Iată, a trebuit să ajung la vârsta asta ca să înțeleg că nu trebuie să apelezi la nimeni, niciodată, aproape cu niciun preț. Asta e una din revelațiile care te pot face să înțelegi că întreaga viață ai mers pe căi greșite, ai avut convingeri false, ai văzut lumea cum nu era și, probabil, ai fost privit ca un fel de ciudățenie de către ceilalți. M-am lămurit acum pe deplin că nimănui, dar absolut nimănui, faptul că îl rogi ceva nu-i face plăcere.
Trebuie să fii naiv să-ți închipui că oamenii din jurul tău sunt bucuroși atunci când apelezi la ei. Realitatea e că îi deranjezi cu rugămințile tale, îi scoți din obiceiurile lor, le dai probleme suplimentare, le mănânci o mică felie din timpul liber, le prelungeșți timpul de efort și, în consecință, le sporești oboseala. Nimeni nu ia rugămintea ta ca pe o oportunitate de a-ți face UN BINE și, prin asta, a înfăptui ceea ce predică orice religie: BINELE. E vorba de a face pur și simplu bine cuiva, nu contează cui, pornire pe care noi, oamenii acestor timpuri, am pierdut-o. Binele ăla care nu se poate confunda cu ne-facerea răului, pentru că atunci, cum îmi spunea Teofil Pârâian, ești la nivelul mortului, care nici el nu face rău... dar nici bine.
A face bine...se întreabă mulți ce-o fi însemnând asta. Și cei mai mulți rezolvă problema prin clasicele metode cvasi-universale: pomană la biserică, ori miluirea câte unui cerșetor. O fac mai mult formal, cumva ca să „scape”, fiindcă nimeni nu este cu adevărat interesat de soarta cerșetorului, de fapt cu toții se gândesc că el nu-i decât un simulant al sărăciei, unul care după ce își termină ziua de „lucru” se duce acasă, își schimbă hainele, se pune la patru ace și merge să cineze la cele mai scumpe restaurante. Asta e realitatea. Din păcate.
Nu vreau să fac filosofie aici. Știu că dacă mă apuc de așa ceva, ajung rapid în impas, pentru că întrebările fără răspuns înfloresc rapid: „de unde știi că cerșetorul face ce trebuie cu banii tăi?”, „cine ți-a spus că omul care te roagă ceva nu se folosește de tine în vreun fel?”, „ce garanție ai că îndeplinirea rugăminții lui X este înspre binele lui?” și uite-așa. Dar ideea nu e să-ți pui întrebări, ci să faci binele. Și asta presupune să ai încredere, să fii cu inima curată, să nu bănuiești pe nimeni. Pur și simplu să dai - din banii tăi, din timpul tău, aceluia care te roagă, fără prea multă filosofie. Să dai și nici măcar să nu te gândești „wow, ce bun sunt eu, cum l-am ajutat pe amărât”. Dar toate astea sună, știu, ca niște bazaconii. Căci, evident, primul gând al omului de azi este „dacă dai, n-ai” și „chestiile cu răsplata pe lumea cealaltă nu sunt decât prostii”.
Așa că m-am lecuit să cer și hotărârea mea este fermă: nu mai cer nimic de la nimeni, niciodată, atâta vreme cât prin asta nu pun pe altcineva în pericol. Am avut marea amărăciune, în ultima vreme, să apelez la anumiți oameni și ei m-au asigurat că vor face ce i-am rugat, neuitand să adauge: „oricând, fără nicio problemă”. Unii dintre ei pur și simplu nu au făcut ce mi-au promis (consecințele nici nu mai au importanță), fără să mă învrednicească măcar cu un telefon, ori un mail în care să-mi transmită că le pare rău, dar nu-și mai pot îndeplini promisiunea, alții au făcut, dar au avut grijă să-mi ajungă la urechi prin terți că nu le convine faptul că i-am rugat.
Acum nu mă gândesc decât că toată viața am trăit cu ideea greșită că ceilalți oameni sunt binevoitori, că se bucură când pot să te ajute, că au încredere că pot apela și ei la tine. Era un mod de-a privi lumea și viața, un mod greșit, evident. Treptat, am început să înțeleg că mă înșel, dar am perseverat - mi-am imaginat că eroarea vine din generalizare, că într-adevăr nu pot fi TOȚI oamenii așa cum îi văd eu, dar cel puțin cei cu care împart amintiri, amiciții, cu care mă intersectez mai mult sau mai puțin frecvent, ei sunt altfel. Cercul ăsta s-a restrâns tot mai mult, până a ajuns la dimensiunile de azi, când singurele persoane despre care încă mai cred că ar fi altfel, că nu pot fi altcumva decât altfel, pot fi numărate pe degete.
Și aici apare paradoxul: tocmai pentru că îmi închipui că la acei câțiva oameni chiar aș putea apela, mi-am propus să nu-i rog nimic, niciodată. Pentru că mi-e mai bine să trăiesc cu iluzia că ei sunt altfel, decât să o verific și să am o nouă dezamăgire. Dacă l-aș ruga pe X ceva și el m-ar ajuta dar plângându-se apoi, sau m-ar minți că mă ajută și în realitate n-ar mișca un deget? Ce m-aș face atunci?
A face bine...se întreabă mulți ce-o fi însemnând asta. Și cei mai mulți rezolvă problema prin clasicele metode cvasi-universale: pomană la biserică, ori miluirea câte unui cerșetor. O fac mai mult formal, cumva ca să „scape”, fiindcă nimeni nu este cu adevărat interesat de soarta cerșetorului, de fapt cu toții se gândesc că el nu-i decât un simulant al sărăciei, unul care după ce își termină ziua de „lucru” se duce acasă, își schimbă hainele, se pune la patru ace și merge să cineze la cele mai scumpe restaurante. Asta e realitatea. Din păcate.
Nu vreau să fac filosofie aici. Știu că dacă mă apuc de așa ceva, ajung rapid în impas, pentru că întrebările fără răspuns înfloresc rapid: „de unde știi că cerșetorul face ce trebuie cu banii tăi?”, „cine ți-a spus că omul care te roagă ceva nu se folosește de tine în vreun fel?”, „ce garanție ai că îndeplinirea rugăminții lui X este înspre binele lui?” și uite-așa. Dar ideea nu e să-ți pui întrebări, ci să faci binele. Și asta presupune să ai încredere, să fii cu inima curată, să nu bănuiești pe nimeni. Pur și simplu să dai - din banii tăi, din timpul tău, aceluia care te roagă, fără prea multă filosofie. Să dai și nici măcar să nu te gândești „wow, ce bun sunt eu, cum l-am ajutat pe amărât”. Dar toate astea sună, știu, ca niște bazaconii. Căci, evident, primul gând al omului de azi este „dacă dai, n-ai” și „chestiile cu răsplata pe lumea cealaltă nu sunt decât prostii”.
Așa că m-am lecuit să cer și hotărârea mea este fermă: nu mai cer nimic de la nimeni, niciodată, atâta vreme cât prin asta nu pun pe altcineva în pericol. Am avut marea amărăciune, în ultima vreme, să apelez la anumiți oameni și ei m-au asigurat că vor face ce i-am rugat, neuitand să adauge: „oricând, fără nicio problemă”. Unii dintre ei pur și simplu nu au făcut ce mi-au promis (consecințele nici nu mai au importanță), fără să mă învrednicească măcar cu un telefon, ori un mail în care să-mi transmită că le pare rău, dar nu-și mai pot îndeplini promisiunea, alții au făcut, dar au avut grijă să-mi ajungă la urechi prin terți că nu le convine faptul că i-am rugat.
Acum nu mă gândesc decât că toată viața am trăit cu ideea greșită că ceilalți oameni sunt binevoitori, că se bucură când pot să te ajute, că au încredere că pot apela și ei la tine. Era un mod de-a privi lumea și viața, un mod greșit, evident. Treptat, am început să înțeleg că mă înșel, dar am perseverat - mi-am imaginat că eroarea vine din generalizare, că într-adevăr nu pot fi TOȚI oamenii așa cum îi văd eu, dar cel puțin cei cu care împart amintiri, amiciții, cu care mă intersectez mai mult sau mai puțin frecvent, ei sunt altfel. Cercul ăsta s-a restrâns tot mai mult, până a ajuns la dimensiunile de azi, când singurele persoane despre care încă mai cred că ar fi altfel, că nu pot fi altcumva decât altfel, pot fi numărate pe degete.
Și aici apare paradoxul: tocmai pentru că îmi închipui că la acei câțiva oameni chiar aș putea apela, mi-am propus să nu-i rog nimic, niciodată. Pentru că mi-e mai bine să trăiesc cu iluzia că ei sunt altfel, decât să o verific și să am o nouă dezamăgire. Dacă l-aș ruga pe X ceva și el m-ar ajuta dar plângându-se apoi, sau m-ar minți că mă ajută și în realitate n-ar mișca un deget? Ce m-aș face atunci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu