Povestile lui Wilhelm Hauff (12)

Povestea mîinii tăiate (2)

Am aşteptat cu nerăbdare sosirea nopţii. Am pornit-o cu mantia pe braţ spre Ponte Vecchio, la acelaşi ceas ca şi în noaptea trecută. Cînd răsună cea din urmă bătaie a orologiului, din beznă se desprinse o umbră care se îndreptă spre mine. Era, fără doar şi poate, omul pe care-l întîlnisem în ajun.

— Ai mantia? m-a întrebat el.

— Da, domnule, i-am răspuns, dar mă costă o sută de ţechini.

 — Ştiu, spuse el. Ţine patru sute!

    Ne-am apropiat de parmalîcul podului şi mi-a numărat banii. Erau într-adevăr patru sute; aurul sclipea minunat în lumina lunii; strălucirea lui m-a încîntat, dar, vai, nu bă­nuiam că aceasta îmi va fi cea din urmă bucurie. Am vîrît banii în buzunar şi am vrut să văd cine e necunoscutul; obra­zul îi era însă acoperit de o mască de sub care se zăreau doar nişte ochi negri care mă străfulgerau.

— Vă mulţumesc, domnule, pentru bunătatea dumnea­voastră. Şi acum, cu ce vă pot fi de folos? am întrebat eu. Vă spun însă dinainte că nu pot face nimic necinstit.

—    Nu-ţi face griji degeaba, mi-a răspuns el, punîndu-şi mantia pe umeri. Am nevoie de ajutorul dumitale ca medic, dar nu pentru un om viu, ci pentru un mort.

—    Cum se poate aşa ceva? am strigăt eu, plin de uimire.

—   Am venit împreună cu sora mea dintr-o ţară îndepăr­tată, a încăput el, făcîndu-mi semn să-l urmez. Locuiam aici cu ea, în casa unui prieten. Sora mea a murit ieri, pe neaştep­tate, din pricina unei boli, şi rudele noastre vor s-o îngroape mîine. O veche datină a familiei cere însă ca cei din neamul nostru să se odihnească în cripta strămoşească; cei care au murit pe alte meleaguri au fost aduşi îmbălsămaţi. Rudelor mele le las numai trupul ei, dar tatălui meu trebuie să-i trimit cel puţin capul fiicei sale, ca s-o mai vadă odată.

Obiceiul acesta de a tăia capetele celor dragi care au murit mi se părea îngrozitor, dar n-am îndrăznit să suflu o vorbă, de teamă să nu-1 jignesc pe necunoscut. Aşadar, i-am răspuns că mă pricep la îmbălsămarea morţilor şi l-am rugat să mă ducă la căpătîiul moartei. Totuşi nu m-am putut împiedica să întreb de ce trebuia să se petreacă totul în taină, la adă­postul întunericului nopţii. Mi-a răspuns că rudele sale găseau că ceea ce vrea să facă este înspăimîntător, că la lumina zilei n-ar fi putut să-şi ducă fapta la bun sfîrşit. Dar, capul odată tăiat, nu vor mai avea ce spune; e adevărat că ar fi putut el însuşi să-l taie, dar un simţămînt firesc îl împiedica s-o facă.

Între timp am ajuns în dreptul unei case mari, impună­toare. Însoţitorul meu mi-a arătat spre ea: era ţinta plimbării noastre din noaptea aceea. Am trecut de poarta casei şi am deschis o uşă mică pe care necunoscutul a închis-o cu grijă în urma noastră; am dat apoi de treptele înguste ale unei scări răsucite, le-am urcat pe întuneric şi am ajuns într-un coridor slab luminat care ducea într-o încăpere unde ardea o lampă agăţată de tavan.

Acolo se afla un pat pe care zăcea moarta. Necunoscutul întoarse capul, părînd că-şi ascunde lacrimile. Arătă înspre pat, îmi spuse să-mi fac bine şi repede datoria şi ieşi pe uşă.

Mi-am scos cuţitele pe care, ca medic, le aveam întotdea­una la mine şi m-am apropiat de pat. Se vedea numai capul moartei, dar era atît de frumos, încît, fără voia mea, m-a cu­prins o milă adîncă. Părul negru atîma în şuviţe lungi, obrazul era palid, ochii închişi. După obiceiul medicilor, în împreju­rările în care au de tăiat un mădular, am făcut întîi o crestă­tură în piele apoi, cu cel mai ascuţit cuţit, i-am tăiat gîtul dintr-o mişcare. Dar ce groază! Moarta deschise ochii şi îi închise apoi îndată, cu un suspin adînc: părea că abia atunci îşi dăduse sufletul. In acelaşi timp, un şuvoi de sînge fierbinte ţîşni din grumazul ei.

Mi-am dat seama că eu fusesem ucigaşul ei. Căci nu mai încăpea îndoială că murise abia acum, din pricina acestei răni fără de leac. Cîteva clipe am rămas ca o stană de piatră, încremenit de spaimă. Oare necunoscutul cu mantia roşie mă amăgise, sau sora lui nu murise cu adevărat cînd el o crezuse moartă? O moarte înşelătoare mi se părea mai vrednică de crezare. Nu era însă cu putinţă să-i mărturisesc fratelui moar­tei că, dacă tăietura ar fi fost mai puţin grăbită, fata s-ar fi trezit poate şi nu i-aş mai fi luat viaţa; de aceea m-am gîndit să-i desprind capul, dar atunci ea a mai oftat odată, s-a întins într-un zvîcnet de durere şi şi-a dat sufletul. M-au stră­bătut deodată fiori de spaimă şi am zbughit-o afară din încă­pere. Dar pe coridor era întuneric; lampa se stinsese, iar în­soţitorul meu se făcuse nevăzut. Am bîjbîit prin beznă, de-a lungul peretelui, pînă la scară. În sfîrşit, am găsit-o şi am coborît mai mult lunecînd şi poticnindu-mă la fiecare treaptă. Nici jos ţipenie de om. Am găsit uşa întredeschisă şi am răsuflat uşurat cînd m-am văzut în stradă, mai mult mort decît viu de spaimă. Mînat de frică am luat-o la goană spre casă şi mi-am îngropat faţa în pernă, ca să uit grozăvia pe care o săvîrşisem. Dar somnul nu se lipea de mine abia spre ziuă am în­ceput să-mi vin.în fire. Mi se părea tot mai sigur că cel ce mă îndemnase la această faptă cumplită — mă încredinţasem de lucrul acesta — nu avea să mă dea în vileag. Am hotărît să mă duc la prăvălie şi să-mi văd de treburi ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar, vai! Un lucru pe care l-am băgat de seamă abia în clipa aceea m-a umplut de îngrijorare: pă­lăria, cingătoarea şi cuţitele îmi lipseau şi bănuiam că le ui­tasem în iatacul moartei sau că le pierdusem pe drum. Din păcate, prima bănuială părea mai sigură: puteam deci să fiu învinuit ca ucigaş...

Am deschis prăvălia la ceasul obişnuit. Ca în fiecare dimi­neaţă, vecinul meu vorbăreţ a venit la mine.

— Ei, ce zici de întâmplarea groaznică de azi-noapte? începu el.

M-am prefăcut că nu ştiu nimic.

— Cum, se poate să nu ştii ce ştie tot oraşul? N-ai auzit că cea mai frumoasă floare a Florenţei, Bianca, fiica guver­natorului, a fost ucisă azi-noapte? Vai! am văzut-o chiar ieri cutreierînd voioasă străzile, împreună cu logodnicul ei; astăzi ar fi trebuit să aibă loc nunta.

Fiecare cuvînt al vecinului se împlînta ca un cuţit în inima mea. Şi chinul acesta se reînnoia la nesfîrşit, cu fiecare muş­teriu care lua povestea de la capăt, cu noi şi noi amănunte, unul mai înspăimîntător decît altul; nimeni însă nu-mi putea istorisi ceva mai înfricoşător decît ceea ce trăisem eu în­sumi. La amiază intră în prăvălia mea un trimis al judecăto­rului şi ceru să stea de vorbă cu mine între patru ochi.

— Signor Zaleukos, spuse el, arătîndu-mi lucrurile ca­re-mi lipseau, aceste obiecte sunt ale dumitale?

Intîi m-am gîndit să nu mărturisesc nimic, dar zărind prin uşa întredeschisă pe gazda mea împreună cu alţi necu­noscuţi, care puteau depune mărturie împotriva, mea, m-am hotărît să nu înrăutăţesc lucrurile printr-o minciună şi am răs­puns că obiectele arătate erau ale mele. Omul legii m-a rugat să-l urmez şi a pornit-o spre o clădire mare, în care am recu­noscut închisoarea. Acolo, deocamdată, m-a închis într-o că­măruţă.

În singurătate mi s-au perindat prin minte toate cele pe­trecute. Era îngrozitor. Mă chinuia gîndul că ucisesem, fie chiar şi fără voia mea. Nu-mi puteam ierta că mă lăsasem ispitit de strălucirea aurului, căci altfel n-aş fi căzut orbeşte în capcană. Două ceasuri după întemniţare am fost scos din cămăruţă. Am coborît cîteva scări şi am ajuns într-o sală mare. În jurul unei mese lungi, acoperită cu o pînză neagră, şedeau doisprezece bărbaţi, cei mai mulţi bătrîni. În jurul sălii, pe bănci, stăteau nobilii din Florenţa. Într-o galerie, sus, se îngrămădeau o mulţime de privitori.

Cînd am păşit înaintea mesei celei negre, un bărbat în­tunecat la faţă, mohorît, s-a ridicat în picioare: era guver­natorul. El spuse adunării că, fiind tatăl victimei, nu poate judeca omorul acesta şi că încredinţează funcţia sa de jude­cător celui mai în vîrstă dintre senatori.

Cel mai vîrştnic senator, un moşneag de cel puţin nouă­zeci de ani, era gîrbov; la tîmple îi mai rămăseseră cîteva fire de păr alb, dar ochii îi scăpărau şi glasul răsuna puternic şi neşovăitor. Întîi m-a întrebat dacă recunosc că am ucis.

Am cerut să fiu ascultat şi am povestit fără teamă, cu glas limpede, tot ce făptuisem şi tot ce ştiam. În timpul povestirii mele vedeam cum guvernatorul se schimba la faţă; cînd se îngălbenea, cînd se învăpăia. La sfîrşit s-a sculat şi a strigat spumegînd de mînie:

—  Cum, nefericitule, vrei s-arunci asupra altuia omorul pe care l-ai săvîrşit din lăcomie de bani?

Senatorul l-a oprit spunîndu-i că doar îi încredinţase de bună voie judecata; afară de asta, el nu era deloc convins că săvîrşisem fapta pentru bani, căci, după ştirea lui, moartei nu i se furase nimic. Ba merse chiar mai departe: ceru gu­vernatorului să dea socoteală despre viaţa pe care o dusese fiica sa, căci numai aşa avea să se ştie dacă am spus adevărul sau nu. Totodată spuse că amînă judecata pentru a doua zi, spre a cerceta hîrtiile moartei, pe care urma să i le înmîneze guvernatorul. 

Am fost dus înapoi în temniţă, unde am petrecut o zi jal­nică, stăpînit numai de dorinţa fierbinte de a se descoperi o legătură între moartă şi omul cu mantia roşie.

A doua zi am păşit în sala de judecată plin de nădejde. Pe masă se aflau mai multe scrisori. Senatorul m-a întrebat dacă erau scrise de mine. Le-am privit şi am spus că sunt scrise de aceeaşi mînă ca şi cele două răvaşe pe care le primisem. Se­natorii n-au luat în seamă răspunsul meu, zicînd că puteam să le fi scris eu pe toate, căci semnătura de pe scrisori era fără doar şi poate un Z, prima literă a numelui meu. Scrisorile o ameninţau pe fiica guvernatorului în legătură cu căsătoria care urma să aibă loc.

Guvernatorul părea să fi dat desluşiri ciudate în privinţa mea, căci în ziua aceea am fost privit cu mai multă neîncre­dere şi asprime. Am cerut să fie cercetate hîrtiile mele, care, fără îndoială, se aflau în camera mea, dar mi s-a spus că se făcuseră cercetări şi nu se găsise nimic.

Astfel, la sfîrşitul acestei zile de judecată îmi pierdusem orice nădejde. A treia zi am fost dus din nou în sala de jude­cată, unde mi s-a citit hotărîrea prin care, fiind învinuit de omor cu premeditare, eram osîndit la moarte. Iată dar unde ajunsesem. Părăsit de tot ce-mi era drag pe lume, departe de ţara mea, trebuia să mor de secure în floarea vîrstei!

În seara acelei zile înfiorătoare cînd soarta îmi fusese pe­cetluită, şedeam în temniţa mea singuratică; toate nădejdile mi se spulberaseră, nu mă gîndeam decît la moarte; deodată, uşa temniţei se deschise şi intră un bărbat care mă privi îndelung, în tăcere.

— Iată cum mi-e dat să te regăsesc, Zaleukos! a ros­tit el.

La lumina slabă a lămpii nu l-am recunoscut, dar glasul lui trezi în mine vechi amintiri. Era Valetty, unul din puţinii prieteni pe care mi-i făcusem în timpul învăţăturii mele la Paris. Mi-a povestit că venise din întîmplare la Florenţa, unde locuia tatăl său, om cu vază, auzise de păţania mea şi voise să mă vadă pentru ultima oară şi să afle cum de am ajuns sub o atît de grea învinuire.

I-am povestit toată întîmplarea. Părînd foarte uimit, m-a rugat din tot sufletul să-i mărturisesc lui, singurul meu prieten, întreg adevărul, şi să nu rămînă între noi_, la despăr­ţire, o minciună. I-am jurat pe tot ce aveam mai sfînt că spusesem adevărul şi numai adevărul şi că nu am altă vină decît aceea că, orbit de strălucirea aurului, n-am simţit vicle­şugul ce se ascundea sub vorbele necunoscutului.

