Tatăl meu avea o mică dugheană la
Bassora. Nu era nici sărac, nici bogat; făcea parte dintre oamenii care nu
îndrăznesc să înceapă ceva, de teamă să nu piardă şi puţinul pe care l-au
agonisit. Pe mine m-a crescut, de bine de rău, în aşa fel, încât am fost în
stare de timpuriu să-i dau o mână de ajutor. Când am împlinit optsprezece ani,
tata a făcut prima lui negustorie mai mare şi a murit răpus de durere: aflase
vestea că valurile îi înghiţiseră o mie de galbeni.
Curând aveam să socotesc
moartea lui binevenită, căci puţine săptămâni după aceea se adeveri că vasul
care căra bunurile tatălui meu se scufundase. Curajul meu tineresc nu putea fi
biruit însă de această nenorocire. Am prefăcut în bani tot ce rămăsese de la
tatăl meu şi am pornit în lumea largă să-mi caut norocul. Am plecat însoţit de
un bătrân slujitor al tatălui meu, căruia îi eram atât de drag, încât nu se
îndura să mă lase singur şi ţinea morţiş să-mi împărtăşească soarta.
Ne-am îmbarcat în portul Bassora.
Aveam vânt prielnic. Vasul pe care pluteam se îndrepta spre India. După
cincisprezece zile de călătorie, căpitanul ne vesti că se apropie o furtună;
faţa îi era îngândurată, căci se părea că nu cunoaşte prea bine locurile acelea
şi nu-i era uşor să ţină piept furtunii. Porunci să se strângă grabnic toate
pânzele şi înaintam acum foarte încet. Se lăsase noaptea – o noapte senină şi
rece – iar căpitanul începuse să creadă că semnele prevestitoare ale uraganului
îl înşelaseră. Deodată se ivi o corabie pe care n-o văzusem până atunci şi care
trecu foarte aproape de noi. Pe puntea acelei corăbii izbucniră strigăte şi
urlete sălbatice, nelalocul lor înaintea înspăimântătorului ceas al furtunii.
Căpitanul stătea alături de mine, alb ca varul.
—
Corabia mi-e pierdută! strigă el. Pe lângă noi a trecut moartea!
Până
să pricep ceva, oamenii de pe vasul nostru dădură buzna, răcnind.
—
Aţi văzut-o? S-a sfârşit cu noi!
Căpitanul
porunci să se citească din Coran cuvinte de îmbărbătare şi trecu el însuşi la
cârmă. Zadarnic! Urgia se înteţea văzând cu ochii; nu trecu nici un ceas şi
vasul se opri pe loc, troznind din încheieturi. Oamenii coborâră în bărci şi,
cănd ultima barcă părăsi puntea, corabia se scufundă, iar eu m-am pomeni
dintr-o dată plutind pe apă, sărac ca un cerşetor. Nenorocirea însă nu se
sfârşise… Furtuna vuia tot mai cumplit. Barca plutea în voia valurilor. L-am
îmbrăţişat pe bătrânul slujitor şi ne-am jurat să rămânem alături până la
moarte. În sfârşit se crăpă de ziuă. Dar odată cu ivirea primelor raze de
soare, vântul se năpusti asupra bărcii noastre şi o răsturnă. Nu i-am mai văzut
niciodată pe tovarăşii mei de călătorie, marinarii. Izbitura mă năucisese; când
m-am trezit, mă aflam în braţele bătrânului şi credinciosului meu servitor,
care scăpase cu viaţa agăţându-se de barca răsturnată şi mă târâse lângă el.
Furtuna se potolise. Nu mai rămăsese nici urmă din vasul nostru, dar în
depărtare se ivi o altă corabie şi valurile ne purtau către ea. Când ne-am
apropiat, am văzut că era corabia care trecuse pe lângă noi în noaptea de
pomină şi care pricinuise căpitanului nostru atâta spaimă. M-a cuprins o teamă
ciudată la vederea vasului acela. Înfricoşătoarele vorbe ale căpitanului, care
se adeveriseră atât de cumplit, înfăţişarea vasului pustiu, la bordul căruia nu
se zărea ţipenie de om în vreme ce ne apropiam, oricât am strigat noi, totul
m-a umplut de groază. Totuşi aceasta era singura noastră scăpare; de aceea am
slăvit numele Profetului care ne dăruise ca prin minune viaţa.
Am vâslit cu mâinile, cu picioarele,
îndreptându-ne către parâma de la prova corabiei. În sfârşit, am izbutit să o
apucăm; la strigătele noastre – nici un răspuns, o muţenie desăvârşită. Atunci
ne-am căţărat pe odgon – eu, fiind mai tânar, în frunte. Dar, o, ce înfiorător!
Ce privelişte cumplită mi s-a înfăţişat păşind pe punte! Pe podeaua înroşită de
sânge zăceau douăzeci-treizeci de morţi în straie turceşti; un bărbat în
veşminte de preţ cu sabia în mână, tras la faţă, galben – mort şi el – era
ţintuit de catargul din mijloc şi un piron mare îi străpungea fruntea. De
frică, mi s-au tăiat picioarele; abia mai cutezam să răsuflu. În cele din urmă,
bătrânul slujitor mă ajunse. Puntea aceea fără urmă de viaţă, acoperită numai
de leşuri îngrozitoare, îl buimăcise şi pe el. Cu frica în suflet, am înălţat o
rugă către Profet, şi numai după aceea am cutezat să păşim înainte. Ne uitam
mereu în jurul nostru, cu grijă, temându-ne că ne-ar putea ieşi în cale altceva
şi mai înspăimântător. Dar nimic nu se clintea. Nu se vedea ţipenie de om viu –
numai noi şi întinsul apelor. Nu îndrăzneam să vorbim cu glas tare, de teamă ca
nu cumva căpitanul mort şi ţintuit de catarg să-şi întoarcă ochii sticloşi
către noi sau ca unul din morţi să mişte capul. În cele din urmă, am găsit o
scară ce ducea înăuntrul vasului. Fără voie, ne-am oprit acolo, uitându-ne unul
la altul, necutezând să ne dăm în vileag gândurile.
—
O, Doamne, spuse credinciosul meu slujitor, aici s-a petrecut ceva groaznic!
Dar chiar dacă vasul ar fi plin de ucigaşi, mai bine mă dau pe mâna lor, orice
s-ar întâmpla, decât să mai rămânem o clipă printre morţii aceştia.
Eram
de aceeaşi părere. Ne-am luat, aşadar, inima în dinţi şi, cu nădejdea în
suflet, am coborât treptele. Totul era învăluit şi aici într-o linişte de
moarte, tulburată doar de paşii noştri. Ne-am oprit la uşa cabinei. Am lipit
ureche de uşă şi am ascultat: nu se auzea nimic. Am deschis. Înăuntru domnea o
harababură cumplită: veşminte, arme şi tot felul de scule, toate claie peste
grămadă. Oamenii de pe vas, sau cel puţin căpitanul, trebuie c-au tras un chef
straşnic, căci totul era vraişte. Am colindat din cabină în cabină, din
încăpere în încăpere; pretutindeni am dat peste mătăsuri, mărgăritare, zahăr şi
tot felul de alte lucruri. La vederea acestor avuţii, m-a cuprins o bucurie fără
margini, căci neaflându-se nimeni pe corabie în afară de noi, socoteam că toate
vor fi ale mele. Ibrahim însă îmi aminti că suntem departe de ţărm şi nu vom
putea ajunge la el fără ajutorul cuiva!
Ne-am
ospătat cu mâncărurile şi băuturile pe care le-am găsit din belşug şi ne-am
urcat iarăşi pe punte. Dar la vederea înspăimântoarei privelişti a leşurilor,
din nou mi s-a făcut părul măciucă. Am hotărât să scăpăm de ele zvârlindu-le
peste bord. Dar şi mai mare ne-a fost groaza când ne-am dat seama că nici unul
nu putea fi clintit din loc. Morţii erau parcă ţintuiţi pe punte, aşa încât ar
fi trebuit să fie smulşi cu scânduri cu tot; pentru asta însă nu aveam scule la
îndemână. Cât despre căpitan, nu l-am putut desprinde cu nici un chip de catarg
– nici măcar sabia nu i-am putut-o smulge din mâna ţeapănă. Am petrecut ziua
mâhniţi, cu gândul la soarta noastră. La căderea nopţii i-am îngăduit
bătrânului Ibrahim să se culce, iar eu am rămas de veghe pe punte, scrutând
zarea, în nădejdea unei izbăviri. Când s-a înălţat luna – socotind după stele
să fi fost cam unsprezece – m-a cuprins un somn ca de plumb. M-am prăbuşit fără
voia mea după un butoi ce se afla pe punte. Somnul acesta era însă mai mult un
soi de toropeală, căci auzeam limpede valurile izbind corabia, auzeam pârâitul
şi scârţâitul catargului în bătaia vântului. Deodată mi s-a părut că desluşesc
zvon de glasuri şi paşi grei răsunând pe punte. Am vrut să mă ridic şi să
privesc. Dar o putere nemaivăzută îmi ţintuia mădularele, îmi lipea pleoapele.
Vocile răsunau din ce în ce mai limpede, ca şi cum o ceată de oameni voioşi ar
fi umblat forfota pe punte. Mi se părea că aud glasul puternic al unei
căpetenii, că desluşesc zgomotul parâmelor şi al pânzelor care erau ridicate şi
coborâte. Încetul cu încetul însă mi s-a învălmăşit totul în minte şi m-am
cufundat într-un somn şi mai adânc, prin care mi se părea că desluşesc numai
zăngănit de arme. Când m-am trezit soarele se înălţase sus şi razele sale îmi
ardeau faţa. Uimit, am privit în jur; am crezut că furtuna, corabia, morţii şi
tot ce auzisem în timpul nopţii fuseseră doar un vis; totul în jur era
neschimbat. Morţii zăceau neclintiţi, iar căpitanul, ţintuit de catarg, stătea
nemişcat. Am râs de visul meu şi m-am ridicat, pornind în căutarea bătrânului
ajutor. Acesta şedea îngândurat în cabină.
—
O, Doamne! Strigă el când mă văzu intrând. Mai bine aş zăcea în fundul mării
decât să mai petrec o noapte pe corabia asta blestemată!
L-am
întrebat care era pricina supărării lui şi mi-a răspuns:
—
După câteva ceasuri de somn m-am trezit şi am auzit paşi deasupra capului meu
alergând în sus şi în jos. Am crezut întâi că eşti dumneata, dar acolo sus
umblau forfota cel puţin douăzeci de oameni. Răsunau strigăte, ţipete. În cele
din urmă se auziră pe trepte paşi grei. Atunci mi-am pierdut cunoştinţa; numai
din când în când îmi reveneam şi atunci îl vedeam pe omul care e ţintuit colo
sus de catarg aşezându-se aici la masă, bând şi cântând, iar pe cel în veşminte
roşii, care zace pe punte nu departe de el, stând alături şi ţinându-i
tovărăşie la băutură.
La
auzul celor povestite de bătrânul meu slujitor, credeţi-mă, dragi prieteni, că
nu prea m-am simţit în apele mele. Aşadar, nu era o părere, auzisem şi eu
morţii destul de limpede. Să călătoreşti într-o astfel de tovărăşie era un
lucru înfricoşător. Ibrahim căzu iarăşi pe gânduri.
—
Aha! Strigă el deodată.
Îşi
amintise un descântec pe care-l învăţase de la bunicul său, un om înţelept şi
umblat prin lume, descântec care alunga duhurile şi stafiile; cât despre somnul
greu care ne toropise noaptea trecută, puteam să-l gonim rostind într-una
versete din Coran. Povaţa bătrânului mi-a plăcut. Am aşteptat cu teamă sosirea
nopţii. Am hotărât să ne cuibărim într-o mică încăpere ce se afla lângă cabină.
Am făcut câteva găuri destul de mari în uşă, ca să vedem prin ele toată cabina,
apoi am încuiat bine uşa pe dinăuntru şi Ibrahim a scris numele Profetului în
cele patru colţuri. Aşteptam noaptea cu spaimă. Tot cam vreo unsprezece ceasuri
să fi fost, când ne-a încercat iarăşi un somn ca de plumb. Slujitorul mă
povăţui să rostesc câteva rugăciuni din Coran şi somnul mi se risipi de îndată.
Deodată, puntea păru că prinde viaţă, parâmele scârţâiră, răsunară paşi şi se
desluşiră limpede mai multe glasuri. După câteva clipe de aşteptare încordată se
auziră paşi pe scară. Bătrânul începu atunci să bolborosească descântecul
învăţat de la bunicul său, descântec menit să alunge stafiile şi să risipească
vrăjile.
Fie
că pogorâţi din văzduh,
Fie
că vă înalţaţi din adâncurile mării,
Fie
că aţi dormit în groapa întunecoasă,
Fie
că ieşiţi din vâlvătaia flăcărilor,
Alah
este stăpânul şi domnul vostru,
Lui
i se supun toate duhurile!
Ilustratii - Livia Rusz 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu