Înainte de formarea atmosferei şi a oceanelor,
Pămîntul avea probabil aspectul unei mingi cenuşii care se rotea în spaţiu. Cum
este Luna acum: razele ultraviolete iradiate de Soare distrug culorile dacă nu
sînt trecute prin filtru; din această cauză rocile de pe suprafaţa lunară, în
loc să fie colorate ca cele terestre, sînt de un cenuşiu mort şi uniform. Faptul
că Pămîntul are un aspect multicolor, se datorează atmosferei care filtrează
acea lumină distrugătoare.
Puţin cam monoton — confirmă Qfwfq — dar odihnitor.
Mergeam mile şi mile foarte repede, cum se umblă cînd nu e aer împrejur, şi nu
vedeam decît cenuşiu peste cenuşiu. Contraste nete nu erau: albul, albul
propriu-zis, dacă era, se afla doar în centrul Soarelui, dar nu-ţi puteai nici
măcar îndrepta privirea într-acolo; negru de tot nu era nici chiar întunericul
nopţii, dat fiind marele număr de stele veşnic vizibile. Mi se deschideau în
faţă orizonturi neîntrerupte de lanţuri muntoase care de-abia răsăreau,
cenuşii, în jurul cîmpurilor cenuşii de piatră; şi oricît aş fi traversat
continente şi continente, nu ajungeam niciodată la vreun mal, pentru că
oceanele şi lacurile şi fluviile zăceau cine ştie unde sub pămînt.
Întâlnirile erau rare pe vremea aceea: eram atît de
puţini! Cu ultravioletele, ca să poţi rezista, nu trebuia să ai pretenţii prea
mari. Mai ales lipsa de atmosferă se făcea simţită în multe feluri, vezi de
exemplu meteorii: cădeau din toate părţile spaţiului fiindcă lipsea stratosfera
de care se lovesc acuma ca de un acoperiş, dezintegrîndu-se acolo. Apoi,
liniştea: degeaba strigai! Fără aer care să vibreze, eram cu toţii surzi şi
muţi. Şi temperatura? Nu exista nimic împrejur care să păstreze căldura
Soarelui: noaptea se lăsa un ger de înţepeneam. Din fericire scoarţa terestră se
încălzea pe dedesubt, cu toate minereurile acelea topite care se comprimau în
măruntaiele planetei; nopţile erau scurte (ca şi zilele: pămîntul se rotea în
jurul său mai repede); eu dormeam lipit de o stîncă foarte caldă; iar împrejur
era un frig uscat, mai mare plăcerea. Pe scurt, în ceea ce priveşte clima — ca
să fiu sincer — eu personal nu mă puteam plînge.
Printre atîtea lucruri indispensabile de care duceam
lipsă, veţi înţelege că absenţa culorilor era problema cea mai neînsemnată:
chiar dacă am fi ştiut că există, le-am fi considerat ca pe un lux cu totul
nepotrivit. Unicul inconvenient: efortul ochilor cînd trebuia să cauţi ceva sau
pe cineva; totul fiind la fel de incolor nu exista o formă care să se distingă
clar de ceea ce era în spatele sau împrejurul ei. Cu greu reuşeai să identifici
lucrurile care se mişcau: rotirea unui fragment de meteorit, sau deschiderea
şerpuitoare a unei prăpăstii seismice, sau ţîşnirea unui lapil vulcanic.
În ziua aceea alergam printr-un amfiteatru de stînci
poroase ca bureţii, găurit tot de arcuri în spatele cărora se deschideau alte
arcuri: într-un cuvânt, un loc accidentat în care absenţa culorilor se
împestriţa de nuanţe de umbre concave. Iar printre pilaştrii acestor arcuri
văzui ca o scânteiere incoloră fugind repede, dispărând şi reapărînd mai
încolo: două luminiţe împerecheate care apăreau şi dispăreau brusc; încă nu-mi
dădusem seama ce erau, şi o şi luasem la fugă, îndrăgostit, urmărind ochii
Aylei.
Pătrunsei într-un deşert de nisip: înaintai înfundîndu-mă
între două dune oarecum diferite dar cu toate acestea aproape identice. În
funcţie de punctul din care le priveai, crestele dunelor păreau reliefuri de
trupuri întinse. Colo părea să se modeleze un braţ acoperind un sîn gingaş, cu
palma întinsă sub un obraz înclinat; mai încolo ieşea parcă un picior tînăr cu
degetul mare graţios. Stînd neclintit ca să observ acele analogii posibile, îmi
trebui cîtva timp pînă să-mi dau seama că sub ochii mei nu se afla o creastă de
nisip ci obiectul urmăririi mele.
Zăcea, incoloră, biruită de somn, pe nisipul
incolor. Mă aşezai alături. Era vremea — acuma ştiu — în care era ultravioletă
se apropia de sfîrşit pentru planeta noastră; un mod de existenţă pe punctul de
a se termina îşi desfăşura suprema frumuseţe. Nicicînd, pe pămînt, nu fusese
creat ceva la fel de frumos ca fiinţa de lîngă mine.
Ayl deschise ochii. Mă văzu. La început cred că nu
mă deosebi — cum mi se întîmplase şi mie — de restul acelei lumi nisipoase;
apoi recunoscu în mine prezenţa necunoscută care o urmărise şi o cuprinse
spaima. Dar pînă la urmă păru să-şi dea seama de substanţa noastră comună şi-mi
aruncă o privire timidă şi surîzătoare în acelaşi timp, care mă făcu să scot un
chelălăit mut de fericire.
Mă apucai să fac conversaţie, numai prin gesturi.
— Nisip. Nu nisip — spusei, arătînd mai întâi lucrurile ce ne înconjurau iar apoi spre noi amîndoi.
— Nisip. Nu nisip — spusei, arătînd mai întâi lucrurile ce ne înconjurau iar apoi spre noi amîndoi.
Făcu semn că da, că înţelesese.
—
Stîncă.
Nu stîncă — făcui, aşa ca să continui să dezvolt acea temă.
Era o epocă în care nu dispuneam de multe noţiuni: a
reprezenta, de exemplu, ce eram noi doi, în ceea ce aveam comun şi diferit, nu
era o treabă uşoară.
—
Eu.
Tu nu eu — încercai să explic prin gesturi.
Fu contrariată de această afirmaţie.
—
Ba
da. Tu ca eu, dar aşa şi aşa — mă corectai.
Se linişti puţin dar nu avea încă încredere deplină,
—
Eu,
tu, împreună, fugi, fugi — încercai să spun.
Izbucni în rîs şi o rupse la fugă.
Alergam pe creasta vulcanilor. În cenuşiul amiezei
fluturarea părului Aylei şi limbile de foc care se înălţau din cratere se confundau
într-o palidă şi asemănătoare bătaie de aripi.
—
Foc.
Păr — îi spusei. Foc egal păr.
Părea convinsă.
—
Nu-i
aşa că-i frumos?! întrebai.
—
Frumos
— răspunse.
Soarele cobora deja într-un apus albicios. Pe un
povîrniş cu pietre opace, sub razele care băteau pieziş, cîteva prinseră să
strălucească.
—
Pietre
acolo nu la fel. Nu-i aşa că-i frumos? spusei.
—
Nu
— răspunse ea şi îşi întoarse privirea.
—
Pietre
acolo nu-i aşa că-i frumos? insistai, arătând spre cenuşiul lucios al
pietrelor.
—
Nu;
refuza să se uite.
—
Ţie,
eu, pietre acolo! îi oferii.
—
Nu,
pietre aici! răspunse Ayl şi apucă un pumn din cele opace; dar eu fugisem
înainte.
Mă întorsei cu pietrele lucioase pe care le culesesem,
dar trebui s-o forţez ca să le ia.
—
Frumos!
încercam s-o conving.
— Nu! protesta, apoi le privi; departe acum de acel reflex al soarelui, deveniseră opace ca şi celelalte; şi numai atunci spuse: Frumos!