— Va să zică n-ai cunoscut-o pe Bianca? întrebă el.

L-am încredinţat că n-o văzusem niciodată. Valetty îmi spuse că o taină adîncă învăluia întreaga întîmplare, că era toarte ciudat faptul că guvernatorul ceruse atît de repede osîndirea mea şi că umbla vorba că o cunoşteam de mult pe Bianca şi că o omorîsem din răzbunare pentru că se căsătorea cu altul. I-am arătat că toate acestea se potriveau cu omul eu mantia roşie, şi nu cu mine. Cum să dovedesc însă că el mă îndemnase să săvîrşesc omorul?

Valetty m-a îmbrăţişat plîngînd şi mi-a făgăduit că va face tot ce va fi cu putinţă pentru a-mi scăpa măcar viaţa. Aveam prea puţine nădejdi, dar ştiam că Valetty era un om înţelept şi bun cunoscător al legilor şi că va face totul pentru a ma ajuta.

S-au scurs două zile lungi, chinuitoare; în sfîrşit, iată că Valetty se întoarse.

— Ţi-aduc o mîngîiere, deşi una dureroasă. Ai să trăieşti şi ai să fii liber, dar trebuie să pierzi o mînă.

Adînc mişcat, i-am mulţumit prietenului meu pentru că-mi salvase viaţa. Mi-a povestit că guvernatorul nu încuviinţase în ruptul capului să facă o nouă cercetare a celor petrecute, dar în sfîrşit, pentru a nu părea nedrept, îşi dăduse învoirea să se caute în vechile hrisoave florentine o întîmplare asemă­nătoare şi, dacă se va găsi ceva, pedeapsa mea să fie întocmai ca şi aceea arătată acolo. Valetty a cercetat împreună cu tatăl său zi şi noapte cărţile vechi; în cele din urmă au găsit o în­tîmplare întru totul asemănătoare. Pedeapsa dată acolo era: să i se taie vinovatului mîna stingă, să i se ia toată averea şi sa fie surghiunit pe vecie. Aceasta urma să fie şi pedeapsa mea, aşa că trebuia să mă pregătesc pentru încercarea dure­roasă ce mă aştepta.

Nu vreau să vă povestesc ceasul acela cumplit, cînd, într-o piaţă a oraşului, mi-au pus mîna pe butuc şi am fost împroşcat cu propriul meu sînge.

Valetty m-a luat la el pînă m-am vindecat, apoi mi-a dat cu mărinimie bani de drum, căci toată averea mea, strînsă cu atîta trudă, îmi fusese confiscată de tribunal. Am plecat din Florenţa spre Sicilia şi de acolo, cu cea dintîi corabie, m-am îndreptat spre Constantinoipol. Nădejdea mi-era în banii pe care îi încredinţasem prietenului meu, pe care l-am rugat să mă adăpostească în casa lui. Dar care nu-mi fu mirarea cînd acesta m-a întrebat de ce nu mă duc la mine acasă. Îmi spuse că un străin cumpărase pe numele meu o casă în partea grecească a oraşului şi tot el înştiinţase vecinii că voi veni curînd. M-am dus îndată cu prietenul meu acolo şi am fost primit cu bucurie de vechile mele cunoştinţe. Un negustor bătrîn îmi dădu o scrisoare lăsată de străinul care îmi cum­părase casa.

Am citit: «Zaleukos! Două mîini sunt gata să muncească fără preget pentru ca să nu simţi lipsa mîinii tale. Casa pe care o vezi şi tot ce se află în ea sunt ale tale, iar în fiecare an vei primi atîţia bani, încît vei fi unul din cei mai bogaţi oameni din ţara ta. Iartă-l pe acela care e mai nefericit decît tine!» Am bănuit cine scrisese aceste rinduri; la întrebările mele, negustorul mi-a spus că omul cu pricina părea a fi francez şi purta o mantie roşie. Ştiam acum destul ca să-mi dau seama că necunoscutul nu era cu totul lipsit de simţăminte nobile.

În casa mea nouă am găsit totul în deplină rînduială. Am dat şi de o prăvălie cu mărfuri mai frumoase decît avusesem vreodată. De atunci au trecut zece ani; din cînd în cînd plec în călătorie pentru treburile mele neguţătoreşti, mai mult dintr-un vechi obicei decît de nevoie, dar pămîntul ţării în care am fost atît de nenorocit nu l-am mai călcat niciodată. De atunci primesc în fiecare an o mie de galbeni, dar, deşi mă bucură că nefericitul străin e un om mărinimos, aceasta nu răscumpără durerea din sufletul meu, căci veşnic va trăi în mine amintirea înfiorătoare a fetei ucise.

Ilustratii de Livia Rusz

P11