Prepeliţa
„pestriţă" e migratoare şi poligamă; sora ei mai mare, potîrnichea, e
credincioasă ţării, înfruntă la noi greutăţile iernii şi e monogamă. Perechile de potîrnichi se formează în pragul primăverii,
căsnicia durează pînă toamna. Atunci puii sunt crescuţi, îndatoririle
părinţilor încetează — se formează pîlcurile de care se bucură vînătorii.
Contract de căsătorie pe termen scurt, dar care-i leagă strîns pe cei doi
soţi, ce adeseori dau dovadă de un ataşament mişcător.
Un vînător cam începător din Cluj a ieşit la pază de sitari într-o înserare
de la începutul lui aprilie. Au trecut cîţiva sitari pe deasupra părului
pădurii — nu ştiu dacă vînătorul a coborît vreunul din zborul lui de buhă —
apoi s-a sfîrşit scurta jumătate de oră a jocului de dragoste. Drumul spre
casă îi trecea printr-o tăietură veche, în care lăstărişul se trudea să refacă
pădurea mîndră de odinioară. Fără veste, din apropiere se ridică două păsări
mărişoare. Inserare, surpriză, lipsă de experienţă, gîndul la vînatul care îl
interesa — a crezut că-s sitari şi a aruncat un foc grăbit. Abia atunci şi-a
dat seama că erau potîrnichi: o pereche. Păsările au dispărut în desime, vînătorul
a crezut că a tras alături şi de data aceasta s-a bucurat de neîndemînarea sa.
A doua seară din nou la sitari şi în aceeaşi pădure din apropierea
oraşului. Pe cînd înainta pe drumeagul de pădure unde se întîmplaseră cele de
ieri, deodată i se ridică tocmai de lîngă picioare o potîrniche, una singură.
Cînd a cotit pasărea în zborul ei repezit, i s-a văzut potcoava ruginie de pe
piept: era cocoşel. Vînătorul aştepta să salte în aripi şi găinuşa, apoi a
căutat pe jos. O găseşte pitulată sub o tufă, de unde zburase cocoşelul. Era bolnavă,
abia s-a putut feri cîţiva paşi şi vînătorul a putut-o prinde uşor. Avea o
aripă frîntă; alicele probabil că au atins-o şi în altă parte. Fără îndoială era potîrnichea de ieri. Reproşuri tardive
şi sterpe! A aşezat pasărea în locul de unde o ridicase; năcăjită s-a tras
încet în desime, pe picioare nesigure.
A treia seară vînătorul a venit iarăşi şi a cercetat amănunţit
împrejurimile. Nu se vedeau pene pe jos şi, căutînd iluzia unei mîngîieri,
vînătorul s-a bucurat că potîrnichea rănită n-a căzut victimă vulpii. Poate a
prins putere, poate se vindecă.
Intîmplarea mi se pare tristă şi duioasă. Cocoşelul rămas teafăr după
spaima mare şi-a căutat soţia. A găsit-o bolnavă, nu putea să zboare, nu putea
să se îndepărteze de locul primejdiei. A rămas lîngă ea credincios.
Incă o întîmplare cu un cocoşel de potîrniche. Aceasta mai veselă,
povestită de un prieten.
Insoţit
de un pădurar, trecea pe marginea unei poieni în care era holdă de ovăz.
Mergeau încet, agale, povestind, ca oamenii fără grabă. Deodată văd o mişcare
în marginea ovăzului şi iată o familie de potîrnichi care se grăbea să dispară
în scutul holdei. Cei doi părinţi, cu o puzderie de pui abia ieşiţi din ou.
Numai o clipă au'văzut-o, apoi mişcarea firelor de ovăz din calea grăbită a
familiei. Dar îndată a ieşit din ovăz cocoşelul, singur, viteaz. Şi i-a...
atacat pe cei doi oameni uimiţi. Nu încerca tactica veche şi obişnuită de a se
preface beteag şi a atrage asupra lui toată atenţia „duşmanilor". Era
bătăios, voia să sperie, voia să alunge! Făcea cum ştia el să facă mai urît si
mai înspăimîntător. Se umfla în pene, se repezea ca o cloşcă furioasă, se
răsucea pe loc, iar se repezea spre oameni şi îi ameninţa din glas
„ţirrrrrit—tirrrrrit". Era nespus de caraghios cum se străduia să apară
fioros şi să pună pe fugă cogeamite oamenii. „Duşmanii" s-au ferit... speriaţi
- au lăsat terenul cocoşelului victorios, păstrînd micului erou tot respectul.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu