Mici intamplari cu animale (188)

Bordeiul de pîndă era săpat în prăbuşirea unei rîpe. Bordei bun: doi oameni încăpeau pe laviţă, uşa îngustă abia se ză­rea dintre brădui, fereastra din ea era numai cît să poţi vedea şi în dreapta şi în stînga, dacă îţi apropiai bine ochii de geam. Bîrlog în pămînt, în care poţi răzbi ceasurile de noapte cînd gerul are colţii mai răi. Sub rîpă curgea rîul, iar pe malul de dincolo, la distanţă de împuşcătură bună, locul de hoit. Din bătrîni se ştia că pe acolo-i trecere de lupi bună. Işi aveau şi ei calea învăţată de la bătrînii lor şi se ţineau de ea din neam în neam, uitînd parcă de cei a căror cale s-a frînt aici cîteodată.

Intr-un astfel de bordei, sub picioare cu un braţ de paie, în spate cu cojoc, în cap cu cuşmă trasă pînă peste urechi, vînăto­rul are un singur duşman: somnul. De la o vreme se furişează lîngă căldura dulce a trupului, îl mîngîie, îl leagănă în hoină­relile gîndului şi, pe nesimţite, îi atinge genele cu degetele lui catifelate. Fumul de ţigară îl alungă, ceasurile care se scurg îl readuc.

In noaptea aceea nu aveam să lupt cu acest duşman, doar cu abureala care se prindea într-una în cristale pe palma de geam prin care vedeam o privelişte de noapte îngheţată cum parcă n-a mai fost nicio alta din multele trăite în singurătăţi. Pe bolta de viorea nu era norişor care să fure ceva din lumina lunii pline. Pîclele de dimineaţă degeraseră în promoroacă, îm­brăcînd în pudră de zahăr si ceea ce rămăsese nealbit de povara de zăpadă. Siluetele molizilor rari, împrăştiaţi pe padina de dincolo de rîu se desenau în haină de arlechin, jumătate strălu­cind în lună, jumătate boite cu albastru de umbră. Colo în de­părtarea culmii de munte creştetul pădurii de molid ridica şir de lănci uriaşe, ca falangă de paznici neclintiţi ai împărăţiei muntelui. Un tablou în alb. Dar cîte nuanţe delicate a ştiut meşterul Iarnă să îmbine, ca să vrăjească această feerie de po­veste! Cum a ales de pe paleta lui asemenea gamă de albăstrui cu care a zugrăvit umbrele, şi de unde a luat bobiţele de neste­mate pe care le-a atîrnat, nenumărate, în toate cetinile?

In pîndele de peste zi ceasurile aleargă duse de sutele de forme de viaţă care se înfăţişează în jurul vînătorului, reali­tăţi care îi prind atenţia, îl învaţă totdeauna ceva ce nu ştia, şi, dacă e vînător şi nu puşcaş, îl încîntă. Intr-o noapte de ger, ca cea pe care nu o pot uita, hotarul dintre ce e aievea şi ce e închipuire se şterge. Da, e buhă mare ceea ce s-a desprins din taina pîlcului de brazi, a trecut în vîsliri neauzite şi s-a mistuit în altă taină. Da, e vulpe pata lunguiaţă care se strecoară peste albul zăpezii, ca si cînd ar aluneca pe ea, ca în clipa următoare să nu mai fie nicăieri. Puţine vietăţi îşi lămuresc de îndată fiinţa. Dar, parcă înainte, colo lîngă umbra aruncată jos de molidul cela nu era cealaltă umbră, mai mică. Se pare că a şi mişcat. Lup să fie, care stă pe gînduri încotro să o ia, căprioară care a găsit lujerii unei sălcii de munte ieşiţi din zăpadă şi acum se bucură de ei? Ochii pîndesc o mişcare, închipuirea îi înşală. Binoclul lămureşte însă buturuga. Acolo era şi mai înainte, dar luna călătoare i-a dat o altă înfăţişare... O cetină a bradului din apropiere şi-a scuturat deodată perna de zăpadă şi acum se clatină. Jder va fi fost cel care a trezit-o din mişcarea împovărată. Jder, care trece pe calea lui din copaci, căutînd cuib de veveriţă. Poate îi va vedea vînătorul negreaţa trupului zvelt. I se pare că îl şi vede, dar e părere şi închipuirea toarce lung firul unei întîmplări cu un jder flămînd şi cu o veveriţă care sare sprintenă din culcuşul ei cald... Pare să fie tot părere şi nu rîs ceea ce a zărit cu coada ochiului ca şi cînd s-ar fi furişat pe sub crengile joase ale molizilor. Dar poate că aievea e rîs. Ii va mai putea oare descoperi o mişcare felină, cînd se va apropia de hoit, stors şi el de foamea iernii? N-a venit la hoit; a simţit ceva a primejdie. Dar oare rîs a fost sau iarăşi numai joc al luminii înşelătoare şi al pînzei de fum de ţigară dinaintea ochilor?... O neştiută vrajă se încheagă din caleido­scopul în care se împleteşte fără încetare cosită din şuviţele realităţii şi cele întraurite ale închipuirii. Iar ceasurile trec pe aripi uşoare şi prea grăbite.

Aceasta însă, hotărît, n-a fost închipuire. Ochii obosiţi pot să înşele, urechile odihnite în tăcerea prelungă, nu. Urlet! Urlet de lup! De aici de mai aproape, dintre molizii din padină. „Aauuuuuuaaa", s-a înfiripat din tăcere, abia auzit, a prins putere, s-a înălţat răsunător, ca deodată să scapete ca într-un gîlgîit sugrumat. Liniştea rănită ca de o sfîşiere neaştep­tată pare acum şi mai adîncă. Haită? Aştept înfrigurat să se trezească şi celelalte glasuri ale concertului sinistru obişnuit. Urechile-s avide, ochii încearcă să lămurească şi ei ce pot. Incet-încet am deschis ferestruica, alunecînd-o fără zgomot în ca­naturile ei. Omor sîmburele de foc al ţigării, ridic pe genunchi carabina rezemată alături... Totuşi, să fi fost numai o părere? Răspunsul vine, ca şi cînd mi-ar fi fost înţeleasă întrebarea. „Aauuuuuuaa". Acelaşi urlet, unul singur, dar mai prelungit, mai plin. Nu-i haită, ci lup stingher. Iată-l cum se desprinde din umbra molidului, se opreşte în marginea ei, nemişcat. Ascultă îndelungat, face cîţiva paşi înceţi, stă iarăşi pe loc, acum în plină lumină a lunii. Cît poate să mi-l lămurească binoclul îl recunosc lup mare, bătrîn, cu guler gros în jurul gîtului, îm­brăcat în cojoc de iarnă. Cînd se răsuceşte oleacă şi razele lunii cad oblic pe părul lung pare vărsat cu argint. Acum îşi înalţă botul drept în sus; mi se pare că zăresc şi clăbucul de abur care îi însoţeşte alt urlet. Distanţa e mult prea mare ca să fiu ademenit să încerc un foc în lumina nesigură, chiar şi prin lu­neta carabinei. E în cale spre hoit, va veni unde trebuie... Dar de ce urlă? Acum s-a aşezat pe coadă, sprijinit pe picioarele din faţă şi iarăşi îşi ridică botul-pîlnie spre alt urlet. Ciudat urlet! Cu mici nuanţe, acelaşi. Nu am mai auzit lup din aşa apropiere şi atît de lămurit. Cum e unul singur şi în glasul lui nu se încîlcesc şi altele, am prilej să-i desprind versul şi să mi-l întipăresc în minte. Are în el ceva şi din nota jalnică obişnuită în urletul lupilor şi al cîinilor, dar vine din gît plin, sonor, pătrunzător. Acum că sunt atent, desluşesc mai bine şi acel gîlgîit terminal. Este mai mult un fel de lătrat sacadat în trei-patru icnituri. „Aauuuuuu-hau-hau-hau-aa", scăzînd treptat notele de la sfîrşit.

După cîteva urlete s-a culcat în zăpadă; îşi mişcă în toate părţile capul cu fruntea lată şi cu urechile ciulite. In zadar pîndesc alt urlet. Lupul aşteaptă să se întîmple ceva, aşa cum aşteaptă să se întîmple ceva şi omul din bordei. Acesta însă ştie acum: lupul cheamă. Urletul pe care l-am auzit acum de mai multe ori are ceva caracteristic, mai ales în hămăitul de la sfîrşit, acelaşi, repetat. E semnal, e chemare. Nu mă îndoiesc că am înţeles o slovă din graiul lupilor. Sau poate e cuvîntul de chemare al acestui lup? Oare va fi înţeles de tovarăşii lui? Oare va fi urmat?

A trecut o jumătate de oră de cînd am auzit primul urlet. Va fi trecut mai mult, mai puţin? Cine poate măsura timpul în vîltoarea întîmplării neaşteptate şi în neliniştea aşteptării? Nu ştiu după cîtă vreme, multă sau puţină, am văzut venind în goană mare alt lup, şi apoi al treilea, din altă parte. S-a ridicat urlătorul şi i-a aşteptat. Mai vin oare şi alţii? N-au mai venit. Cei trei erau acum alături, mişcîndu-se încet, oprindu-se ca şi cînd s-ar sfătui. Au pornit spre hoit şi, ca să fiu gata, am strecurat pe deschizătura ferestrei ţeava carabinei...

S-a întîmplat ceva. Deodată lupii s-au oprit din mersul lor furişat si s-au întors toţi trei spre tăietura din coasta de dincolo. De acolo le-a venit vreo ştire — pe mine nu m-au putut simţi, speriaţi nu erau şi apoi deodată au pornit în sărituri lungi spre acel loc şi în curînd nu i-am mai văzut. Vai de biata ciută sau căprioară al cărei miros l-a adus moartea în nările fiarelor!    

Cînd, dezamăgit, mi-am întors ochii spre hoit, o vulpe se înfrupta culcată lîngă hrana multă. Puşca n-a mai întrebat-o cînd şi cum a venit fără să fie observată. Nu am întrebat-o nici eu. Gîndul îmi era încă tot la lupul care a chemat şi la ceilalţi doi care au înţeles semnalul.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor