miercuri, 19 februarie 2014

Povestile lui Wilhelm Hauff (9)

Povestea vasului nălucă (2)
Trebuie să mărturisesc că nu mă prea bizuiam pe acest descântec şi, în clipa când uşa a zburat în lături, mi s-a făcut părul măciucă. În încăpere a intrat bărbatul acela voinic şi falnic pe care-l văzusem ţintuit de catarg. Avea încă pironul înfipt în frunte până în miezul creierului, dar sabia o vârâse în teacă; în urma lui păşea un alt bărbat, îmbrăcat cu mai puţină strălucire; şi pe el îl văzusem zăcând pe punte. Căpitanul – căci căpitan era, fără doar şi poate – avea faţa palidă, o barbă lungă, neagră şi ochi aprigi pe care-i rotea prin încăpere. 
         În clipa când a trecut pe lângă noi, l-am văzut de aproape: el nu părea să ia în seamă uşa după care stăteam ascunşi. Cei doi s-au aşezat la masa din mijlocul cabinei şi au prins să vorbească tare, ţipând aproape, într-un grai necunoscut. Strigau din ce în ce mai aprins, până când căpitanul a izbit deodată cu pumnul în masă atât de năpraznic, că s-a cutremurat încăperea. Celălalt a sărit cu un hohot de râs sălbatic de pe scaun şi i-a făcut semn căpitanului să-l urmeze. Acesta s-a ridicat, a smuls sabia din teacă şi amândoi au părăsit cabina. După plecarea lor am răsuflat uşuraţi; dar clipele de groază nu se sfârşiseră încă. Pe punte, larma creştea necontenit. Se auzeau tropăituri, ţipete, râsete, urlete. În cele din urmă s-a dezlănţuit o hărmălaie atât de asurzitoare, încât mi se părea că puntea, pânzele, totul se va prăbuşi peste noi. Zăngănit de arme, răcnete… apoi, deodată o linişte adâncă. A trecut multă vreme până ce am cutezat să urcăm pe punte; toate se aflau la locul lor, leşurile zăceau neclintite, ţepene, ca de lemn.
S-au scurs astfel câteva zile. Pluteam mereu spre răsărit – după socotelile mele, spre ţărm – dar dacă ziua străbăteam câteva leghe, noaptea corabia părea că merge îndărăt, căci la răsăritul soarelui ne aflam din nou la locul de unde plecasem. Pesemne că morţii ridicau pânzele în fiece noapte şi făceau cale întoarsă. Pentru a împiedica acestea, am strâns toate pânzele înainte de căderea nopţii şi am făcut la fel ca şi cu uşa cabinei: am scris numele Profetului precum şi descântecul bunicului pe un pergament pe care l-am legat de velele făcute sul. Ne-am închis în cămăruţa noastră şi am aşteptat cu teamă: oare ce avea să urmeze? La început, strigoii s-au arătat şi mai sălbatici, totuşi a doua zi dimineaţă am găsit pânzele înfăşurate aşa cum le lăsasem. Peste zi am ridicat numai atâtea pânze câte trebuiau pentru ca vasul să înainteze încet, aşa că, în cinci zile, am străbătut o bună bucată de drum.
În sfârşit, în dimineaţa celei de-a şasea zile am zărit în apropiere ţărmul şi i-am mulţumit lui Alah şi Profetului său pentru minunata noastră izbăvire. Am mers aşa o zi şi o noapte de-a lungul uscatului, iar în cea de-a şaptea zi, în zori, am descoperit un oraş aproape de ţărm; cu multă trudă am lăsat ancora, care s-a prins îndată de fund, am coborât o barcă mică ce se afla pe punte şi am vâslit din toate puterile spre oraş. După o jumătate de ceas am intrat într-un râu ce se vărsa în mare şi am coborât pe mal. La porţile oraşului am întrebat care e numele acestei aşezări şi am aflat că ajunsesem într-un oraş indian, nu departe de ţinta călătoriei mele. Ne-am dus la un caravanserai, unde ne-am odihnit după călătoria noastră aventuroasă. Acolo am întrebat dacă nu se află prin partea locului un înţelept, un învăţat, spunându-i totodată gazdei că acesta trebuia să se priceapă puţin şi la vrăjitorii. Gazda m-a dus într-o stradă lăuntrică, s-a oprit în faţa unei case nu prea arătoase, a bătut la uşă şi mi-a zis să intru şi să întreb de Muley.