— Nu! protesta, apoi le privi; departe acum de acel reflex al soarelui, deveniseră opace ca şi celelalte; şi numai atunci spuse: Frumos!
Se lăsă noaptea, prima pe care o petrecui îmbrăţişat,
dar nu de o stîncă, şi poate de aceea mi se păru dureros de scurtă. Iar dacă
lumina tindea în fiecare clipă s-o şteargă pe Ayl, să mă facă să mă îndoiesc de
prezenţa ei, întunericul îmi redădea siguranţa că ea era acolo.
Se ivi din nou ziua colorînd Pămîntul în cenuşiu;
iar privirea mea căuta de jur împrejur şi n-o vedea. Scosei un ţipăt mut:
—
Ayl!
De ce-ai fugit?
Dar ea se afla în faţa mea şi mă căuta de asemeni şi
nu mă zărea şi ţipă în tăcere:
—
Qfwfq!
Unde eşti?
Pînă cînd privirea noastră se reobişnui cu lumina
aceea înceţoşată şi putu să recunoască relieful unei pleoape, al unui cot, al
unui şold. Atunci aş fi vrut s-o umplu pe Ayl de daruri, dar nimic nu mi se
părea demn de ea. Căutam tot ce s-ar fi deosebit oarecum de suprafaţa uniformă
a lumii, tot ce putea fi mai pestriţ, o pată. Dar îmi dădui seama repede că Ayl
şi cu mine aveam gusturi deosebite, dacă nu chiar opuse: eu căutam o altă lume
dincolo de lustrul fără culoare care acoperea lucrurile, şi pîndeam orice semn,
orice indiciu (de fapt ceva începea să se transforme: în anumite puncte absenţa
culorii părea străpunsă de licăriri schimbătoare). Ayl, în schimb, era o locuitoare
fericită a liniştii care domneşte acolo unde nicio vibraţie nu e posibilă;
pentru ea, tot ceea ce dădea semne să rupă absoluta neutralitatea vizuală era o
disonanţă stridentă; pentru ea, acolo unde cenuşiul îşi stinsese orice dorinţă
îndepărtată chiar de a fi altceva decît cenuşiu, doar acolo începea
frumuseţea.
Cum puteam să ne înţelegem? Niciun lucru din lume,
aşa cum se prezenta privirilor noastre, nu ajungea pentru a exprima ceea ce
simţeam unul pentru celălalt, dar în timp ce eu eram nerăbdător să smulg
lucrurilor vibraţii necunoscute, ea voia să reducă oricare lucru la acel
dincolo incolor al ultimei sale substanţe.
Un meteorit străbătu cerul pe o traiectorie care
trecu prin faţa Soarelui; învelişul său fluid şi incandescent servi pentru o
clipă drept filtru razelor solare şi deodată lumea fu scufundată într-o lumină
nemaivăzută. Abisuri vineţii se deschideau la poalele unor stînci abrupte
portocalii, iar mîinile mele violete arătau spre bolidul de un verde aprins, în
timp ce un gînd pentru care nu existau încă vorbe dădea să-mi izbucnească din
gîtlej:
—
Asta
pentru tine! De la mine asta pentru tine asta da da e frumos!
Şi în acelaşi timp mă întorsei brusc, nerăbdător să
văd în ce fel nou strălucea Ayl în transfigurarea generală: şi nu o văzui, ca
şi cum în fărâmiţarea neaşteptată a spoielii incolore ar fi găsit chip să se
ascundă şi să se strecoare afară prin crăpăturile mozaicului.
—
Ayl!
Nu-ţi fie teamă. Ayl! Vino şi priveşte!
Dar arcul meteoritului se şi îndepărtase de Soare, iar
Pămîntul era învăluit din nou de cenuşiul dintotdeauna, încă şi mai cenuşiu
pentru ochii mei orbiţi, o culoare nedesluşită şi opacă, iar Ayl nu era acolo.
Dispăruse, într-adevăr. O căutai zile şi nopţi de-a
rîndul. Era epoca în care lumea încerca formele pe care urma să le ia mai apoi:
le încerca cu materialul pe care-l avea la dispoziţie, chiar dacă nu era cel
mai potrivit, fiind de la sine înţeles că nimic nu era definitiv. Copaci de
lavă de culoarea fumului întindeau ramuri contorsionate de care atîrnau frunze
subţiri de ardezie. Fluturi de cenuşă zburau peste pajişti de argilă şi se
aşezau pe margarete opace de cristal. Ayl putea fi umbra incoloră care se
legăna pe o ramură a pădurii incolore, sau care se apleca să culeagă sub
tufişuri cenuşii ciuperci cenuşii. De o sută de ori crezui că o zărisem şi de o
sută de ori că o pierdusem. Trecui peste cîmpiile pustii şi ajunsei în ţinuturi
locuite. In vremea aceea, presimţind schimbările care urmau să aibă loc,
constructori obscuri modelau imagini premature ale unui posibil viitor
îndepărtat. Trecui printr-o metropolă cu construcţii conice şi turnuri de
piatră; depăşii un munte străpuns de galerii subterane pustii; ajunsei la un
port ce se deschidea la o mare de noroi; intrai într-o grădină în care se
înălţau spre cer, din brazde de nisip, menhire înalte.
Pe piatra cenuşie a menhirelor erau desenate nervuri
cenuşii de-abia schiţate. Mă oprii. In mijlocul parcului Ayl se juca cu
prietenele sale. Aruncau în sus o minge de cuarţ şi o prindeau din zbor.
La o lovitură mai puternică mingea zbură lîngă mine
şi o apucai. Prietenele se risipiră s-o caute; eu, cînd o văzui pe Ayl singură,
aruncai mingea în aer şi o prinsei iarăşi din zbor. Ayl fugi după ea; eu, ascunzându-mă,
aruncam mingea de cuarţ atrăgînd-o pe Ayl în locuri tot mai îndepărtate. Apoi
mă arătai; ea mă certă; apoi rîse; şi ne continuarăm jocul în ţinuturi
necunoscute.
In vremea aceea, straturile planetei îşi căutau cu
trudă echilibrul prin cutremure. Din cînd în cînd, cîte o zguduitură ridica
solul, între mine şi Ayl se deschideau largi crăpături peste care continuam să
ne aruncăm mingea de cuarţ. Elementele comprimate în inima Pământului reuşeau
să iasă afară prin aceste abisuri, şi vedeam ba apărînd nişte vîrfuri de
stîncă, ba degajîndu-se nori fluizi, ba ţîşnind jeturi clocotitoare.
Tot jucîndu-mă cu Ayl, îmi dădui seama că pe scoarţa
terestră se formase un fel de densitate gazoasă, ca o ceaţă care se ridica
încetul cu încetul. La început ne ajungea pînă la glezne iar acuma eram
cufundaţi în ea pînă la genunchi, apoi până la şolduri... La vederea acestui
lucru, în ochii Aylei creştea o umbră de nesiguranţă şi de teamă; nu voiam să
o alarmez şi de aceea continuam jocul nostru ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, dar eram şi eu neliniştit.
Era o întîmplare nemaivăzută: o imensă băşică fluidă
se umfla în jurul Pământului, învăluindu-l complet; în curînd avea să
ne-acopere din cap pînă-n picioare, cu cine ştie ce urmări.
Aruncai mingea către Ayl peste o crăpătură ce se
deschidea în sol, dar aruncătura se dovedi inexplicabil de scurtă faţă de
intenţiile mele, şi mingea căzu în văgăună; devenise dintr-o dată foarte grea,
ba nu, crăpătura se căscase peste măsură şi Ayl se afla acuma departe —
departe, dincolo de o întindere lichidă şi unduitoare care se deschisese între
noi şi care spumega lovindu-se de malul stîncos, iar eu mă întindeam peste
malul acesta şi strigam: „Ayl! Ayl!“ iar vocea mea, sunetul, chiar sunetul
vocii mele se propaga mai tare decît îmi închipuisem vreodată, iar valurile
făceau mai mult zgomot decît vocea mea. Pe scurt: nu se mai înţelegea chiar
nimica.
