duminică, 23 februarie 2014

Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(11)

Expediţia a şasea sau cum au creat Trurl şi Clapauţius un demon de gradul doi spre a-l învinge pe tâlharul Gurilă
"De la popoarele Sorilor celor Mari spre miazăzi duc două drumuri de caravane. Primul, cel vechi, merge de la Patru-Stele la Gaurozauron, steaua cea vicleană, cu strălucire schimbătoare, care, stingându-se, devine aidoma Piticului Abassiţilor, şi astfel, cei înşelaţi nimeresc adesea în Pustia Cernită, de unde numai o caravană din nouă scapă teafără. Al doilea drum, cel nou, a fost deschis de Imperiul Mirapuzilor, când robi-roboţii săi au străpuns un tunel lung de şase miliarde de strămile chiar prin steaua albă a lui Gaurozauron.
Intrarea dinspre miazănoapte în tunel se poate găsi în felul următor: de la ultimul dintre Sorii cei Mari mergi drept înainte spre Pol, vreme de cât ai rosti de şapte ori, electric, Tatăl nostru. Apoi o faci la stânga, printr-o mică strâmtoare, până ce apare un perete de foc. Acesta e versantul lui Gaurozauron, iar în el se vede gura tunelului, ca un punct negru într-o vâlvătaie albă. De acolo o iei drept în jos, fără nicio teamă, căci opt nave, puse una lângă alta, se pot mişca prin tunel, atât e de lat. Nu există spectacol care să aibă asemănare cu cel ce poate fi văzut în faţa navei. Înainte de toate apare Cascada de Foc a Mâncătorilor de Jar. Mai încolo – după cum e vremea – când măruntaiele astrale sunt zdruncinate de furtuni care bântuie la unul sau două miliarde de mile distanţă de acolo, se pot zări marile noduri ale focului şi arterele lui încinse, cu cheagurile arzânde la alb, iar când se apropie vreo furtună sau un taifun de Puterea a Şaptea, atunci se cutremură bolţile, de parcă aluatul alb al jarului stă să cadă. Dar e numai o aparenţă deoarece zboară, nu cade, încinge, nu arde, ţinut în frâu de corzile Câmpurilor Puternice. Zărind cum se umflă Miezul Protuberanţei, iar izvoarele trăsnetelor lungi, numite Inferniţe, se răscoală şi se apropie, e bine să apuci mai zdravăn roata cârmei, pentru că e nevoie de cea mai mare pricepere. Şi nu la hartă, ci la viscerele soarelui trebuie să te uiţi, căci nimeni n-a străbătut acest drum de două ori la fel. Tunelul străpuns în Gaurozauron se răsuceşte, se încolăceşte şi tremură ca un şarpe sub lovituri. De aceea trebuie să ţii ochii larg deschişi, să nu te desparţi de gheaţa-salvatoare, ce picură peste coifuri prin ţurţurii transparenţi, şi să urmăreşti atent zidurile de foc, care gonesc unul împotriva celuilalt, cu limbi mari, urlătoare, şi, când se aprinde blindajul navei biciuit de foc şi împroşcat de flăcările soarelui, să nu te bizui pe nimic în afară de propria-ţi iuţeală. Totodată trebuie să ţii seama şi de faptul că nu orice mişcare a focului şi nu orice zdruncinare a tunelului sunt neapărat un semn al cutremurului care a cuprins astrul. Nici alba prăbuşire a oceanelor de jar. Deci, ţine bine minte toate astea. Navigatorul iscusit nu va apela pentru orice fleac la pompe, să nu se facă de râs că a vrut să stingă strălucirea de veacuri a stelei cu o picătură de amoniac răcoritor. Celui care întreabă ce are de făcut când adevăratul cutremur al astrului va atinge nava, orice locuitor al vidului îi va spune că e destul să ofteze, fiindcă prea mult timp să se pregătească de moarte tot nu are, iar ochii îi poate ţine deschişi sau închişi, după voie, căci focul şi aşa îi va străpunge. Oricum, nenorocirea asta e mai rară, căci coloanele aşezate în şir de mirapuzi, susţin bine bolta şi grozav de plăcută e călătoria transastrală de-a curmezişul, printre oglinzile străfulgerând lin ale hidrogenului de pe Gaurozauron. Pe bună dreptate se spune că cine a intrat în tunel va ieşi repede din el, ceea ce nu se poate spune despre Pustia Cernită. Dacă, de pildă, odată într-un veac, tunelul e stricat de cutremur, alt drum nu ai. După cum arată şi numele, pustiul e mai negru decât noaptea, fiindcă lumina stelelor de primprejur nu cutează să pătrundă până la el. Pe acolo se învârtesc, cu un zgomot infernal, epave de vase care, datorită înşelătoarei stele Gaurozauron, au greşit drumul şi s-au sfărâmat în strânsoarea vâltorilor fără fund, şi o să se învârtească aşa până la ultima rotaţie galactică, ţinute cu străşnicie în frâu de teribila gravitaţie. La răsărit de Pustia Cernită se află împărăţia Fălcilor Alunecoase, la apus cea a Mână-Ochilor. La miazăzi, drumurile străbătute de câmpii pline cu mortăciuni, duc spre sfera mai uşoară a albastrei stele Lazureia, mai departe se ajunge la Murgund, steaua cu frunzele în flăcări din arhipelagul stelelor fără fier, numit Carul lui Alcaron.
Pustia, după cum s-a spus, este atât de plină de negru, pe cât de alb e peisajul însorit al lui Gaurozauron. Dar nu totul e stăpânit acolo numai de vâltori de praf stârnit de curenţi înalţi sau de meteori înnebuniţi ci, se spune, într-un loc necunoscut, în hăuri întunecoase, se află din vremuri de demult o creatură, sau poate o necreatură, numită Neştiutul. Se numeşte aşa fiindcă acela care i-ar şti adevăratul nume, dacă l-ar întâlni, n-ar putea povesti nimic lumii, pentru că nu l-ar putea vedea. Se spune că Neştiutul este un tâlhar plin de har, care locuieşte în propriul său castel, construit din gravitaţie neagră, că şanţurile castelului sunt vijeliile veşnice, iar zidurile lui nefiinţa, perfectă în nimicul ei, că ferestrele lui sunt oarbe, iar uşile surde. Neştiutul pândeşte caravanele, iar când îl îmboldeşte marea foame de aur şi schelete suflă un praf negru în discurile sorilor care arată drumul, iar când stinge sorii şi-i abate pe călători de la drumul cel sigur, iese din nefiinţă şi, rostogolindu-se, învăluie şi duce totul în neantul castelului său, veghind să nu piardă nici cea mai mică agrafă de rubin. După aceea doar epavele ciopârţite pornesc de nicăieri şi se învârt prin Pustie, iar în urma lor zboară multă vreme niturile, ca nişte sâmburi scuipaţi din gura Neştiutului monstru. Dar de când, prin munca de rob a furnicarului de roboţi, s-a putut străpunge tunelul gaurozauronic, iar navele au început să plutească pe această albie, mai sigură şi mai luminoasă decât toate, Neştiutul turbează, lipsit de prăzile sale, iar jarul furiei sale luminează atât de tare întunericul Pustiei, încât lumina străpunge zidul negru al gravitaţiei sub forma unui schelet monstruos care se descompune funebru şi fosforescent. Mulţi înţelepţi spun că el nu există şi n-a existat vreodată. Lor le convine să vorbească aşa, dar mult mai greu e să lupţi cu reprezentarea unor lucruri care n-au nici măcar nume. E uşor să nu crezi în monstru, e mai greu să-l învingi şi să scapi de lăcomia lui fioroasă. Oare nu l-a înghiţit el pe însuşi marele Cibernator murgundic, cu alaiul său de optzeci de discipoli aflaţi pe trei nave, de n-a mai rămas nimic din ei decât nişte paftale roase, pe care sătenii unui târg numit Solara Mică le-au găsit aruncate pe malul râului lor de vâltoarea unei nebuloase? Oare n-a devorat el şi alţi numeroşi bărbaţi, fără pic de ruşine, şi fără milă? Deci măcar tăcuta memorie electrică să le aducă un omagiu celor rămaşi fără mormânt, dacă nu se găseşte unul care să-i răzbune cavalereşte, după vechile legi ale constelaţiilor".
Toate acestea le citi Trurl odată într-o carte veche şi îngălbenită, pe care o cumpărase întâmplător de la un neguţător. Îndată se duse la Clapauţius şi-i citi şi lui cu voce tare despre toate acele lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite de la un cap la altul, căci tare îi mai plăcuseră.
Clapauţius, ca un constructor plin de înţelepciune priceput în ale Cosmosului şi uns cu toate alifiile sorilor şi nebuloaselor, zâmbi, dădu din cap şi spuse:
 Sper că nu crezi nici o vorbuliţă din toate balivernele astea, nu-i aşa?
— Şi mă rog, de ce nu le-aş crede? – se oţărî Trurl. Ia priveşte, aici se află şi o gravură, reprezentându-l pe Neştiut cum înghite două corăbii solare şi ascunde prăzile în grote. De altfel nu există oare cu adevărat un tunel, ce-i drept în altă superstea, în Beth-el-Geu? Cred că nu eşti chiar atât de ignorant în ale cosmografiei, încât să pui faptul ăsta la îndoială...
— În ceea ce priveşte ilustraţiile, pot să-ţi desenez pe loc un balaur cu ochi din o mie de sori, dacă tu iei desenul drept o dovadă a adevărului – îi răspunse Clapauţius. Cât despre tunel, să ştii, întâi de toate, că are numai două milioane de mile lungime, şi nu cine ştie câte miliarde; în al doilea rând, steaua asta e aproape stinsă, iar în al treilea rând, navigaţia prin tunel nu prezintă nici cea mai mică primejdie, lucru pe care-l ştii foarte bine pentru că tu însuţi ai trecut pe acolo. Apoi, în ceea ce priveşte aşa numita Pustie Cernită, asta nu-i decât o masă de gunoaie cosmice, lată de zece kiloparseci, rotindu-se între Maerydia şi Tetrarchida, şi nu în jurul nu ştiu căror Capete-de-Foc sau Gaurizauri, care nici nu există. E adevărat că acolo-i întuneric, dar asta pur şi simplu din cauza vânturării gunoaielor. Nu există nici un Neştiut acolo, se înţelege! Nu e vorba aici nici măcar de un mit străvechi, serios, ci de o aiureală ieftină, ieşită din vreun cap tulbure.
Trurl îşi muşcă buzele.
— Să lăsăm tunelul – spuse. Tu zici că nu prezintă nicio primejdie fără nicio îndoială, deoarece am zburat şi eu prin el. Dac-ai fi fost tu în locul meu poate că susţineai cu totul altceva. Dar să lăsăm asta. Cât priveşte Pustia şi Neştiutul, încercarea de a mă convinge cu vorba nu e pe gustul meu. Trebuie să te duci acolo şi să te convingi ce anume din toate astea e adevărat şi ce nu! – încheie el ridicând cartea cea groasă de pe masă.
Clapauţius se strădui cât putu să-i scoată din cap această intenţie, dar, convingându-se că Trurl, încăpăţânat ca întotdeauna, nici gând n-are să renunţe la o expediţie atât de ieşită din comun, îi spuse mai întâi că nu vrea să-l mai vadă în ochi. Dar nu mult după aceea el însuşi începu să se pregătească de drum, căci nu voia ca prietenul lui să piară de unul singur – în doi e parcă mai uşor să priveşti moartea în faţă.
După ce îşi procurară tot felul de mărunţişuri, căci drumul urma să treacă prin pustiuri (ce-i drept, nu atât de pitoreşti precum le prezenta cartea), o porniră în zbor cu nava lor mult încercată. Se mai opriră ici şi colo, ca să-i tragă de limbă pe cei întâlniţi în cale, mai ales după ce trecură graniţele teritoriului pe care îl cunoşteau ca în palmă. Nu putură afla prea multe, căci cei întrebaţi spuneau lucruri demne de crezare doar despre ceea ce le era mai aproape, dar despre cele ce se întâmplau dincolo de hotarele lor, unde nu fuseseră niciodată, înşirau tot felul de poveşti din cele mai trăsnite, cu lux de amănunte, cu pasiune şi cu spaimă totodată. Clapauţius numea aceste poveşti drept corozive, gândindu-se la scleroza care atinge toate minţile senile.
Când, în sfârşit, se apropiară la vreo cinci-şase milioane de răsuflări de foc de Pustia Cernită, auziră vorbindu-se de un oarecare uriaş violent, care se numea Tâlharul Diploy. Nici unul din cei ce povesteau despre el nu-l văzuse şi nici nu ştia ce poate să însemne acel cuvânt ciudat "Diploy", cu care era pomenit monstrul. Trurl se gândi că, cine ştie, poate e o deformare a termenului "Dipol", ceea ce ar dovedi natura dublă, bipolară şi contradictorie totodată a tâlharului. Dar Clapauţius, socotindu-se mai breaz la minte, preferă să se abţină de la ipoteze. Se pare – aşa se spunea – că tâlharul acela era prădalnic şi nemaipomenit de crud. După ce-şi jefuia victima de tot ce avea, încă nu era mulţumit, şi, înainte de a-i da drumul, o mai şi bătea zdravăn. O clipă constructorii se gândiră dacă n-ar fi bine să-şi facă rost de vreo armă albă, sau una de foc, înainte de a trece pragul negru al Pustiei. Până la urmă ajunseseră la concluzia că cea mai bună armă rămâne tot inteligenţa lor, trecută prin atâtea încercări, deci capabilă să atingă culmi universale, şi o porniră la drum aşa cum se aflau.
Trebuie să recunoaştem că în cursul călătoriei, Trurl fu destul de dezamăgit, căci toate acele constelaţii, ruguri înflăcărate şi deşerturi pustii ca şi toate roiurile de meteoriţi şi stânci călătoare erau mult mai frumos descrise în cartea aceea veche decât aşa cum se arătau ochiului în realitate. Stele erau puţine în împrejurimi, şi cu totul neînsemnate, iar pe deasupra şi foarte vechi. Unele abia mai pâlpâiau, ca nişte tăciuni licărind în cenuşă, altele erau cu totul întunecate la suprafaţă şi numai prin crăpăturile carapacei lor de zgură, zbârcită ici şi colo, se întrezăreau vinişoare roşii. De jungle aprinse sau vâltori tainice nici pomeneală. Nimeni n-auzise de aşa ceva. Pustia era plictisitoare în ultimul grad, tocmai prin pustietatea asta a ei. Cât priveşte meteoriţii, erau puzderie, dar în toată vânzoleala lor se aflau mai mult gunoaie decât magnetite magnetice sau tectite tectice ca lumea. Şi asta pentru că din acest loc puteai întinde mâna până la polul galactic, iar rotirea curenţilor întunecaţi atrăgea tocmai aici, spre sud, tot felul de rămăşiţe şi pulberi din sferele centrale ale Galaxiei. Din această pricină neamurile şi populaţiile vecine numeau acest teren nu Pustia Cernită, ci pur şi simplu câmp de gunoaie. Aşadar Trurl, ascunzându-şi cum putu dezamăgirea faţă de Clapauţius, ca să nu-l stârnească la răutăţi şi ironii, îndreptă nava spre Pustie. Îndată tot felul de pulberi începură să se izbească de blindajul ei şi toate gunoaiele stelare, împroşcate de sori, se aşezară într-un strat atât de gros pe pereţii navei, încât, gândindu-se cât va avea de curăţat, îi pieri cheful de toate, şi, mai ales de călătorie.
Stelele dispăruseră demult în întunecimea eternă, iar ei zburau aşa, orbecăind, până ce, la un moment dat, nava fu zguduită straşnic, instrumentele, vasele şi aparatele săriră din locul lor, iar cei doi simţiră cum, schimbându-şi cursul, încep să zboare din ce în ce mai repede. În sfârşit, se auzi un zgomot asurzitor şi nava, asolizând destul de lin, rămase nemişcată, uşor aplecată, de parcă s-ar fi lovit cu vârful de ceva neclintit. Se repeziră la geam, dar afară era o beznă neagră, de-ţi băgai degetele-n ochi; din exterior răzbăteau până la ei nişte zgomote ciudate, de parcă cineva necunoscut încerca cu o putere nemaipomenită să pătrundă înăuntru. Abia acum începură să se întrebe dacă au chibzuit bine, rămânând fără mijloace de apărare, dar era prea târziu să se văicărească, aşa că hotărâră să deschidă singuri uşa ca să nu le fie stricată cu forţa.
Deschizătura fu îndată astupată de un bot uriaş, atât de mare, încât posesorul său nu se putu strecura şi el înăuntru. Era un bot nemaipomenit de urât, totul numai ochi de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Şi mai avea şi un nas ca un ferăstrău şi nişte maxilare de oţel, ca nişte cârlige. Nu se mişca, ci sta bine înfipt în deschizătură, plimbându-şi ochii, tâlhăreşte, în toate părţile. Fiecare grup de ochi privea în altă parte a navei, cu o expresie de parcă voia să cântărească dacă tot ceea ce vedea merită ceva şi cam cât. Chiar şi unul mult mai prost decât constructorii noştri şi-ar fi putut da seama ce semnifică aceste priviri atât de grăitoare.
— Ce vrei? – întrebă în sfârşit Trurl, înfuriat de adulmecările astea neruşinate şi tăcute. Ce vrei, bot nesuferit?! Eu sunt constructorul Trurl în persoană, iar acesta e prietenul meu Clapauţius, la fel de renumit şi de vestit. Zburăm cu nava asta ca turişti, aşa că te rugăm să-ţi iei imediat botul din uşă şi să ne scoţi din locul ăsta necunoscut, plin, fără îndoială, de murdării, şi să ne conduci într-un vid curat şi cumsecade. În caz contrar vom depune o plângere şi praful o să se aleagă de tine, gunoi puturos, ai auzit?
Dar făptura nici nu se clinti. Holbă doar ochii mai departe tot socotind parcă ceva.
— Ascultă, tu, căzătură prăpădită – îi strigă Trurl, fără să mai ţină seamă de nimic, deşi Clapauţius îl ghiontea să-l potolească – n-avem nici aur nici argint, nici altfel de bogăţii, aşa că dă-ne drumul imediat. Şi, înainte de toate, ia-ţi botul ăla din uşă, că e din cale-afară le nesuferit. Şi tu – i se adresă el lui Clapauţius – nu mă mai înghionti atâta să mă potolesc, că am şi eu minte şi ştiu cum să vorbesc.
— N-am nevoie – începu pe neaşteptate botul, îndreptându-şi miile de ochi de foc spre Trurl – n-am nevoie de aur, nici de argint, am însă pretenţia să-mi vorbeşti delicat, cu respect, căci sunt un hoţ cu diplomă, cultivat şi, din fire, foarte nervos. Mulţi alţii, mai acătării ca voi, au încăput pe mâna mea şi le-am arătat ce pot. Iar vouă, când o să vă vină rândul, am să vă storc toată vlaga din oase, până la ultima picătură. Mă numesc Gurilă şi fur numai lucruri de preţ, dar în mod ştiinţific şi modern, adică culeg numai secrete scumpe, comori de ştiinţă, adevăruri autentice şi, în genere, orice informaţie de valoare. Şi acum gata, daţi-mi ce aveţi, că de nu, am să fluier! Număr până la cinci – un, doi, trei...
Numără până la cinci, şi, cum nu căpătă nimic de la cei doi, începu să fluiere, de era cât pe ce să le rupă urechile. Clapauţius înţelese că acel cuvânt "Diploy", despre care localnicii vorbeau cu atâta spaimă, era tocmai diploma obţinută, se vede, la vreo Academie a Fărădelegilor. Trurl se apucase cu mâinile de cap, căci Gurilă avea un glas proporţional cu mărimea lui.
— Nu-ţi dăm nimic! – îi strigă el, în timp ce Clapauţius se grăbi să aducă nişte vată. Şi ia-ţi botul de-aici cât mai repede!
— Dacă-mi iau botul, cum îi zici tu, atunci am să bag mâna – răspunse Gurilă. Şi am o mână ca un cleşte, lungă de-un stânjen şi a dracului de grea! Atenţie!
Vata pe care o adusese Clapauţius se dovedi, într-adevăr, inutilă, căci botul dispăru şi în locul lui apăru o labă uriaşă de oţel, noduroasă, cu nişte gheare murdare, ca nişte lopeţi, care începu să scormonească, spărgând tot ce întâlnea în cale, de se cutremurau pereţii navei. Trurl şi Clapauţius fugiră din calea ei, adăpostindu-se lângă rezerva de atomi. Şi acum se apropia vreo gheară, ei, de sus, poc în ea cu un vătrai. Până la urmă hoţul cu diplomă se înfurie, băgă iar capul pe uşă şi le spuse:
— Vă sfătuiesc să cădeţi la învoială cu mine, că de nu, am să mă răfuiesc cu voi, aşa cum ştiu eu. Am să vă arunc în fundul rezervorului meu, unde am să vă înăbuş cu gunoaie, să vă stâlcesc cu pietre până când n-o să vă mai puteţi ridica şi o să vă mănânce rugina. La mulţi le-am venit de hac; alegeţi ori una, ori alta!
Trurl nici nu voia să audă de vreo învoială, dar Clapauţius, care era de altă părere, îl întrebă pe hoţul cu diplomă ce dorea de fapt.
— Ei, aşa da, aşa-mi place – spuse acesta. Eu adun comori de ştiinţă, căci asta e pasiunea vieţii mele, rezultată din studiile mele superioare şi analiza practică a esenţei lucrurilor, mai ales că pentru comori obişnuite, căutate de hoţii obişnuiţi, nu îţi dă nimeni nimic pe aici. În schimb, ştiinţa potoleşte foamea de cunoştinţe. Se ştie foarte bine că tot ceea ce există este informaţie, de aceea, de veacuri, colecţionez informaţii, şi aşa voi face şi de acum încolo. Ce-i drept, nu mă dau înapoi să iau şi ceva aur sau niscaiva nestemate, fiindcă sunt frumoase, bucură ochiul şi le poţi atârna undeva să le admiri. Dar asta numai aşa, dacă se iveşte vreo ocazie. Vă atrag atenţia că pentru adevăruri false sunt în stare să vă bat măr. Tot aşa şi pentru pietrele false, căci sunt rafinat şi doresc numai lucruri autentice!
 Şi mă rog, ce fel de informaţie preţioasă şi autentică doreşti? – întrebă Clapauţius.
— De orice fel, numai să fie adevărată – îi răspunse Gurilă. Orice poate să prindă bine în vreo împrejurare a vieţii. Toate văgăunile şi ungherele mele sunt pline, dar mai încape totuşi în ele încă pe atâta. Hai spuneţi ce ştiţi şi ce cunoaşteţi. Eu am să notez tot. Dar repede!
— Bună treabă, n-am ce zice – îi şopti Clapauţius lui Trurl la ureche. S-ar putea să ne ţină aici o veşnicie până când o să ajungem să-i spunem tot ce ştim, pentru că ştiinţa şi înţelepciunea noastră sunt fără margini!
— Aşteaptă – îi spuse Trurl tot în şoaptă. O să cad eu la înţelegere cu el. Apoi se adresă cu voce tare lui Gurilă: Ia ascultă, tu, hoţule cu diplomă! În ce priveşte aurul, noi avem informaţii care merită tot aurul din lume, căci ştim care e reţeta de făcut aur din atomi, să zicem, pentru început, din atomii de hidrogen, căci în Cosmos se găseşte hidrogen cât nu cuprinzi cu gândul. Vrei reţeta asta, ţi-o dăm, şi pe urmă ne dai drumul.
— Am o ladă întreagă cu reţete din astea – le răspunse capul, holbând ochii mânios. Nu sunt bune de nimic. Nu mă mai las înşelat de acum încolo. Reţeta trebuie întâi încercată.
— De ce nu? Se poate. Ai o oală?
— N-am.
— Nu-i nimic, se poate şi fără oală, numai să te grăbeşti – răspunse Trurl. Reţeta e simplă: iei atâţia atomi de hidrogen cât cântăreşte un atom de aur, adică optzeci şi şapte; atomii de hidrogen trebuie să-i cureţi mai întâi de electroni, apoi protonii trebuie bine amestecaţi; frămânţi astfel un aluat nuclear, până ce ies la suprafaţă mezonii, după care îi garniseşti de jur-împrejur cu electroni. Aşa capeţi aur curat. Ia uită-te!
Trurl începu să culeagă atomi, să-i cureţe de electroni, să amestece protoni, de nu i se mai vedeau degetele de atâta sârguinţă. Frământă apoi un aluat protonic, îl garnisi la urmă cu electroni şi aşa mereu până ce, în mai puţin de cinci minute, rămase în mână cu un bulgăre de aur curat. I-l dădu lui Gurilă, acesta muşcă din el, dădu din cap şi zise:
 Mda, e aur, n-am ce zice, dar eu nu pot să mânuiesc atât de repede atomii. Sunt prea mare.
— Nu-i nimic, îţi dăm un aparat de măsură! – îl zădărî Trurl. Gândeşte-te, în felul ăsta poţi să transformi totul în aur, nu numai hidrogenul. Îţi dăm reţete şi pentru alţi atomi; tot Cosmosul îl poţi face din aur, numai să te apuci de treabă!
— Dacă totul o să fie din aur, atunci acesta îşi va pierde orice valoare – îi răspunse, practic, Gurilă. Nu, n-am nevoie de reţeta voastră; adică ce-i drept, am notat-o, dar e prea puţin! Am nevoie de comori de ştiinţă.
— Dar, pe toţi dracii, ce mai vrei să ştii?
— Totul!
Trurl se uită la Clapauţius, Clapauţius la Trurl, şi acesta din urmă zise:
— Dacă ai să juri pe ce ai mai scump că o să ne dai drumul, atunci o să-ţi dăm informaţia tuturor informaţiilor, adică o să-ţi construim cu mâinile noastre Demonul de Gradul al Doilea, care este magic, termodinamic, neclasic şi static. Ăsta o să-ţi extragă până şi dintr-un butoiaş vechi sau dintr-un simplu strănut informaţii despre tot ce există, tot ce-a fost, ce poate fi şi ce va fi. Căci nu există vreun demon peste acest Demon. El este de Gradul al Doilea, aşa că, dacă-l vrei, spune repede!
Tâlharului cu diplomă nu prea îi venea să creadă şi nu acceptă dintr-o dată condiţiile. Până la urmă depuse jurământul, dar cu rezerva că mai întâi trebuie construit Demonul, iar acesta să-şi dovedească puterea sa atot-informativă. Trurl se învoi.
— Atenţie, acum, gură mare! – îi zise el. Ai pe undeva nişte aer? Fără aer Demonul nu poate acţiona.
— Am niţeluş, pare-mi-se – îi răspunse Gurilă – dar nu e prea curat, e cam stătut...
— Nu face nimic, poate fi chiar putred, n-are importanţă – îi răspunseră constructorii. Du-ne acolo unde ţii aerul şi o să-ţi arătăm totul!
Gurilă le dădu drumul să iasă din navă, trăgându-şi capul la o parte, apoi o porniră spre lăcaşul monstrului. Picioarele sale era ca nişte turnuri, iar spinarea cât un munte. De veacuri era nespălat şi neuns, aşa că scârţâia din toate încheieturile. În sfârşit, au ajuns la nişte coridoare subterane. Pe drum erau răspândiţi tot felul de saci putrezi, plini cu informaţii furate din toate părţile, rostuite în pachete şi pacheţele, legate cu sforicele, iar cele mai importante şi mai preţioase erau însemnate cu creion roşu. Pe peretele văgăunii atârna un catalog uriaş, prins de stâncă cu un lanţ ros de rugină. Şi în catalog erau tot felul de capitole, care toate începeau cu litera A. Trurl se uită în toate părţile, dar nu se opri din drum. Doar ecoul răspundea surd paşilor săi. Şi el şi Clapauţius strâmbară din nas, fiindcă deşi informaţiile erau autentice şi preţioase, totuşi peste tot, unde întorceai privirea, numai văgăuni, împuţiciuni şi gunoaie o droaie. Aer exista din belşug dar stătut de tot. Se opriră şi Trurl zise:
— Bagă de seamă! Aerul e făcut din atomi, şi atomii ăştia sar în toate părţile şi se lovesc unii de alţii de miliarde de ori pe secundă în fiecare micromilimetru cubic. Tocmai în asta constă gazul, fiindcă atomii se lovesc şi sar veşnic. Totuşi, deşi sar orbeşte şi la întâmplare, pentru că în fiecare crăpăturică sunt miliarde de miliarde de atomi, datorită numărului mare, din toate aceste sărituri şi salturi se formează, între altele, configuraţii apreciabile, provocate de simpla întâmplare... Ştii tu, oare, ce-i aceea configuraţie?
— Te rog să nu mă insulţi! – îi răspunse Gurilă. Ştii doar că nu sunt un hoţ oarecare, necioplit, ci unul subţire, cu diplomă şi de aceea foarte nervos.
— Bine. Aşadar, din aceste sărituri ale atomilor se nasc configuraţii apreciabile, adică semnificative, ca şi când, să zicem, ai trage orbeşte în perete, iar loviturile s-ar constitui într-o literă oarecare. Ceea ce la scară mare este rar şi puţin probabil, în gaz este general şi neîntrerupt, şi asta datorită acelor bilioane de izbituri în fiecare sută de miime de secundă. Dar problema este următoarea: în fiecare fărâmiţă de aer, din salturile şi săriturile atomilor, se formează adevăruri importante şi maxime pline de înţelepciune. Dar totodată apar şi salturi şi ciocniri fără niciun sens. Şi acestea din urmă sunt de mii de ori mai multe decât celelalte. Deşi se ştia mai de mult că, uite, acum, sub nasul tău ca un ferăstrău, în fiecare miligram de aer se nasc în frânturi de secundă fragmente ale acelor poeme care vor fi scrise abia peste un milion de ani, precum şi tot felul de adevăruri minunate şi dezlegări ale marilor taine ale Existenţei, nu există un procedeu ca toată această informaţie s-o separi, cu atât mai mult cu cât atomii, îndată ce se izbesc în capete şi se constituie într-un conţinut oarecare, se şi despart şi, odată cu aceasta, dispare şi informaţia, poate pentru totdeauna. Deci este negreşit nevoie să se creeze un Selector care să aleagă numai ceea ce, în toată acesta alergătură a atomilor, are un sens. În asta constă întreaga idee a Demonului de Gradul al Doilea. Acum ai înţeles, prea luminate Gurilă? E vorba, ţine minte, ca Demonul să extragă din toată dănţuiala asta a atomilor numai informaţia veritabilă, adică teoreme matematice şi jurnale de modă, şi modele, şi cronici istorice, şi reţete de plăcintă, şi procedee de cârpire şi de spălare a blindajelor de azbest, şi versuri, şi sfaturi ştiinţifice, şi almanahuri, şi calendare, şi ştiri secrete despre ceea ce s-a întâmplat cândva, şi tot ceea ce au scris şi scriu gazetele în tot Cosmosul, şi cărţi de telefon, încă netipărite...
— Ajunge! Destul! – strigă Gurilă. Termină odată! Ce folos că atomii se unesc în felul acesta, de vreme ce îndată se şi despart? Apoi nu cred să se poată alege adevărurile preţioase din toată această tevatură şi aiureală a atomilor dănţuitori prin aer, care n-are niciun sens şi nu foloseşte nimănui.
— A, deci eşti cu adevărat mai puţin prost decât credeam – zise Trurl. Într-adevăr greutatea cea mare e să pui în practică această selecţie. Şi eu n-am deloc intenţia să te conving în mod teoretic de posibilitatea acestei selecţii, dar, ca să-mi ţin făgăduiala, chiar aici, în faţa ta, am să construiesc Demonul de Gradul al Doilea, ca să vezi cu ochii tăi splendida perfecţiune a acestui Atotinformator! Tu trebuie doar să-mi faci rost de o cutie. Poate să nu fie mare, dar neapărat închisă ermetic. O să facem în ea o găurică mică cu un vârf de ac şi o să aşezăm Demonul deasupra ei. Şi stând acolo călare, Demonul va slobozi din cutie numai informaţia având un oarecare înţeles, nimic altceva. Cum se va forma o grămăjoară de atomi, care din întâmplare o să însemne ceva, atunci Demonul o s-o înhaţe numaidecât şi înţelesul acela îl va înscrie, cu un stilou special de briliant, pe o panglică de hârtie. Va trebui să pregăteşti multă, căci va lucra zi şi noapte, fără răgaz. Mai degrabă oboseşte Cosmosul decât el... De o sută de miliarde de ori pe secundă lucrează Demonul de Gradul al Doilea. Ai să vezi singur.
Acestea fiind zise, Trurl se întoarse la navă să fabrice Demonul. În vremea asta Gurilă îl întrebă pe Clapauţius:
— Dar cum arată Demonul de Gradul Întâi?
— O, acesta e mai puţin interesant. E un simplu demon termodinamic, care ştie numai atât, să dea drumul prin orificiu la atomi rapizi, iar pe cei lenţi să-i oprească. În felul acesta se naşte un perpetuum mobile termodinamic. Dar asta n-are nimic comun cu informaţia, aşa că pregăteşte mai bine un vas cu orificiu, fiindcă acuşi se va întoarce Trurl!
Hoţul cu diplomă se duse într-o pivniţă, cotrobăi printre tinichele, înotând prin tot felul de fiare ruginite, până ce scoase, de nu se ştie unde, un butoiaş de fier, vechi şi gol. Făcu în el o gaură mică şi se întoarse. Tocmai atunci apăru şi Trurl cu Demonul în mână.
Butoiaşul era plin de aer stătut, aşa că trebuia să-ţi astupi nasul când te apropiai de orificiu. Dar pentru Demon asta n-avea nicio importanţă. Trurl aşeză făptura mică deasupra orificiului, călare pe butoiaş, montă deasupra o bobină cu bandă de hârtie, banda o trecu apoi pe sub un stilou şi acesta începu grăbit să salte, să vibreze, ca într-un oficiu telegrafic, însă de un milion de ori mai repede. Micul stilou cu briliant tremura şi vibra întruna; iar panglica cu informaţii curgea mereu, acoperită de litere scrise, încolăcindu-se pe podeaua neagră şi murdară a pivniţei.
Tâlharul Gurilă, aflat lângă butoiaş, îşi apropie panglica de hârtie de cei o sută de ochi ai săi şi începu să citească ceea ce alegea Demonul, ca sită de informaţii ce era, din salturile şi săriturile neîntrerupte ale atomilor. Şi informaţiile acelea îl copleşiră atât de mult, încât nici nu observă că amândoi constructorii o şterseră din pivniţă, se întoarseră la navă şi, trăgând zdravăn de ea o dată, de două ori, de trei ori, o scoaseră, până la urmă, din groapa în care o prăvălise tâlharul, intrară înăuntru şi o zbughiră cât putură de repede. Ştiau că, deşi Demonul lor acţionează, rezultatele acestei acţiuni pot să-l înzestreze pe Gurilă cu o bogăţie de informaţii mult mai mare decât cea dorită. În timpul acesta tâlharul stătea sprijinit de butoiaş şi citea ceea ce aşternea pe hârtie stiloul cu cap de briliant al Demonului; tot ce acesta afla de la atomii săltăreţi: cum se încolăcesc miriapozii arlebardini, că fiica regelui Petriţius al Labaudiei se numea Garbunda, ce mânca la dejun Frederic al II-lea, regele feţelor-palide, înainte de a declara război gvendolinilor, câte straturi de electroni ar avea atomul de terminolium, dacă un asemenea element ar fi posibil, care sunt dimensiunile orificiului posterior al păsăricii numită curcucel, pe care marlaii vabenţi obişnuiesc s-o picteze pe răzamforele lor, despre cele trei gusturi poliparfumate ale nămolului oceanic din Apachioria Străsparenta, despre floricica Lubuducu care, orbită de lumina zilei, doboară pe vânătorii strămalfanzi cu dosul frunzelor, cum se scoate modelul de furnizare a unghiului bazei poligonului numit icosaedru, cine a fost giuvaergiul lui Fafuţius, măcelarul-stângaci al buvanţilor, câte reviste filatelice vor apărea în anul şaptezeci de mii în Morconauţia, unde se găseşte trupul Cibriciei Călcâi-Superb, pe care a străpuns-o cu un cui un oarecare Malconder în stare de beţie, prin ce se deosebeşte Nătânga de Motânga, cine are cea mai mică plivitoare lunguiaţă din Cosmos, de ce puricii cu gura la coadă nu vor să mănânce muşchi, în ce constă jocul numit Balansoarul Posterior Contras, precum şi câte grăuncioare de codiţa leului erau în grămăjoara pe care Abrucvian Multipolus a lovit-o cu piciorul când a alunecat la kilometrul opt de pe şoseaua Albaterrei, în Valea Fulmanţilor Răcunţi. Mai că îl apucară toţi dracii, căci începuse să-şi dea seama că toate aceste informaţii, profund adevărate şi absolut pline de înţeles nu-i sunt defel necesare, fiindcă toate la un loc formau un talmeş-balmeş, de care te durea capul şi îţi tremurau picioarele. Iar Demonul de Gradul al Doilea acţiona cu o viteză de trei sute de milioane de informaţii pe secundă, iar banda de hârtie se răsucea acum pe distanţe de zeci de mile, înecându-l treptat pe tâlharul cu diplomă, înfăşurându-l ca un păienjeniş alb, iar stiloul cu briliant în vârf tremura ca nebun, de i se părea tâlharului că acuşi o să afle lucruri nemaiauzite, din acelea care-ţi deschid ochii asupra Esenţei Existenţei, aşa că citea absolut tot ce ieşea de sub peniţă: despre cântecele bahice ale quaidonoşilor, măsura papucilor cu pompoane pe continentul lui Gondvan, grosimea părului care creşte pe fruntea de aramă a streptococului ciutural, lăţimea moalelor capului la puradeii găsiţi, litania exorciştilor hărmanţi pentru trezirea cuviosului Cepilă Groşipilă, cele şase moduri de preparare a supei de griş, cea mai bună otravă pentru mătuşi, felurile de gâdilături greţoase, numele cetăţenilor din Balivernia Cimilică, începând cu litera M, descrierea gustului berii stricate de ciuperci...
Aproape că i se făcu negru înaintea ochilor. Trase şi o înjurătură zdravănă, căci se săturase de-a binelea, dar Informaţia îl înfăşurase de-acum cu mii de mile de benzi de hârtie, încât nu se mai putea mişca şi era nevoit să citească mai departe. Aşa află cum ar fi scris Kipling începutul celei de a doua "Cărţi a Junglei", dacă atunci l-ar fi durut burta, la ce se gândeşte balena tristă din cauza burlăciei, despre modul de a face curte la muştele de hoituri, cum se poate cârpi un sac vechi, ce-i aia o streblă, de ce se spune cizmar şi croitor şi nu cizmător şi croiar, şi, de asemenea, câte vânătăi poţi avea în acelaşi timp. Apoi veni la rând a doua serie de deosebiri între gogoşi şi braşoave: că primele sunt chele, iar celelalte au păr, şi mai departe: care sunt rimele cuvântului "verzişoară", cu ce cuvinte l-a jignit Papa Ulm din Pendera pe Antipapa Mulm, cine posedă muzicuţa în formă de pieptene. Disperat, încercă să iasă de sub muntele de hârtie, dar îl lăsaseră puterile. Împingea de benzi, le arunca, le rupea, dar avea mult prea mulţi ochi ca măcar pe dinaintea câtorva să nu treacă noi informaţii. Aşa că fu nevoit să afle care sunt atribuţiile paznicilor de case în Indorania şi de ce Nadoiedrii din Flutorsia spun mereu că i-a tras curentul. Închise ochii şi rămase nemişcat, înăbuşit de lavina de informaţii, iar Demonul îl înfăşură mai departe cu bandaje de hârtie, pedepsindu-l aspru pe tâlharul Gurilă, cel cu diplomă, pentru" nemăsurata lui lăcomie de ştiinţă de orice fel.
Şi până astăzi stă tâlharul acela pe gunoaie, acoperit de munţi de hârtie, iar în întunericul pivniţei, ca cea mai curată scânteie, tremură şi vibrează micul stilou cu cap de briliant, notând tot ceea ce Demonul de Gradul al Doilea reuşeşte să extragă din dansurile atomilor aerului, prin orificiul vechiului butoiaş. Înăbuşit de potopul de informaţii, nefericitul Gurilă află tot felul de fleacuri despre caracoane, pompoane şi despre propria-i aventură, pe care am povestit-o, căci şi ea se găseşte undeva, la un kilometru oarecare al benzii de hârtie, ca şi alte istorii sau preziceri ale viitorului atâtor creaturi până la stingerea Sorilor. Constructorii l-au pedepsit crunt pentru fapta lui tâlhărească. Şi nu are nicio scăpare. Poate doar dacă s-o termina panglica de hârtie...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!