Povestea califului barză(3)
Cele două berze
fermecate se plimbau triste pe cîmpie, neştiind, în durerea lor, ce să facă. Înfăţişarea
de barză nu şi-o puteau schimba. Să se întoarcă în oraş spre a fi recunoscuţi
era cu neputinţă: cine ar da crezare unei berze că este calif şi, chiar dacă
asemenea lucru ar fi de crezut, ar vrea locuitorii Bagdadului să aibă o barză
drept calif?
Rătăciră astfel
zile în şir, hrănindu-se anevoie cu poamele cîmpului, pe care nu le puteau
mesteca bine din cauza pliscurilor prea lungi. De şopîrle sau broaşte nu prea
aveau poftă: le era teamă să nu-şi strice stomacul cu ele. Singura lor mîngîiere
în aceste triste împrejurări era că puteau să zboare şi zburau deseori deasupra
acoperişurilor din Bagdad, să vadă ce se mai petrece pe acolo.
In primele zile
băgară de seamă că pe străzile oraşului domnea o mare nelinişte şi tristeţe.
Dar, cam la patru zile după vrajă, aflîndu-se deasupra palatului califului,
văzură în stradă un alai măreţ. Răsunau tobe şi fluiere, iar un bărbat îmbrăcat
într-o mantie de purpură cusută cu fir de aur mergea călare pe un cal
împodobit, înconjurat de slujitori în veşmine strălucitoare. Jumătate din
norodul Bagdadului alerga în urma lui, strigînd într-un glas: „Trăiască Mizra,
trăiască stăpînul Bagdadului!“
Cele două berze
de pe acoperişul palatului se priviră îndelung. Califul grăi:
— Iţi dai seama acum, mare vizir, de ce am fost
vrăjit? Acest Mizra este fiul duşmanului meu de moarte, puternicul vrăjitor
Kaşnur, care, într-un ceas rău, mi-a jurat răzbunare. Dar eu nu mi-am pierdut
nădejdea. Vino cu mine, credinciosul meu tovarăş de suferinţă, să mergem la
mormîntul profetului: poate că în acel loc sfînt vraja se va risipi.
Se înălţară de
pe acoperişul palatului şi se îndreptară către Medina.
Dar cele două
berze nu prea erau obişnuite să zboare şi pluteau anevoie.
— O, stăpîne, gemu după cîteva ceasuri marele
vizir, cu voia măriei tale, eu nu mai pot; măria ta zbori prea repede şi, în
afară de asta, s-a lăsat seara şi am face bine să poposim undeva peste noapte.
Raşid dădu
ascultare rugăminţii slujitorului său şi zărind dedesubt nişte zidiri năruite
care-i puteau adăposti, se lăsară pe ele. Acolo părea să fi fost odinioară un
castel. Printre zidurile surpate se ridicau pilaştri frumos lucraţi, iar
cîteva| încăperi ce se păstraseră întregi stăteau mărturie a strălucirii de
odinioară. Raşid şi însoţitorul său străbătură coridoarele căutînd un locşor
uscat; deodată, barza Mansor se opri.
— Doamne, stăpîne, şopti el încetişor, ştiu că
este ruşinos şi pentru un mare vizir, şi cu atît mai mult pentru o barză, să se
teamă de stafii. Mă cam trec fiorii, căci pe-aici pe-aproape am auzit limpede
un suspin şi un geamăt. Califul se opri şi el şi auzi desluşit un scîncet slab,
care semăna mai mult a geamăt de om decît de animal.
Nedumerit, vru să se apropie de locul de unde veneau gemetele; vizirul însă îl
apucă cu ciocul de aripă şi îl rugă stăruitor să nu se apropie, ca să nu dea
peste cine ştie ce alte primejdii. Dar în zadar! Califul - căruia şi in pieptul
de barză îi bătea o inimă vitează —se smulse cu preţul cîtorva pene şi o luă la
goană printr-un coridor întunecos. Ajunse degrabă la o uşă ce părea a fi
întredeschisă şi îndărătul ei auzi desluşit suspine şi scîncete. Împinse uşa cu
ciocul, dar se opri mirat în prag. Pe podeaua încăperii derăpănate, slab
luminată printr-o fereastră zăbrelită, stătea o bufniţă mare. Lacrimi grele se
prelingeau din ochii ei mari şi rotunzi, iar din pliscu-i încovoiat ieşeau vaiete
răguşite. Dar la vederea califului şi a vizirului său, care se apropiase şi el
între timp, bufniţa scoase strigăte de bucurie. Cu aripile ei cafenii îşi
şterse graţios lacrimile şi spre marea uimire a celor doi, strigă cu glas
omenesc, în arabă:
— Fiţi binevenite, berzelor! Voi sunteţi semnul
izbăvirii mele, căci mi s-a proorocit odată că berzele îmi vor aduce o mare
fericire.
Cînd califul îşi reveni din uimirea care-l
cuprinsese, îşi înclină gîtul lung, îşi mişcă graţios picioarele şi rosti:
— Bufniţo,
vorbele tale mă fac să cred că am găsit în tine o tovarăşă de suferinţă. Dar vai, nădăjduieşti zadarnic că noi o
să te putem scăpa. Ai să recunoşti tu însăţi neputinţa noastră, cînd vei auzi
ce ni s-a întâmplat. Bufniţa îl rugă să-i povestească şi califul începu să depene cele ce-am aflat şi noi pînă
acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu