Povestea califului barză (5)
— Care este cuvîntul pe care trebuia să-l ţină
minte? întrebă celălalt vrăjitor.
— Un cuvînt greu, în limba latinească, cuvîntul Mutabor.
La auzul acestui
cuvînt, berzele, pitite după crăpătura zidului, aproape că-şi ieşiră din minţi
de bucurie. O luară la fugă cu picioarele lor lungi, năpustindu-se către poarte
ruinei atît de iute, încît bufniţa abia putu să se ţină după ele. Înduioşat,
califul îi spuse bufniţei:
— Izbăvitoare a vieţii mele şi a prietenului
meu, drept recunoştinţă veşnică faţă de tot ceea ce ai făcut pentru noi, te rog
să-mi fii soţie.
Apoi berzele se întoarseră către răsărit. Îşi
înclinară de trei ori gîturile lor lungi către soarele care tocmai se înălţa de
după munţi. „Mutabor", strigară ele şi îşi recăpătară de îndată
vechiul lor chip; bucuria noii vieţi dobîndite făcu ca stăpînul şi slujitorul
său să-şi cadă în braţe unul altuia, rîzînd şi plîngînd. Cînd
îşi întoarseră privirile,
rămaseră înmărmuriţi: înaintea lor stătea o fată frumoasă, gătită cu podoabe de
preţ. Zîmbind, ea îi întinse mîna califului şi-l întrebă:
— Nu mai recunoşti bufniţa?
Într-adevăr, ea era. Califul fu atît de
încîntat de frumuseţea şi de farmecul ei, încît strigă:
— Binecuvîntat fie ceasul cînd am luat chip de
barză! Cei trei o porniră acum împreună spre Bagdad. Califul găsi în veşmântul
său nu numai cutiuţa cu pulbere fermecată, ci şi punga lui cu bani.
În primul sat cumpără cele trebuincioase
călătoriei şi astfel ajunseră curînd la porţile Bagdadului. Sosirea califului
stîrni uimire — norodul îl crezuse mort şi mare-i fu bucuria revăzîndu-şi
stăpînul iubit.
În schimb, mînia lor faţă de vrăjitorul Mizra,
care-i înşelase, nu cunoscu margini. Intrară în palat şi-i întemniţară pe
bătrînul vrăjitor şi pe fiul lui. Califul porunci ca bătrînul să fie închis în
încăperea din castelul năruit, care slujise drept adăpost prinţesei cît timp
avusese înfăţişare de bufniţă, şi să fie spînzurat acolo. Fiul său însă, care
nu cunoştea vrăjile tatălui, fu pus să aleagă între moarte şi pulberea vrăjită.
Alegînd pulberea, marele vizir îi întinse cutiuţa. Tînărul trase o dată
pulberea pe nas şi cuvîntul fermecat rostit de calif îl prefăcu în barză.
Califul porunci să fie închis într-o cuşcă de fier, iar cuşca să fie aşezată în
grădina sa.
Ani mulţi şi fericiţi trăi califul Raşid
alături de soţia sa, prinţesa; cele mai plăcute clipe ale lor erau acelea de
după-amiază, cînd venea la ei marele vizir; de multe ori aduceau vorba despre
păţania lor, amintindu-şi de vremea cînd fuseseră berze, iar cînd era vesel,
califului îi plăcea să-l maimuţărească pe marele vizir aşa cum arătase în chip
de barză. Păşea încruntat, cu picioarele ţepene, de-a lungul încăperii,
clămpănea, îşi flutura braţele ca pe nişte aripi şi arăta cum se plecase zadarnic
vizirul spre răsărit, strigînd mereu: „Mu-mu“.
Pentru soţia califului şi copiii ei joaca aceasta era de fiecare dată un prilej
de haz nespus; cînd însă califul clămpănea vreme prea îndelungată şi se apleca
mereu strigînd „mu-mu", vizirul îl ameninţa zîmbind că va destăinui soţiei
califului cele ce vorbiseră în faţa uşii prinţesei-bufniţe.
Ilustratii de Livia Rusz
Ilustratii de Livia Rusz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu