Povestile lui Wilhelm Hauff (11)

Povestea mîinii tăiate (1)

M-am născut la Constantinopol. Tatăl meu era dragoman (tălmaci) la Poartă (curtea turcească) şi făcea negoţ cu uleiuri înmiresmate şi mătăsuri, negoţ care-i aducea cîştiguri bune. Mi-a dat o creştere aleasă, învăţătura am primit-o în parte de la el, în parte de la preotul nostru. La început a fost vorba să moştenesc neguţătoria lui, dar, deoarece mă arătasem mai destoinic decît se aşteptase, a ţinut seama de poveţele prietenilor lui şi a hotărît să mă facă doctor, căci un doctor care învăţa ceva mai mult decît un şarlatan obişnuit putea să-şi croiască o viaţă fericită la Constantinopol. În casa noastră veneau mulţi franţuzi şi unul din ei l-a înduplecat pe tatăl meu să mă lase să plec cu el în patria sa, la Paris, unde ase­menea lucruri se învăţau fără plată şi foarte bine. Voia să mă ia cu el pe propria-i cheltuială, cînd avea să se înapoieze în ţară. 

Tatăl meu, care cutreierase şi el lumea în tinereţe, a încuviinţat să plec, iar franţuzul m-a înştiinţat că peste trei luni vom porni la drum. Eram nespus de fericit că voi vedea ţări străine şi aşteptam cu nerăbdare clipa plecării. Franţuzul îşi isprăvi în sfîrşit treburile şi se pregăti de drum; în ajunul plecării, tatăl meu m-a chemat seara în iatacul lui. Erau gră­mădite acolo fel de fel de veşminte, care de care mai frumoase, iar pe masă — arme. O movilă de aur mi-a luat însă ochii. Atîta bănet nu mai văzusem vreodată. Tatăl meu m-a îmbră­ţişat şi mi-a spus:

—   Iată, fiule, ţi-am pregătit straie de drum. Armele aces­tea ţi le dăruiesc ţie, sunt aceleaşi pe care mi le-a dăruit şi mie, la rîndu-mi, bunicul tău cînd am pornit în lume. Ştiu că te pricepi să le mînuieşti, dar să nu le foloseşti decît cînd eşti în primejdie. Atunci însă apără-te cu străşnieier N-am bogăţii mari; iată, mi-am împărţit averea în trei: o parte pentru tine, o parte pentru traiul şi nevoile mele, iar a treia, partea cea mai sfîntă şi de care nu mă voi atinge niciodată, am s-o pun bine pentru zilele de restrişte care ar putea să te ajungă.

Aşa mi-a grăit bătrînul meu părinte şi ochii îi jucau în lacrimi; cine ştie, poate îi spunea inima că n-am să-l mai văd niciodată.

Călătoria s-a sfîrşit cu bine şi am ajuns curînd în ţara, franţuzească. Şase zile şi şase nopţi am mers pînă în oraşul cel mare — Paris. Aici, prietenul meu, franţuzul, a închiriat pentru mine o cameră şi m-a povăţuit să folosesc cu chibzuinţă banii — aveam, cu totul, două mii de taleri. Am locuit trei ani în acest oraş şi am învăţat tot ce trebuie să ştie un doctor iscusit; aş minţi însă dacă aş spune că mă simţeam bine acolo, căci obiceiurile lor nu-mi erau pe plac; şi aveam şi puţini prieteni adevăraţi, aceştia erau însă tineri nobili.

Pînă la urmă, dorul de ţară m-a copleşit; în tot acel răstimp nu primisem nicio ştire de la tatăl meu şi am folosit cel dintîi prilej care mi-a ieşit în cale ca să mă întorc acasă.

O solie pleca din Franţa către înalta Poartă. M-am tocmit ca doctor-chirurg în slujba acelei solii şi am ajuns cu bine la Stambul. Am găsit casa părintească zăvorîtă. Vecinii, miraţi de sosirea mea, mi-au povestit că tata murise cu două luni înainte. Preotul, dascălul meu din copilărie, mi-a adus cheile casei. Singur şi părăsit, m-am aşezat în casa pustie. Toate erau la locul lor, aşa cum le lăsase tata, numai galbenii — pe care făgăduise să mi-i lase — lipseau. L-am întrebat pe preot, dar acesta, făcînd o plecăciune, mi-a răspuns:

—  Tatăl tău a murit ca un sfînt, căci a lăsat toţi galbenii bisericii.

Lucrul acesta îmi era şi mi-a rămas de neînţeles; dar ce puteam face? Nu aveam nicio dovadă împotriva preotului. Trebuia să mă socotesc fericit că nu-şi însuşise casa şi celelalte bunuri ale tatălui meu. Aceasta a fost cea dintîi năpastă care a căzut pe capul meu, după care nenorocirile s-au ţinut lanţ. Nu-mi cîştigasem faimă de doctor, căci nu îmi venea să mă laud singur şi n-avea cine să mă facă cunoscut; tatăl meu, care m-ar fi ajutat să pătrund în casele bogătaşilor şi ale celor suspuşi, nu mai era şi toţi aceştia îl dăduseră uitării pe sărmanul Zaleukos. Mărfurile rămase de la tatăl meu nu mai aveau căutare, căci cumpărătorii se risipiseră după moartea sa şi alţii noi se găseau cu greu. Stăteam şi mă gîndeam la soarta mea amară, cînd, deodată, mi-am adus aminte că întîlnisem deseori în Franţa oameni din neamul meu care cutreierau ţara în lung şi în lat şi făceau negoţ în pieţele oraşului; aveau cumpărători cu duiumul, căci neguţătorii de pe alte meleaguri erau la mare preţ. Cu asemenea neguţătorie se putea agonisi bănet, nu glumă. M-am hotărît pe loc: am vîndut casa părintească, am încredinţat o parte din bani unui prieten credincios, iar cu restul am cumpărat ceea ce avea căutare în Franţa, anume: şaluri, mătăsuri, pomezi şi uleiuri. Mi-am asigurat loc pe o corabie şi am pornit în cea de-a doua călătorie spre Franţa. De îndată ce se pierdură în zare palatele din Dardanele, norocul păru să-mi surîdă din nou. Am ajuns repede şi bine. Am cutreierat oraşele mari şi mici ale franţuzilor, şi peste tot am găsit cumpărători berechet. Prietenul meu din Stambul îmi trimitea mereu mărfuri noi şi, pe zi ce trecea, strîngeam tot mai mulţi bani. Cînd, în sfîrşit, am adunat atîta cît credeam că va fi de ajuns pentru o neguţătorie mai mare, am pornit-o cu mărfurile mele spre Italia. Dar mai trebuie să mărturisesc ceva: dobîndeam cîştiguri şi de pe urma meşte­şugului de vraci. Cînd ajungeam în cîte un oraş, dădeam de veste printr-o înştiinţare scrisă că a sosit un doctor grec, care a lecuit multe beteşuguri; şi, într-adevăr, balsamurile şi lea­curile mele mi-au adus ţechini cu toptanul. Pînă la urmă am poposit şi în oraşul Florenţa din Italia. Am hotărît să rămîn vreme mai îndelungată în acest oraş, pe de o parte fiindcă îmi plăcea foarte mult acolo, pe de altă parte fiindcă, istovit de atîta umblet, voiam să mă odihnesc. Am închiriat o prăvălie în partea oraşului numită Santa Croce şi, nu departe de acolo, cîteva încăperi frumoase cu pridvor, într-un han. Am dat de veste îndată prin hîrtie scrisă că sunt doctor şi neguţător. Nici n-am apucat să deschid bine prăvălia, că muşteriii au şi dat năvală şi, cu toate că pusesem preţuri cam ridicate, vindeam mai mult decît ceilalţi, pentru că eram îndatoritor şi prietenos cu cumpărătorii. Mă aflam de patru zile la Florenţa, şi iată că într-o seară, cînd tocmai mă pregăteam să închid prăvălia şi, ca de obicei, am aruncat o privire spre lada cu alifii, am zărit un răvaş într-o cutiuţă. Nu-mi aminteam să-l fi pus acolo. Am despăturit hîrtiuţa. In ea stătea scris să vin la miezul nopţii pe podul numit Ponte Vecchio. M-am gîndit în­delung cine putea fi cel ce mă chema. Nu cunoşteam însă niciun om în Florenţa şi am crezut că cineva vrea să mă cheme în taină la vreun bolnav, lucru care mi se întîmplase adeseori. Am hotărît deci să mă duc, dar, prevăzător, mi-am luat şi sa­bia pe care mi-o dăruise tatăl meu.

Aproape de miezul nopţii, am pornit-o la drum şi am ajuns la Ponte Vecchio. Podul era părăsit, pustiu, şi am hotărît să aştept pînă se va ivi cel ce mă chemase.

Era o noapte friguroasă; luna lumina ca ziua. M-am aplecat să privesc undele Arnului, ce străluceau pînă departe în razele lunii. Orologiile bisericilor din oraş bătură de douăsprezece ori; cînd m-am ridicat, am dat cu ochii de un bărbat înalt, învăluit într-o mantie roşie, cu obrazul ascuns de un colţ al veşmîntului.

Ivirea lui neaşteptată m-a speriat, pentru că apăruse în spatele meu, dar mi-am venit iute în fire şi am rostit:

—    De vreme ce m-aţi chemat, spuneţi-mi cu ce vă pot fi de folos.

Omul cu mantia roşie s-a întors spre mine şi mi-a spus apăsat:

—    Urmează-mă!

Mi-era teamă să plec singur în tovărăşia acestui necunos­cut şi de aceea m-am oprit şi am spus:

—   Nu aşa, domnul meu. Mai întîi vreau să ştiu unde mer­gem; şi apoi, cred că nu trebuie să v-ascundeţi cu atîta grijă obrazul, dacă aveţi gînduri curate faţă de mine.

Omul în roşu păru însă a nu se sinchisi de vorbele mele.

—   Dacă nu vrei, Zaleukos, rămîi! răspunse el şi păşi mai departe.

Atunci m-a cuprins mînia.

—  Crezi, am strigat, că un om ca mine se lasă dus de nas de orice zevzec? Crezi că am aşteptat zadarnic aici, în frig?

Din trei sărituri l-am ajuns din urmă, l-am înhăţat de mantie şi am început să strig tare, în vreme ce cu cealaltă mînă am tras sabia; dar mantia mi-a rămas în mînă, iar ne­cunoscutul a pierit după primul colţ. M-am potolit încetul cu încetul, căci îmi rămăsese mantia şi ea trebuia să m-ajute să dezleg ciudata taină. M-am înfăşurat în ea şi m-am îndreptat spre casă. Dar n-am apucat să fac nici o sută de paşi, cînd cineva a trecut pe lîngă mine şi mi-a şoptit în limba franceză:

 — Ia seama, conte, în noaptea aceasta nu şe poate face nimic!

Pînă să mă întorc, cel ce şoptise trecuse mai departe şi n-am mai zărit decît o umbră furişîndu-se pe lîngă case. Mi-am dat seama că vorbele lui nu fuseseră rostite pentru mine, ci din pricina mantiei pe care o purtam, dar lucrul acesta nu dezlega taina.

A doua zi de dimineaţă am cugetat îndelung asupra celor ce aveam de făcut. La început m-am gîndit să dau sfoară în tîrg că găsisem mantia, dar necunoscutul putea să trimită pe cineva să mi-o ceară şi eu tot nelămurit aş fi rămas. Tot chib­zuind astfel m-am uitat la veşmîntul acela mai cu luare-aminte. Era dintr-o catifea plină, genoveză, purpurie, tivită cu astrahan şi brodată cu fir^; de aur. Frumuseţea deosebită a mantiei mi-a insuflat un gînd la care m-am oprit. Am dus-o în prăvălie şi am pus-o în vînzare, dar cu un preţ atît de ri­dicat, încît ştiam prea bine că n-am să găsesc niciun muşteriu pentru ea. Gîndul meu era să privesc cu luare-aminte pe oricine ar întreba de mantie, căci eram sigur că-l voi recunoaşte dintr-o mie pe necunoscutul care, după ce pierduse mantia, de bună seamă că se va arăta neîntîrziat. Mulţi ar fi dorit să cumpere veşmîntul acela, a cărui frumuseţe atrăgea toate pri­virile, dar niciunul nu semăna nici pe departe cu necunos­cutul, niciunul nu voia să dea pe ea atîţia bani — două sute de ţechini.

Ce m-a surprins mai mult era că, întrebînd pe unul şi pe altul dacă nu mai văzuseră şi o altă asemenea mantie în Flo­renţa, toţi îmi răspundeau că nu şi mă încredinţau că nu întîlniseră veşmînt mai frumos şi atât de meşteşugit lucrat.

Pe înserat veni un tînăr care mai fusese deseori pe la mine şi oferise şi în ziua aceea o sumă respectabilă pentru mantie; acum zvîrli pe masă o pungă cu galbeni şi strigă:

— Pe Dumnezeul meu, Zaleukos, vreau să am cu orice preţ mantia asta, chiar de-ar fi să rămîn cerşetor!

Şi începu să numere galbenii.

Mă aflam în mare încurcătură; pusesem mantia în vînzare numai ca să atrag privirile necunoscutului meu, iar acum se ivise acest tînăr zurliu, care se hotărîse să plătească un asemenea preţ. Dar nu mai aveam încotro. I-am făcut pe plac, căci mă ispitea gîndul ca pentru păţania mea în miez de noapte să dobîndesc atîta bănet.

Tînărul se înfăşură în mantie şi dădu să plece, dar în prag se opri şi, aruncîndu-mi o hîrtie care era prinsă de mantie, îmi strigă:

— Uite, Zaleukos, aici e prins ceva ce desigur nu apar­ţine veşmîntului acestuia!

Am luat hîrtia cu nepăsare, însă iată ce scria pe ea: „Adu haina în noaptea asta, la ora ştiută, pe Ponte Vecchio. Te aş­teaptă patru sute de ţechini".

Am rămas înmărmurit. Îmi gonisem eu singur norocul. Toate socotelile mele dăduseră greş! Dar n-am stat mult pe gînduri; am adunat cei două sute de ţechini, am alergat după cel care cumpărase mantia şi i-am spus:

— Ia-ţi ţechinii înapoi, bunul meu prieten, şi lasă-mi mantia, căci nu mă pot despărţi de ea.

La început, tînărul a crezut că-i vorba de o glumă, dar cînd şi-a dat seama că vorbesc serios, s-a mîniat, mi-a strigat că sunt smintit şi ne-am luat la bătaie. În focul încăierării am avut norocul să-i smulg mantia şi s-o iau la goană cu ea; tî­nărul a chemat însă poliţia în ajutor şi m-a dus la Judecată.

Judecătorul s-a arătat foarte mirat de fapta mea şi i-a dat dreptate celui care mă pîrîse. Eu însă i-am spus tînărului că îi dăruiesc douăzeci, cincizeci, ba chiar o sută de ţechini peste cei două sute pe care-i primisem de la el, numai să-mi înapo­ieze mantia. Rugăminţile mele nu-i muiaseră inima, aurul însă l-a înduplecat. A luat ţechinii, iar eu am plecat biruitor cu mantia.

Toată Florenţa mă credea smintit, dar puţin îmi păsa mie de lume. Ştiam eu prea bine că din acest tîrg voi ieşi în cîştig.

P10