Educatie sanitara in comunism (1)

Secretul lui Mihăiţă  

Ţîrr!... clopoţelul sună sfîrşitul lecţiei. Pe cît fuse­seră de liniştiţi şi de atenţi în timpul orei, pe atît de gălăgioşi şi de zburdalnici deveniră copiii odată cu ieşirea din clasă a profesorului.

Se terminase ultima oră de clasă din ziua aceea. Glasurile voioase ale şcolarilor răsunară prin coridoa­rele şcolii, apoi se răspîndiră de-a lungul străzilor care îi duceau pe fiecare spre casa lor.

Sfîrşit de octombrie. Soarele reuşise în ziua aceea să fie ceva mai luminos şi mai călduros. Copiii erau nespus de bucuroşi. Puteau să mai folosească ultimele zile călduroase ale anului pe terenurile de sport.

    Dintr-un grup de elevi ce tocmai pleca de la şcoală, se desprinse un băieţel micuţ şi îndesat. Grăbi pasul şi cît ai clipi din ochi lăsă în urmă pîlcurile gălăgioase ale copiilor. Doru, căci el era băieţelul cel gră­bit, vroia cu tot dinadinsul să ajungă acasă cu cîtva timp înainte de ora mesei. De altfel, acest lucru îl făcea aproape zilnic. Avea motivele lui. De cum ajunse acasă, Doru se uită la ceas. Mai era o jumătate de oră pînă la masă. „Ce bine, îşi zise el, într-o jumătate de oră îmi fac problemele la matematică. Pe urmă nu mai am mult. O traducere la limba engleză şi lecţia cea nouă la istorie.”

Zis şi făcut.

„Dar unde mi-o fi caietul de matematică?“ Pe masa din sufragerie nu era. Poate o fi pe pat? Aşi! „O fi pe la bucătărie", gîndi Doru. Caietul însă nu era nici aici. „Mămico, nu ştii unde mi-o fi caietul de matematică?“. Mămica lui Doru însă nu ştia. În sfîrşit... numai că n-avea gură să strige. Caietul era pe scaunul de lîngă aparatul de radio. Lipsea însă cartea. Dar şi aceasta fu găsită. Era pe măsuţa unde ţinea de obicei tatăl lui Doru ziarele şi diferitele reviste.

„Călimara şi tocul, şi m-apuc de treabă", zise Doru rotindu-şi privirea în jurul camerei în căutarea căli­mării. Iat-o. E pe pervazul de la geam. Cine-o fi pus-o acolo? Parcă a vrut s-o ascundă. Dar cine altcineva putea s-o pună acolo decît Doru? Caietul de mate­matică rămăsese pe scaunul de la radio fiindcă aseară Doru a vrut să repete ultima lecţie, ascultînd muzică. Muzica a ascultat-o dar caietul a rămas, aşa, deschis pe scaun, fără ca Doru să fi repetat măcar un singur exerciţiu.

Dar cartea?... Abia începuse ieri pe la prînz să ci­tească lecţia nouă cînd privirea îi fu atrasă de ultimul j număr al revistei „Ştiinţă şi tehnică". Ce lucruri inte­resante! E drept că multe nu le pricepea, dar o să-l întrebe pe taică-su. Şi în loc să citească lecţia, Doru j citi timp de vreo oră diferite articole din revistă. Iar cît despre lecţie... Mai e zi şi mîine. Iată de ce cartea a rămas rătăcită printre diferitele reviste.

Poate veţi crede că aceasta e o întâmplare. Da’ de unde! Doru îşi ţine totdeauna cărţile, caietele şi rechi­zitele în cea mai cumplită dezordine. Cărţile şi caietele nu stau la un loc, pe o mescioară sau într-un raft. Sînt răspândite peste tot. Mai mare hazul seara, cînd Doru îşi caută cărţile şi caietele de care are nevoie a doua zi la şcoală. Cartea de limba română e pe masa din sufragerie, cartea de geografie în pat, cea de ştiinţele naturii în vreun raft din bucătărie...

Tare s-a mai supărat Doru pe Mitu, fratele său mai mare, student la facultatea de electrotehnică, atunci când într-o seară în timp ce Doru căuta disperat car­tea de istorie, acesta, i-a spus foarte serios: „Cred că e pe acoperişul casei. Am văzut motanul cu ea. Probabil că vrea să meargă şi el la şcoală". Zadarnic au vrut părinţii lui Doru să-i aranjeze un colţişor al său. O măsuţă şi un scaun, potrivite pentru înălţimea lui Doru, unde acesta să-şi ţină cărţile şi caietele, căli­mara, tocul, guma etc. Mescioara şi scaunul stau şi acum la locul lor, dar credeţi că veţi găsi acolo vreo carte sau caiet de-al lui Doru? Aşi, de unde! Doru învaţă ba cocoţat pe pervazul geamului, ba întins pe pat, ba suit pe masa din sufragerie, ba ghemuit pe un scăunel oarecare lîngă sobă în zilele friguroase de iarnă.

Tot aşa a făcut şi în ziua aceea, după ce şi-a găsit cartea, caietul şi călimara: a dat la o parte un colţ al feţei de masă abia aşezată de maică-sa, a mutat cîteva farfurii şi tacîmuri şi s-a apucat de învăţat.

Însă parcă n-avea niciun chef de lucru. Ochii îi erau obosiţi şi-l apucase foamea. După orele de şcoală, Doru ar fi trebuit să mănînce, apoi să se odihnească puţin şi pe urmă, dacă ar fi început să înveţe, ce uşor şi plăcut ar fi fost. Dar aşa...

Cu gîndul la mîncare, Doru rezolva diferitele exer­ciţii de matematică. De fapt, vorba vine că le rezolva. Mai toate erau greşite. Ce vreţi, lucru făcut la repe­zeală, lucru de mîntuială, cum se spune. Şi se mai mira Doru de ce avea note proaste la matematică. Ca şi cum lecţiile se pot învăţa cu cîteva minute înainte de masă.

Dar iată că sosi şi clipa aşteptată. Masa era gata. Nici nu apucă să termine bine masa şi Doru se şi apucă de lecţii. „Ce băiat silitor!“ veţi spune probabil. Da’ de unde!

Doru ge grăbea să termine lecţiile cît mai iute, ca  pe urmă să se joace. Ca şi cum n-ar fi avut destul timp de joacă dacă şi-ar fi făcut lecţiile cu atenţie şi în linişte.

„Grea mai este traducerea asta la limba engleză",  îşi zise Doru. Şi, fără să ştie de ce, el se simţea obosit, şi nu putea fi atent la cele ce făcea. Dacă după ce ar fi mîncat, Doru s-ar fi odihnit puţin, fie că s-ar fi plimbat, fie că s-ar fi jucat, fie că s-ar fi odihnit în pat, ce uşor i-ar fi fost să facă traducerea la limba engleză.

Din stradă se auzi un fluierat. Doru ciuli urechea. Acesta nu putea fi decît fluieratul lui Vlăduţ. Doru se repezi la geam. „Hai cu noi, ce stai în casă pe vremea asta", îi strigă Vlăduţ cu o voce hotărîtă. Vlăduţ mai era cu un băiat pe care Doru nu-l cunoştea. Se cam codi să iasă. Ar fi vrut să termine întîi lecţiile. Că doară de aceea se apucase de ele de cum venise de la şcoală. Văzîndu-1 nehotărît, celălalt băiat cu care era Vlăduţ, îi spuse acestuia uitîndu-se cu coada ochiului la Doru: „Lasă-1 mă, vrei să-l certe maică-sa?“ „Auzi vorbă, îşi zise Doru; ăsta mă cam ia peste picior”. Şi pentru a-i arăta că nu are dreptate, o zbughi j pe uşă şi se alătură celor doi copii.

Se întoarse acasă spre seară. Era obosit şi îi era foame. Ce bine că masa era gata. După ce a mîncat, îşi aminti că nu terminase lecţiile pentru a doua zi. Se sui în vîrful patului şi începu să citească la istorie. Dar parcă era un făcut în ziua aceea. Munca n-avea niciun spor. Nici nu terminase bine de citit prima pagină şi pleoapele începură sa i se închidă, grele de somn.

Le deschise cu greutate. Dar parcă literele fugeau din faţa ochilor. Ba se lungeau de nu mai pricepea nimic din ele, ba se făceau aşa de mici încît abia le zărea. Şi Doru adormi, cu cartea de istorie în mînă.

Desigur, vă veţi întreba ce a făcut Doru a doua zi la şcoală. Oare este greu de ghicit? Bineînţeles că s-a făcut iarăşi de rîs, ca de obicei, în faţa profesorilor şi a colegilor săi. Exerciţiile la matematică erau gre­şite, traducerea la limba engleză era prost făcută, iar cît despre istorie... Doru nu ştia decît titlul lecţiei.

Aceasta se întîmplă însă mai în fiecare zi. Şi ştiţi de ce? Pentru că Doru nu ştie cum să-şi organizeze munca în afara şcolii. În loc să-şi rezerve în fiecare după masă 1½ sau 2 ore pentru pregătirea lecţiilor, în care timp să nu se ocupe decît de acest lucru, el îşi face lecţiile la întîmplare, printre picături. Ba îna­intea mesei de prînz, ba imediat după masă, ba seara înainte de culcare, alegîndu-şi pentru pregătirea lec­ţiilor cele mai nepotrivite ore.

Gîndiţi-vă numai! Este oare bine să-ţi faci lecţiile imediat ce ai venit de la şcoală? Desigur că nu, fiindcă eşti obosit după orele de învăţătură din timpul dimi­neţii. Dar imediat după masă? Nici aşa nu-i bine. Dacă începi să înveţi imediat după masă te apucă o moleşeală, de abia mai ştii ce citeşti. Cît despre lec­ţiile făcute seara înainte de culcare ce să mai vorbim... Nici n-ai deschis bine cartea şi te-a apucat somnul.

Doru avea un coleg de clasă. Îl chema Mihăiţă. Despre Mihăiţă, Doru spune totdeauna „are el secretul lui de învaţă aşa de bine". Intr-adevăr, Mihăiţă era printre fruntaşii la învăţătură. Să nu credeţi însă că era tocilar. Departe de el asemenea lucruri. Mihăiţă era şi printre primii spor tivi ai şcolii. După-amiezele îl vedeai destul de des, ba pe terenurile de sport, ba la vreun meci. Aceasta îl făcea pe Doru să spună despre Mihăiţă că „are secretul lui“.

„Cînd o fi avînd timp să înveţe?“ se întreba nedu­merit Doru. Mihăiţă însă, n-avea niciun „secret”. De acest lucru şi-a dat seama şi Doru.

Iată cum a aflat Doru care este „secretul" lui Mihăiţă. Intr-o zi Doru a lipsit de la şcoală. A doua zi l-a rugat pe Mihăiţă să-i spună ce trebuie să înveţe pentru ziua în care a lipsit. „Nu s-au predat lucruri noi, zise Mihăiţă. N-o să am timp să-ţi arăt acum totul. Dacă vrei, vino după masă la mine, să învăţăm îm­preună".

Şi Doru s-a dus după amiaza aceea acasă la Mi­hăiţă.

Il găsi în curte. „Ce faci, nu înveţi?“, îl întrebă mirat Doru. „Nu încă, abia am mîncat. Nu e bine să înveţi imediat după masă".

Doru rămase cu Mihăiţă. Începură să vorbească despre şcoală, despre sport. „E timpul să ne apucăm de lucru, zise deodată Mihăiţă. Întotdeauna, la ora aceasta, încep să-mi pregătesc lecţiile".

Intrară în casă. Într-un colţ al camerei era o mă­suţă şi un scăunel. Aşa ceva avea şi Doru la el acasă. Dar ce deosebire! Pe măsuţa lui Mihăiţă erau frumos aşezate cărţile, caietele, creioanele, tocul, cerneala... Ţi-era mai mare dragul să înveţi la o asemenea masă.

Mihăiţă apropie un scaun pentru Doru şi începu să-i arate ce trebuie să înveţe. În cameră domnea o linişte completă. Doru nu ştia de ce, dar parcă astăzi îi venea mai uşor să-şi facă lecţiile. Din cînd în cînd, îl mai întreba cîte ceva pe Mihăiţă. Acesta îi explica de fiecare dată cu multă plăcere.

Deodată, Mihăiţă întrerupse tăcerea.

—  Cred că ar fi bine să facem o pauză, îi zise el lui Doru.

—  De ce? se miră acesta, întîi să terminăm lecţiile şi pe urmă.

—  Fă cum vrei, dar eu aşa m-am obişnuit. La jumătatea timpului de pregătire a lecţiilor fac o pauză de 10—15 minute ca să mă odihnesc.

Doru era din ce în ce mai mirat.

—  În cît timp îţi faci tu de obicei lecţiile? îl în­trebă el pe Mihăiţă.

— Depinde. În nici un caz nu stau mai mult de două ore. De obicei, îmi termin lecţiile într-o oră şi jumătate. De aceea, după trei sferturi de oră fac această mică pauză.

O întrebare încolţi în mintea lui Doru.

—  Spune-mi Mihăiţă, ce faci că înveţi aşa de bine? Cum faci de eşti întotdeauna cu lecţiile pregă­tite? Nu ţi se întîmplă uneori seara ca în timp ce înveţi să ţi se facă somn, să adormi şi să laşi totul baltă?

—  Eu nu învăţ niciodată seara, zise Mihăiţă. M-am obişnuit să învăţ totdeauna la oră fixă. Dealtfel, orele la care învăţ sînt cele mai bune ca să nu fiu obosit. Cred că ţi-ai dat seama.

—  Eu totuşi nu înţeleg, cum ai timp şi să înveţi, şi să te joci, să faci şi sport. Eu nu le pot face nici pe unele aşa cum trebuie. Spune-mi, care-i secretul tău?

—  Nu am niciun secret, zise Mihăiţă. Dacă vrei, îţi spun şi ţie ce fac după amiaza. După ce vin de la şcoală, pînă la ora mesei mă odihnesc. După masă, vreo două ore mă joc, mă plimb sau fac sport. Apoi încep să învăţ. Dar nu mai mult de o oră jumătate sau două ore. In acest timp pot să-mi fac foarte bine lecţiile.

—  Şi dacă te strigă vreun prieten tu stai mai departe să înveţi? întrebă iscoditor Doru.

—  Sigur că da. Numai după ce termin lecţiile mă apuc de altceva. Altfel, nu le-aş mai termina nicio­dată.

—  Şi cine te-a învăţat să faci asta? se miră Doru.

—  Cum cine? Dar tu unde ai fost? Nu ne-a spus-o de atîtea ori la şcoală şi tovarăşul doctor şi tova­răşul diriginte şi ceilalţi profesori?

Doru îşi aduse aminte. Intr-adevăr, de multe ori la şcoală, medicul şi profesorii le-au spus copiilor cum să înveţe, cum să se joace, cum să se distreze. El însă nu i-a ascultat. I se părea că e mai bine aşa cum face el. Şi iată acum, ce s-a înîimplat dacă nu le-a urmat sfatul. Are destule note rele. În timp ce Mihăiţă care a făcut tot ce i s-a spus la şcoală...

Doru deveni din ziua aceea cu totul altul. Nu-l mai vedeai căutîndu-şi cu disperare cărţile şi caietele prin toate colţurile casei. Şi nici nu-1 mai vedeai grăbit să-şi termine lecţiile, sau adormind seara cu lecţiile nepregătite.

 Pe măsuţa lui, poţi vedea acum toate cărţile şi ca­ietele aşezate într-o ordine perfectă. Nu lipseşte ni­mic. Nici tocul, nici cerneala, nici guma, nici creioa­nele, nici hârtia sugativă.

În plus, nu-l poţi face să iasă din programul său, sub niciun motiv. Acum nu mai învaţă pe apucate. Îşi are timpul fixat pentru pregătirea lecţiilor. În fiecare după masă o oră jumătate sau două. Totdeauna însă la aceeaşi oră. Şi parcă acum are mai mult timp şi pentru sport şi pentru joc, şi pentru alte distracţii.

Iar notele... Au început să crească văzînd cu ochii. Aproape să-l ajungă pe Mihăiţă la învăţătură. Toate acestea numai pentru că acum, Doru ştie cum să în­veţe şi cum să-şi peţreacă timpul liber.

E bine să faceţi şi voi la fel ca Mihăiţă şi Doru. Obişnuiţi-va să aveţi un anumit colţişor unde să învăţaţi şi unde să vă ţineţi caietele şi cărţile. Urmaţi şi voi acelaşi program de învăţătură, de joc şi de sport ca Mihăiţă şi Doru.

Şi acum un sfat pentru copiii care au şcoală după amiaza: nu vă faceţi niciodată lecţiile seara, după ce veniţi de la şcoală. Pregătiţi-vă lecţiile numai dimi­neaţa, după ce v-aţi sculat, după ce v-aţi spălat, după ce aţi făcut gimnastica de înviorare. Să vedeţi ce uşor veţi înţelege cele mai grele lucruri şi ce bine veţi şti lecţiile după masă, la şcoală.

Ionel Dorobanţu
Aceasta cartulie a aparut in 1984 la Editura Medicala, sub egida Institutului de Igiena si Sanatate Publica