Mici intamplari cu animale (191)

Cimitirul

Mistreţul cel mare s-a desprins de cîinii care îl opriseră şi a luat-o la goană întinsă. Pînă la urmă cîinii totuşi au reuşit să-l ţină iarăşi pe loc, însă atît de departe, încît abia le mai auzeam lătratul. Am tras o fugă, cu inima în gît, cum numai la vînătoa­rea de mistreţi ţi se întîmplă. Cîinii erau ageri, vierul gras şi obosit, aşa că am ajuns încă la timp ca să trag în namila care se lupta cu duşmanii. Plumbul greu, trimis din apropiere de cîţiva paşi, a lovit unde trebuie, dar nu e fiară de la noi mai rezistentă decît mistreţul mare. A mai mers cu moartea în el binişor, pînă s-a răsturnat. Parcă şi-a ales locul unde să cadă, anume ca să ne facă necaz. Nu în zadar îi zicea acolo Hîrtoape: pădurea era ca şi frămîntată. Numai văi înguste, spălături de apă, povîrnişuri urîte. 

Tocmai în fundul unei rupturi a căzut vierul. Era ca o încuietoare. Deasupra în fund, în cele două părţi, se ridicau maluri golaşe şi înalte cît o casă cu etaj, numai de vale se deschidea ca o portiţă îngustă. Am trudit cu sudoare patru oameni pînă am putut scoate vierul la vale prin deschizătură.

Eram vrednici şi de popas, şi de o îmbucătură şi de o gură din ploscă. In acel popas, lîngă focul pripit, ne-a povestit pădu­rarul o întîmplare.

—  Poate că vierul ăsta a năzuit să moară în pogradie.

—  Cum în pogradie, bade Oşica? Aici doar n-a fost cimitir de cînd e lumea.

—  De oameni nu. Dacă am scormoni însă în fundul surpăturii mai că am da de oase şi după atîţia ani. Oase de mistreţi. Aici a pierit aproape o ciurdă întreagă.

Iarna s-a grăbit în anul acela. Mistreţi aveam mulţi şi, abia am apucat să împuşcăm cîţiva după ce s-a rărit frunza, şi ne-a şi năpădit zăpada. N-a contenit ninsoarea pînă ce a ajuns pînă peste genunchi. Am mai încercat şi nu era chip. Noi mai rupeam zăpada cu greu, cîinii se înfundau pînă deasupra spinării, nu puteau face nici o treabă. După un ger sec s-a repezit un spul­ber, a învolburat, a măturat şi a troienit. M-am crucit într-o dimineaţă cînd s-a oprit în curtea mea o sanie cu doi vînători de la oraş. Cum au răzbit pînă la mine în pădure numai ei ştiu şi căluţii din care ieşea aburul ca din cazan. Nu au mai putut răbda, au gîndit că se va mai fi aşezat zăpada, că o va mai fi şters-o şi vîntul. Curată punere a capului. Ce să fac? Au venit cu trudă atîta drum. Nu-i puteam întoarce cu vorbe. Mi-am luat de lănţug cîinii şi am pornit. Vîntul mai contenise, gerul în­cremenea. Nu avea rost să slobozim cîinii pînă nu vom da de urmă. Umblăm, ocolim, căutăm; cîte o urmă de vulpe, cîte o urmă de iepure, de mistreţi nu. Pe la amiază deodată se opresc cîinii, adulmecă aerul întorşi într-o parte, trag în lanţ. De bună seamă că au simţit duhoare de mistreţi. I-am dezlegat, s-au repezit cu piepturile în nea, îndată au dat glas. Latră ca la om, pe loc; au dat de vreun vier îndărătnic, au dat de ciurdă poate şi încă n-au spart-o. Hotărîm care dintre noi să se bage şi să tragă, ne despărţim, alergăm la ţiitori ca să ajungem pînă nu vor fi pornit mistreţii.

Ce o fi oare cu cîinii ăştia? Prin pădurea rară îi zărim cum se zolesc, aleargă în jur, latră întărîtat; mistreţi, nicăieri. Ajun­gem tocmai lîngă ei, la ruptura asta. Cîinii nu puteau coborî pe coasta ca peretele, de din jos poarta era încuiată cu troian cît casa. Incercau prin tot locul, în zadar. Se sfărîmau neputincioşi. Mă apropii pînă în buza spărturii, văd pînă în fundul ei, ridic puşca, apoi o cobor. Vin şi ceilalţi doi şi rămînem uimiţi.

Colo unde am găsit azi vierul căzut era o ciurdă întreagă. Mişunau negri pe zăpada bătătorită din talpa îngustă a văii. Speriaţi de cîini, speriaţi de noi, grohăiau, pufneau, se frămîn­tau, încercau să iasă pe malurile abrupte; abia săreau şi se răsturnau înapoi; dădeau să iasă pe la vale, se înfundau în troian, se zbăteau plini de zăpadă, nu răzbeau, parcă ar fi lovit în zid. Erau încuiaţi în fundul strîmt. Se vor fi adăpostit acolo de vîntul năprasnic din zilele trecute, fuiagul a îngră­mădit zid de zăpadă înalt şi gros la singura ieşire, au ră­mas prinşi.                                                                                     

I-am putut număra: două scroafe mari, nouă bîrlinci din anul acela, trei vieri tineri — paisprezece. Niciun vier mare între ei. In ce stare erau! Slabi, slabi, numai pielea pe oase. Spinările le ieşeau încovoiate şi ascuţite, coastele le erau strînse, laţi cum e plătica. Părul le era zbîrlit şi plin de zăpadă; picioa­rele de sub pîntecele tras păreau lungi. Supţi de foame şi de frig. Dacă ar fi fost în putere, scroafele şi vierii crescuţi mai că ar fi putut să rîme si sa spargă ieşirea. De cînd s-a pus zăpada mare peste pămîntul îngheţat li s-a încuiat mîncarea şi s-au topit pînă la oase. Mai la o parte zăcea neputincios un şoldănaş, parcă trăgea de moarte.

Nouă, vînătorilor care am ieşit să omorîm mistreţi, ni s-a în­muiat pornirea. Cum am putea trage în prăpăstuiţii ăştia isto­viţi, care nu pot nici să se ferească şi nici să se apere? Am legat cîinii şi i-am priponit mai depărtişor de un copac.

Ce ne facem? Dacă nu dă cumva o moină, acum într-o zi sau două, mor toţi. Cu gerul ăsta de ianuarie nădejde de moină nu-i. Să aducem lopeţi şi să le săpăm drum prin troian! Am cercetat. Atîta zăpadă era îngrămădită încît ne-am luat gîndul să o putem feri. Vor da peste ei lupi; pe lupi îi ţine zăpada, vor putea trece peste nămete ca peste pod. Ce să ne facem? Şi iată ce am făcut.

Ne-am întors, cale de două ceasuri, acasă, am umplut raniţele cu ştiuleţi de porumb, am răzbit iarăşi, ca vai de noi, pînă la ruptura asta şi le-am aruncat hrana. Infricoşaţi, mistreţii nu s-au atins de ea cît am străjuit — puţin, că se lăsase seara. Vînătorii au plecat în oraşul lor. A doua zi dimineaţa am pornit cu altă raniţă plină în spate. Necăjiţii mîncaseră şi cocenii ştiuleţilor de ieri. Doi bîrlinci erau morţi. In altă zi, cînd le-am dus hrană, înnegreau nemişcat trei şi una din scroafe. In alta, din toată ciurda nu mai mişcau decît şase. Să mă mai căznesc? M-am căznit încă trei zile. Muierea mă cicălea că golesc coşa­rul; cine-a mai văzut să dai din mînă porcilor de pădure şi, în loc să-ţi vezi de treabă, să te omori cărînd în spate prin noia­nul ăsta de zăpadă? Au rămas cei şase. Apoi într-o zi m-am întors acasă cu sacul plin. Pesemne au prins putere din hrană, au răzbit prin troian şi s-au dus. Şase din paisprezece.

Spre primăvară, cînd am mai trecut pe acolo, albeau oasele împrăştiate. S-au hrănit lupii şi vulpile...

—   Iar acum, bade Oşica, zici că vierul ăsta a tras să moară acolo de unde a scăpat atunci, bîrlinc?

—   Nu zic, dar mă fură gîndul...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor