Jocul
cerbilor
Ţin
de ritualul frământărilor din epoca împerecherii luptele dintre cerbii voinici.
De departe auzi cum se pocnesc în coarne, iar dacă reuşeşti să te apropii şi
să-i vezi, ai parte de un spectacol care te răpeşte în agitaţie mai mult decît
cea mai aprigă luptă a campionilor de box sau de trîntă. Acesta nu e sport în
care se dobîndeşte o cunună de lauri simbolică după judecata unui arbitru; la
sfîrşitul încordării adversarii nu-şi întind mîini de prietenie. In luptele taurilor
de cerb clocoteşte mînie dîrză, nu se cunosc lovituri reglementare şi
nereglementare, biruinţa şi înfrîngerea sunt depline, de multe ori înroşite de
sînge, uneori cernite de moarte.
Mai
sunt însă şi altfel de lupte între cerbi. Bătrînii ursuzi le dispreţuiesc şi nu
se angajează în ele; sunt mai adeseori jocuri prieteneşti ale cerbulenilor de
trei-patru ani, cărora le place încă să umble cu cîrdul. Spectatorului
neobservat adeseori i se luminează fata în zîmbet văzînd reuşita mimare a
mîniei, încleştările de coarne dozate prudent, învîrtejirile, încordările,
isteţimile care se termină foarte paşnic, ca între tovarăşi buni: protagoniştii
îşi coboară alături boturile în iarbă sau chiar se mîngîie, lingîndu-se unul pe
celălalt pe bot, pe ochi, aşa cum am văzut odată. Armele în aceste turnire sunt
tot coarnele. Pe la sfîrşitul iernii coarnele însă cad, cele noi, care încep să
mijească, sunt moi, dureroase la atingere. Dar rămîne între prieteni îndemnul
de a mai învrîsta cu cîte o diversiune veselă nevoile şi grijile obişnuite ale
vieţii. Jocurile „de-a lupta" continuă, însă au acum cu totul altă
înfăţişare.
Bătrînul
paznic de la Joseni, din Munţii Gheorghenilor, mi-a propus într-o după-masă de
primăvară timpurie să mergem la ceea ce a numit el „circul cerbilor". Mai
fusese de cîteva ori
în
zilele trecute şi mare minune ar fi dacă nu s-ar da şi azi reprezentaţie. Arena
„circului" era o poiană largă, care
se deschidea ca un iezer verde şi vesel în încruntarea pădurii mohorîte de
brad. Bilet de intrare nu ni s-a cerut, cînd după vreo două ceasuri de călcat
am ajuns în loja paznicului, aşezată frumos la rădăcina a doi molizi
îngemănaţi, în faţă cu balustrada cîtorva brăduştei.
Ca
şi cînd artiştii ne-ar fi aşteptat pe noi înainte de a ieşi în arenă, abia
ne-am luat locurile şi au apărut de după culisele marginii de pădure de
dincolo. Au venit toţi, şi erau multişori. Nu erau prea durdulii după stagiunea
de iarnă săracă în hrană, şi nici hainele de pe ei nu erau arătoase. Cojoacele
se învechiseră şi începuseră să lepede zdrenţe, îmbrăcămintea de vară, roşcată
şi lucie, era încă ascunsă lîngă piele. Cei vreo cinci cerbi tineri erau şuţi:
abia li se ridicau deasupra frunţii, ca nişte măciulii cît pumnul, temeliile
podoabelor din viitor. Totuşi ciute, tăurenci, viţei din anul trecut, încîntau
ca totdeauna prin armonia liniei trupurilor, prin acea îmbinare a aspectului de
forţă şi de delicateţe pe care la nicio altă sălbăticiune nu o întîlnim ca la
neamul lor, apoi prin supleţea şi eleganţa mişcărilor. Şi slăbiţi, ponosiţi la
îmbrăcăminte cum ar fi fost, erau cerbii noştri, alintaţii noştri. Ne-am
bucurat de ei şi am privit cu interes şi cu drag acel crîmpei de viaţă pe care
ne-a fost dat să-l vedem acum.
Intîi
s-a arătat o ciută, bătrîna cîrdului. Abia şi-a scos de după brăduii din
margine capul ridicat înalt pe gîtul subţire şi sec. A întrebat boarea
prinzîndu-i fuiorul în nările lărgite, şi-a îndreptat pîlniile urechilor mari
în toate părţile, a cercetat de jur împrejur cu ochii ei catifelaţi şi a găsit
toate aşa cum voia să le găsească. Noroc că vîntuleţul abia simţit ne adia în
faţă; altfel, de la distanţa aceasta de vreo două sute de paşi nu rămîneam
nedescoperiţi. Bătrîna a iscodit în felul acesta cîteva minute, apoi a păşit în
lărgime şi şi-a coborît în iarbă botul lung. Acesta a fost destul semn ca să-l
înţeleagă ceata, şi deodată au ieşit cu toţii, fără grijă. Au venit la păşunea
lor bună, doar de astă-dimineaţă puţin au putut ciupi din verdeaţa săracă
încolţită în răcoarea pădurii. Indată s-au răspîndit, rupînd harnic ceea ce le
plăcea mai mult din iarba măruntă a poienii. Din cînd în cînd ciuta cea iscusită
şi cu răspundere controla împrejurimile; odată a rămas cu ochii aţintiţi
îndelungat spre ascunzătoarea noastră, fiindcă o gaiţă a trecut pe sus şi ne-a
cîrîit. Ne-a venit în ajutor un sturz gulerat, care sălta pe jos la cîţiva paşi
de noi, şi celălalt care îşi cînta versul de seară în crucea unui brăduştean
din apropiere. S-ar fi speriat sturzii dacă ar fi fost primejdie; şi s-a liniştit şi
ciuta.
Să nu fi fost martori decît ai
acestei scene — pîlc de cerbi păscînd fără gînd sub paza clăpăugei conducătoare
— şi încă ne-ar fi fost răsplătite şi drumul şi vremea.
După un ceas bun, paznicul mă
atinge cu cotul şi îmi arată din cap spre stînga. S-au desprins din ceată doi tauri, au păşit alături,
chiar apropiindu-se puţin de alesul nostru. Erau amîndoi deopotrivă, crescuţi
deplin. Cum nu aveau coarne, tinereţea le-o trădau doar trupurile mai zvelte,
gîturile mai puţin încomate şi mai subţiri, liniile capetelor mai moi. Unul
dintre ei s-a oprit pe loc, celălalt a făcut deodată un salt, a alergat înţepat
făcînd o jumătate de ocol, s-a răsucit şi iată-i faţă în faţă. Se privesc
încordat ca doi duşmani, îşi rotesc ochii, scurmă pămîntul cu copitele; dacă am
fi mai aproape cred că i-am auzi cum scrîşnesc din măsele, asa doar le vedem
cum şi le freacă lateral. Numai mugetul de provocare mai lipseşte din
ceremonialul primei faze a bătăliilor din epoca împerecherii. Fac cîţiva paşi,
apoi se năpustesc frunte înspre frunte. Cînd să se atingă, frînează amîndoi cu
picioarele înfipte înainte: atingerea coarnelor încă moi le-ar fi dureroasă. In
loc să se izbească, se ridică în picioarele dinapoi, înalţi, cu capetele
răsturnate spre spate şi încep să... boxeze. Clămpănesc, bat aerul cu
picioarele din faţă, se feresc, se ating. Unul îşi pierde echilibrul, cade în
toate patru picioarele, se răsuceşte, fuge, se dă bătut în această repriză. Dar
e numai runda primă, şi iată-i iarăşi, ocolindu-se pe departe, provocîndu-se cu
gesturi de mînie. Uite-i din nou prăbuşindu-se unul împotriva celuilalt,
ferindu-şi capetele şi măciuliile coarnelor încă abia de o şchioapă. Un minut,
două, trei, se pot ţine aşa ridicaţi, se lovesc tare şi nu prea cu picioarele
— nu ştiu dacă şi de data aceasta a rămas biruitor acelaşi — se desprind, se
aleargă, se opresc la o încercare nouă. Joc de-a lupta, cu armele pe care le
mai au, cu şiretlicuri, cu lovituri dozate aşa încît să nu fie nici slăbănoage,
dar nici prea dureroase.
Şi
iarăşi m-a atins cu cotul paznicul de lîngă mine şi mi-a şoptit că acum urmează
ceea ce e mai frumos. (Parcă el, paznicul, regiza reprezentaţia şi prezenta
publicului numerele!)
Au
încetat să mai pască şi ceilalţi doi cerbi ai pîlcului, au privit o clipă pe
luptători, apoi au intrat şi ei în joc. Acum patru se alungau în întinsul
poienii, se roteau şi făceau figurile începutului de luptă. S-au avîntat toţi
patru şi au ajuns aproape deolaltă, în cerc, s-au ridicat toţi patru în
picioarele dinapoi şi a început întrecerea. Parcă nici nu mai voiau să se
lovească, deşi băteau neîncetat din picioare; părea că este o emulaţie, care
dintre ei va putea sta mai mult înălţat în două picioare. Avea dreptate
paznicul: „ca la circ". A scăpătat unul, s-au lăsat pe rînd şi ceilalţi,
şi a început o altă alergare cît era poiana de mare, şi apoi o altă întîlnire.
Au
obosit, s-au plictisit de joc, poate le-a venit în minte iarba. Au revenit la
pîlc şi au început să pască.
Cu
încetul, seara a coborît cortina între noi şi scenă. Ne-am
retras încetişor şi am luat drumul cabanei.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu