Povestile lui Wilhelm Hauff (2)

Povestea califului barză I

Într-o frumoasă după-amiază, califul Raşid din Bagdad şedea în tihnă, cu picioarele încrucişate pe divan; dormise puţin, căci era o zi caldă, şi acum, după somn, se simţea foarte voios. Trăgea cîte un fum din narghileaua din lemn de tran­dafir, sorbea înghiţitură cu înghiţitură din cafeaua pe care i-o turna un rob; îşi mîngîia de fiecare dată, mulţumit, barba — semn că-i plăcea cafeaua. Într-un cuvînt, pe faţa lui se citea că se simte bine. Acesta era ceasul cel mai prielnic să stai de vorbă cu califul, ceasul în care era tare blînd şi binevoitor. Din pricina asta, marele vizir Mansor îl vizita în fiecare zi tocmai la acel ceas. Şi în după-amiaza aceasta se înfăţişă ca de obicei, gînditor, însă cu mult mai gînditor decît în alte rînduri. Califul scoase pentru o clipă narghileaua din gură şi întrebă:

—   De ce ai o faţă atît de îngîndurată, o, marele meu vizir?

Vizirul îşi încrucişă braţele pe piept, se plecă în faţa stăpînului său şi răspunse:

—   Stăpîne, nu ştiu dacă am o faţă îngîndurată, dar jos, în faţa porţilor palatului, se află un boccegiu care are de vînzare lucruri atît de frumoase, încît tare îmi pare rău că n-am mai mulţi bani.

Califul, care de mult voia să-i facă o bucurie marelui său vizir, trimise jos un arap să-l cheme pe neguţător. Robul se în­toarse degrabă cu un grăsan scund, arămiu la faţă, îmbrăcat în straie ponosite şi care ducea o besactea. Înăuntru se aflau perle, inele, pistoale cu plăsele bătute în pietre scumpe, cupe, piepteni. Califul şi vizirul le cercetară pe toate pe îndelete şi, în cele din urmă, califul cumpără pentru el şi pentru Mansor nişte pistoale de toată frumuseţea, iar pentru soţia vizirului — un pieptene. Neguţătorul se pregătea tocmai să închidă besacteaua, cînd califul zări un mic sertar şi întrebă dacă şi acolo sunt lucruri de vînzare. Neguţătorul scoase din sertar o cutie în care se afla o pulbere negricioasă şi o hîrtie acoperită cu o scriere ciudată, pe care nici califul, nici Mansor nu o putură desluşi.

—   Am primit cîndva praful şi hîrtia de la un neguţător care, la rîndul lui, le-a găsit pe o uliţă din Mecca, lămuri boccegiul. Nu ştiu ce putere au şi vi le dau pe nimica toată: mie nu-mi sunt de niciun folos.

Califul, căruia îi plăcea să aibă între cărţile sale scrieri vechi, chiar dacă nu le putea citi, îi cumpără hîrtia şi cutiuţa, apoi încuviinţă plecarea neguţătorului... Califul dorea foarte mult să dezlege slovele acelea tainice, şi-l întrebă pe vizir dacă nu cunoaşte pe cineva care să-i ajute la treaba asta.

—   Mărite doamne şi stăpîne, spuse vizirul, lîngă marea moschee locuieşte un om cu numele de Selim cel învăţat; el ştie toate limbile. Dă poruncă să se înfăţişeze degrabă: poate află el taina acestor slove.

Învăţatul Selim fu adus de îndată.

—   Selim, grăi califul, se spune că ai fi foarte învăţat; iată scrierea aceasta; citeşte-o! De vei şti s-o dezlegi, te voi răsplăti cu straie noi de sărbătoare, iar de nu, vei primi două­sprezece palme şi douăzeci şi cinci de lovituri la tălpi, căci atunci în zadar ţi s-ar mai spune „Selim cel învăţat".

Selim făcu o temenea şi răspunse:

—   Facă-se voia ta, stăpîne!

Privi îndelung scrisul şi deodată strigă:

—   De nu e limba latinească, stăpîne, să mă spînzuri!

—   Spune ce scrie, dacă e latinească! porunci califul.

Selim începu să tălmăcească:

—   „Omule, tu care vei găsi aceasta, slăveşte-l pe Alah pen­tru bunătatea sa. Cine va trage pe nas din pulberea asta şi va rosti în acelaşi timp cuvîntul Mutabor, acela se va putea pre­schimba în orice jivină şi va înţelege graiul dobitoacelor. De va voi să-şi capete iar înfăţişarea omenească, să se plece de trei ori către răsărit şi să rostească acelaşi cuvînt. Dar fereşte-te să rîzi în timpul cît ai înfăţişarea de lighioană, căci vorba fermecată piere de îndată din mintea ta şi rămîi cu chip de jivină".

Selim cel învăţat isprăvi de citit. Califul se arătă nespus de mulţumit şi-l puse pe învăţat să facă jurămînt că nu va dezvălui nimănui taina aceasta; îi dărui apoi straie frumoase şi-l lăsă să plece, după care grăi către marele său vizir:

—   Am făcut un tîrg bun, Mansor. Cît mă bucur că voi putea lua chip de jivină! Mîine dimineaţă să vii la mine. Mergem împreună pe cîmp, tragem pe nas din cutiuţă şi vom putea să ascultăm tot ce se vorbeşte în văzduh, în apă, în pădure şi pe cîmp.

P1

Ilustratii de Livia Rusz