Mi-a ieşit înainte un bătrânel cu barbă căruntă şi nas lung şi m-a întrebat ce doresc. I-am spus că sunt în căutarea înţeleptului Muley, iar bătrânul mi-a răspuns că el este Muley. L-am rugat să mă povăţuiască ce să fac cu morţii şi cum să-i dau jos de pe corabie. Muley mi-a răspuns că oamenii de pe vas fuseseră vrăjiţi pesemne din pricina unor nelegiuiri pe care la săvârşiseră în timpul călătoriei lor pe mare; vraja se va spulbera dacă vor fi aduşi pe mal, dar aceasta va fi cu putinţă numai dacă vor fi desprinse scândurile pe care zăceau. De drept, vasul cu toate comorile sale al meu s-ar fi cuvenit să fie, pentru că eu l-am găsit; dar va trebui să păstrez taina şi să-i dăruiesc şi lui ceva din avuţia mea; iar în schimb, el şi cu sclavii săi au să-mi dea o mână de ajutor ca să scap de morţii de pe corabie. I-am făgăduit că-l voi răsplăti cu prisosinţă şi am pornit la drum, împreună cu cei cinci sclavi care purtau ferăstraie şi securi. Pe drum, vrăjitorul Muley nu contenea cu laudele pentru gândul ce-l avusesem de a anina pe pânze cuvinte din Coran, căci numai astfel am putut scăpa.
Am ajuns la corabie dis-de-dimineaţă şi ne-am apucat cu toţii de treabă; într-un ceas, patru morţi se şi aflau încărcaţi în luntrea pe care câţiva sclavi o duseră spre ţărm, unde voiam să le săpăm mormântul. La înapoiere, sclavii povestiră că morţii i-au scutit de îngropăciune, deoarece, de îndată ce au atins pământul, s-au prefăcut în pulbere. I-am descleştat de punte şi pe ceilalţi morţi şi până seara au fost transportaţi toţi la mal. Nu mai rămăsese niciunul la bord, înafară de cel ţintuit de catarg. În zadar am încercat să smulgem din lemn pironul: nici o putere din lume nu era în stare să-l clintească. Nu ştiam ce să fac; catargul nu-l puteam tăia, ca să aducem leşul la ţărm cu catarg cu tot. Muley ne-a scos din încurcătură. El a trimis iute un sclav la ţărm să aducă un vas de pământ. Apoi învăţatul a rostit cuvinte tainice şi a presărat pământ pe capul mortului. De îndată căpitanul a deschis ochii, a răsuflat adânc, iar rana din frunte a început să sângereze. Am izbutit acum să scoatem pironul cu uşurinţă, iar rănitul s-a prăbuşit în braţele unui sclav.
— Cine m-a adus aici? a întrebat el după ce şi-a venit în fire.
Muley arătă spre mine; m-am apropiat de el.
— Îţi mulţumesc, străine! M-ai mântuit de chinuri fără sfârşit. De cincizeci de ani trupul meu pluteşte pe valuri, iar sufletul mi-era blestemat să se întoarcă în trup în fiece noapte. Dar acum creştetul meu a atins ţărâna şi mă pot duce împăcat la strămoşii mei.
L-am rugat să ne povestească cum de a ajuns în starea aceea groaznică, iar el a început astfel:
— Acum cincizeci de ani eram un om puternic şi de vază şi locuiam în Alger. Lăcomia de câştig m-a îndemnat să înzestrez cu cele de trebuinţă o corabie şi să mă apuc de piraterie. Mă îndeletniceam cu treaba asta de câtăva vreme, când, odată, la Zante, am luat pe bord un derviş care voia să călătorească fără plată. Atât eu cât şi tovarăşii mei eram oameni cruzi şi n‑am ţinut seama de sfinţenia omului, ci ne-am bătut joc de el. Într-o zi, după ce mă mustrase, în râvna lui sfântă, pentru viaţa păcătoasă pe care o duceam, am stat la un păhărel cu cârmaciul meu în cabină. Amintindu-mi mustrările dervişului, mustrări pe care nu aş fi îngăduit să mi la facă nici sultanul, m-am repezit furios pe punte şi i-am străpuns pieptul cu pumnalul. În clipa morţii, el m-a blestemat, pe mine şi pe oamenii mei de pe vas, să nu putem trăi şi nici muri până ce creştetul nostru nu se va odihni pe pământ. Apoi dervişul şi-a dat sufletul; l-am aruncat în mare şi am luat în râs blestemul său; dar, în aceeaşi noapte, cuvintele lui s-au împlinit. O parte din oameni s-au răsculat împotriva mea. S-au bătut cu înverşunare până când cei care erau de partea mea au fost biruiţi, iar eu – ţintuit de catarg. Dar şi răsculaţii au pierit din pricina rănilor căpătate şi în curând corabia s-a prefăcut într-un uriaş mormânt. Ochii mi s-au împăienjenit; în noaptea următoare, la ceasul al care îl aruncasem pe derviş în apă, m-am trezit împreună cu toţi oamenii mei: înviasem, dar nu puteam face sau vorbi altceva decât ce vorbisem şi făcusem în noaptea aceea. Aşa călătorim de cincizeci de ani, şi nici nu trăim, nici nu murim, căci oare cum am fi putut atinge pământul? Pluteam bucuroşi pe furtună, cu toate pânzele sus, în nădejdea că vasul se va izbi de stânci, se va sfărâma şi ne vom putea odihni capetele istovite pe fundul mării. Dar n-am izbutit niciodată. Acum însă am să mor. Îţi mulţumesc încă o dată, izbăvitor necunoscut! Dacă socoţi că te-am putea răsplăti cu vreo avuţie, îţi dăruiesc corabia în semn de recunoştinţă.
După ce vorbi astfel, căpitanul îşi lăsă capul în piept şi îşi dădu sufletul, prefăcându-se în pulbere ca şi oamenii săi. Am strâns pulberea şi am îngropat-o la ţărm. Am adus doi lucrători din oraş să dreagă corabia. Am schimbat încărcătura corabiei pe alte mărfuri şi am dobândit câştiguri însemnate. După aceasta am tocmit oameni pe vas, l-am răsplătit cu prisosinţă pe prietenul meu Muley şi am pornit la drum, îndreptându-mă spre ţara mea de baştină. Am făcut însă un ocol mare, oprindu-mă pe ţărmurile multor insule şi poposind în fel şi fel de ţări ca să vând mărfurile. Profetul mi-a dat binecuvântarea lui, căci după trei sferturi de an m-am întors la Bassora, încă o dată pe atât de bogat pe cât fusesem după moartea căpitanului. Oamenii din ţara mea au rămas uluiţi pe avuţiile pe care le-am strâns şi de norocul pe care l-am avut, fiind încredinţaţi că am găsit valea nestematelor despre care povesteşte vestitul călător Sindbad. I-am lăsat cu această credinţă şi de atunci toţi tinerii din Bassora, la optsprezece ani, pornesc în lumea largă să-şi găsească, după pilda mea, norocul. Eu însă am trăit de atunci liniştit, în tihnă, iar la cinci ani o dată fac o călătorie la Mecca, în acel loc sfânt, spre a mulţumi lui Alah pentru binecuvântarea sa şi pentru a-l ruga să primească în raiul său pe căpitan şi oamenii lui.
P9


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!