Talleyrand
era un gurmand care ştia să-şi satisfacă plăcerile cu mult rafinament. Într-o
seară, după o cină copioasă, bucătarul i-a spus cu vocea înecată de emoţie:
— Excelenţa
Voastră, sunt îngrozit. Am auzit că peste cîteva zile, adică la 6 iunie, va fi
sfîrşitul lumii!
— Asta
n-ar fi prea grav! a rîs Talleyrand. Dar cine are să-mi gătească mie pe 7 iunie?!
Napoleon avea
o stimă deosebită pentru ministrul său de externe, Talleyrand. Într-o discuţie
l-a întrebat:
— Se
spune despre dumneata că eşti regele discuţiilor europene. Cum ţi-ai cîştigat
acest titlu? Ce-ai făcut?
— Eu
vorbesc numai atunci cînd am ce spune, a răspuns ministrul.
— În
cinstea francezilor! De altfel, cu toţii sunt nişte zdrenţe. Nu fac nicio
aluzie!
Spiritual ca
şi ministrul său, Montrond nu i-a rămas dator englezului:
— În
sănătatea englezilor! Cu toţii sunt gentlemani. Nu fac nicio aluzie!
Autoarea
lucrării „De l’Allemagne", a cărei primă ediţie a fost arsă din ordinul
lui Napoleon, Madame de Stael, era o femeie frumoasă şi curtată. Ea împărţea cu
o altă doamnă preferinţele lui Talleyrand. Voind să-l încerce pe ministru,
Madame de Stael i-a spus:
—
Dacă
am cădea amîndouă în apă, pe care aţi salva-o prima?
—
Nu
pe dumneavoastră, care ştiţi să înotaţi!
În 1796,
aflînd de numirea tînărului general Napoleon Bonaparte în calitate de comandant
al armatei din Italia, un coleg de arme, invidios din fire, i-a spus:
—
Cred
că eşti prea tînăr pentru comanda unei armate!
—
Am
o părere contrarie! a răspuns Napoleon. Mă voi întoarce bătrîn!
Într-o după
amiază a lunii martie a anului 1802, un curier obosit de drum a predat ştirea
încheierii păcii de la Amiens. Era primul mare succes al politicii externe
franceze, Talleyrand a citit liniştit depeşa pe care o aştepta cu multă nerăbdare
şi Primul consul, apoi vîrînd-o în buzunar a intrat la Napoleon. Aici au lucrat
împreună pînă după miezul nopţii. Cînd au terminat totul, ministrul a zis:
—
V-am
rezervat o mare surpriză! Citiţi aceste rînduri! După ce a parcurs depeşa,
Napoleon a ridicat surprins capul:
—
Nu
înţeleg! De ce nu mi-aţi dat-o imediat?
—
Greşeam!
N-aţi fi fost atent întreaga seară. Bucuria vă cucereşte în aşa mare măsură,
încît n-aţi fi putut hotărî nimic. Ori, treburile de-abia acum încep!
La scurtă
vreme după încoronarea lui Napoleon ca împărat, sculptorul italian Ganova a primit
comanda unei statui în mărime naturală, statuie în bronz care-l reprezenta pe marele
om de stat francez. Aflîndu-se în faţa statuii gata executate şi aflînd din
gura sculptorului preţul piperat, Napoleon s-a revoltat:
—
Italienii
sunt canalii!
Fără să-şi
piardă cumpătul, artistul a răspuns:
—
Buona
parte si!
Ceea ce a dat
naştere unui joc de cuvinte, adică „în bună parte, da” însă şi biciuitorul:
„Buonaparte de asemeni!“
Cu toate că
s-a dovedit a fi un prost ţintaş, Napoleon a rămas un pasionat vînător. Cînd
avea timp liber, omul de stat participa cu plăcere la partide de vînătoare,
unde gonacii s-au specializat în „servirea" vînatului la o distanţă ideala
pentru puşca împăratului. Odată, în pădurea de la St. Germain, haita de cîini a
dat peste un cerb. Înconjurat de patrupedele dezlănţuite, cerbul a început să
le decimeze cu coarnele. Temîndu-se de mînia vînătorului-şef pentru pierderea cîinilor,
gonacii au omorît cerbul. Apoi, l-au aşezat în dosul unui tufiş ca şi cum ar
sta în picioare; de fapt fusese proptit cu pari. Paşii împăratului au fost
îndrumaţi în direcţia vînatului. Ridicînd arma la ochi, Napoleon a tras. Un pocnet,
un cîine cade lovit de cartuş, dar şi cerbul se prăbuşeşte cu zgomot.
—
Splendid!
Colosal, Sire, exclamă linguşitor Fouche.
—
Lovitură
de maestru, zice Talleyrand, aflat prin apropiere.
—
Nu
era cazul să mi-o spuneţi, a venit replica împăratului. Am văzut cu ochii mei
cum s-a răsturnat cerbul. Nu înţeleg însă ce-o fi păţit cîinele...
Napoleon se
afla în exil. Pe insula Sfînta Elena îşi luase obiceiul sa citească mult şi cu
pasiune. Agrea în mod deosebit lucrările de beletristică şi monografiile. După
ce închidea o carte, făcea comentarii, care deseori erau favorabile autorilor.
Despre Corneille a spus următoarele:
—
Iată
ce prim ministru bun am pierdut în persoana lui!
Cu toate astea,
cu puţin timp în urmă, pe cînd deţinea toată puterea, avea un alt punct de
vedere în aprecierea scriitorilor şi a savanţilor. Cea mai bună dovadă a
afirmaţiei de mai sus o constituie următorul fragment, dintr-o scrisoare
adresată fratelui său: „Dintre savanţi n-aş alege niciodată un ministru!“
Cînd s-a auzit că Chateaubriand a refuzat să ureze noroc unei tinere perechi, spunînd: „Tot ce-am binecuvîntat eu s-a prăbuşit şi a pierit!“, au început să sosească pe adresa lui scrisori din toate colţurile Franţei, cu rugăminţi: „Chateaubriand binecuvîntează, te rog, binecuvîntează regimul, binecuvîntează guvernul!".
Cînd s-a auzit că Chateaubriand a refuzat să ureze noroc unei tinere perechi, spunînd: „Tot ce-am binecuvîntat eu s-a prăbuşit şi a pierit!“, au început să sosească pe adresa lui scrisori din toate colţurile Franţei, cu rugăminţi: „Chateaubriand binecuvîntează, te rog, binecuvîntează regimul, binecuvîntează guvernul!".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu