zile de la plecarea sa, Mustafa intră pe porţile Bassorei. Trase de îndată la un caravanserai şi acolo întrebă cînd începe tîrgul de robi ce se ţine în fiece an. Primi însă răspunsul cumplit că întîrziase cu două zile. I se mai spuse că era păcat că întîrziase, fiindcă pierduse prilejul de a vedea două roabe, aduse chiar în ultima zi a tîrgului, atît de frumoase, încît ispitiseră pe toţi cumpărătorii. Aceştia se certaseră şi se bătuseră pentru ele şi roabele fuseseră vîndute la un preţ atît de ridicat, încît numai cel care le cumpărase nu era speriat de preţ. 

Povestile lui Wilhelm Hauff (14)

Cum a scăpat Fatme(1)    

     Fratele meu Mustafa şi sora mea Fatme erau aproape de aceeaşi vîrstă; el avea cu vreo doi ani mai mult. Se iubeau ne­spus şi se străduiau sa facă tot ce era cu putinţă ca să-i uşureze tatălui nostru, cam şubred, povara bătrîneţelor. Cînd Fatme a împlinit şaisprezece ani, fratele meu a dat o serbare. Le-a poftit pe toate prietenele ei, le-a ospătat cu bucate alese în grădina tatălui meu, iar pe înserat le-a chemat să facă o mică plimbare pe mare, într-un caiac pe care îl închiriase şi îl îm­podobise minunat. Fatme şi prietenele ei se învoiră bucuroase, căci vremea era frumoasă, iar priveliştea oraşului, mai ales seara, văzută dinspre mare, e minunată.

    

Povestile lui Wilhelm Hauff (13)

Zaleukos, neguţătorul grec, îşi sfîrşise povestirea. Ceilalţi îl ascultaseră adînc mişcaţi. Mai ales străinul părea nespus de zguduit: oftă de cîteva ori, iar lui Muley i se păru chiar că zăreşte lacrimi în ochii lui. Vorbiră vreme îndelungată despre cele povestite.

       —    Şi nu-l urăşti pe necunoscutul care te-a lipsit de un mădular al trupului tău şi care ţi-a pus în cumpănă chiar viaţa? întrebă străinul.

     —  Odinioară, răspunse grecul, erau clipe cînd inima mea îl învinuia în faţa lui Dumnezeu, fiindcă mi-a pricinuit o durere atît de mare şi mi-a otrăvit viaţa, dar am găsit mîngîiere în credinţa strămoşească.

      

Povestile lui Wilhelm Hauff (11)

Povestea mîinii tăiate (1)

M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tălmaci) la Poartă (curtea turcească) şi făcea negoţ cu uleiuri înmiresmate şi mătăsuri, negoţ care-i aducea cîştiguri bune. Mi-a dat o creştere aleasă, învăţătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moştenesc neguţătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decît se aşteptase, a ţinut seama de poveţele prietenilor lui şi a hotărît să mă facă doctor, căci un doctor care învăţa ceva mai mult decît un şarlatan obişnuit putea să-şi croiască o viaţă fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulţi franţuzi şi unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde ase­menea lucruri se învăţau fără plată şi foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, cînd avea să se înapoieze în ţară.