Imi dusei mîinile la urechile asurzite, şi în clipa
aceea simţii nevoia să-mi astup şi nasul şi gura, pentru a nu inspira
puternicul amestec de oxigen şi azot care mă înconjura, dar mai tare decît
toate fu dorinţa de a-mi acoperi ochii care păreau că-mi plesnesc.
Masa lichidă ce se întindea la picioarele mele devenise
deodată de o culoare nouă, care mă orbea şi din gură-mi ieşi un urlet
nearticulat care mai apoi dobîndi un sens foarte precis: „Ayl! Marea e albastră!”
Marea schimbare aşteptată de atîta timp se petrecuse.
Pe Pămînt erau acum aer şi apă. Iar deasupra mării albastre de abia născută,
Soarele apunea colorat şi el, de o culoare cu totul diferită şi mult mai
violentă.
Simţeam nevoia să continui ţipetele mele nesocotite,
de genul: „Ce roşu e Soarele, Ayl! Ayl, ce roşu!“
Se lăsă noaptea. Şi întunericul era diferit. Fugeam
în căutarea Aylei scoţînd sunete fără cap şi fără coadă, ca să exprim ceea ce
vedeam: „Stelele sunt galbene! Ayl! Ayl!"
Nu o găsii nici în noaptea aceea şi nici în zilele
şi nopţile următoare. Împrejur, lumea etala mereu culori noi, nori trandafirii
se adunau în cumuluşi violeţi care descărcau fulgere aurii; după furtuni lungi,
curcubee anunţau nuanţe care nu se mai văzuseră, în toate combinaţiile
posibile. Clorofila cîştigase teren: muşchi şi ferigi înverzeau în văile
străbătute de torente. Acesta era, în sfârşit, decorul demn de frumuseţea
Aylei; dar ea nu era acolo! Şi fără ea tot acest fast multicolor mi se părea
inutil, irosit în van.
Străbăteam din nou Pămîntul, revedeam lucrurile pe
care le ştiusem cenuşii, uluit de fiecare dată cînd descopeream că focul e
roşu, gheaţa albă, cerul albastru, pămîntul brun, că rubinele aveau culoare de
rubin, topazele, culoare de topaz, şi smaragdele culoare de smaragd. Iar Ayl?
Cu toată imaginaţia nu reuşeam să-mi închipui cum s-ar fi arătat privirilor
mele.
Regăsii grădina cu menhire, năpădită acum de verdele
copacilor şi al ierburilor. În bazine cu fîntîni arteziene înotau peşti roşii,
şi galbeni, şi albaştri. Prietenele Aylei săreau încă pe pajişti, aruncînd
mingea irizată: dar ce mult se schimbaseră! Una era blondă cu pielea albă, una
brună cu pielea măslinie, una şatenă cu pielea roză, una roşcată plină de
nenumăraţi pistrui încântători.
—
Dar
Ayl? ţipai. Dar Ayl? Unde e? Cum e? De ce nu e cu voi?
Buzele fetelor erau roşii, dinţii albi iar limba şi
gingiile roze. Roz era şi sfîrcul sînilor. Ochii erau albaştri ca marea, negri
ca mura, castanii şi verzi.
—
Dar...
Ayl... răspundeau. Nu mai e... Nu ştim... şi-şi continuau jocul.
Încercam să-mi închipui părul şi pielea Aylei în
toate culorile posibile dar nu reuşeam, şi tot căutînd-o exploram suprafaţa
globului.
„Dacă nu e aici sus — îmi spusei — asta înseamnă că
e dedesubt", şi la primul cutremur mă aruncai într-o prăpastie, jos, jos
în măruntaiele Pământului.
—
Ayl!
Ayl! chemam în beznă — Ayl! Vino să vezi ce frumos e afară!
Răguşit, tăcui. Şi în clipa aceea îmi răspunse vocea
Aylei, supusă şi calmă.
—
Sst.
Sunt aici. Ce ţipi aşa? Ce vrei?
Nu se vedea nimic.
—
Ayl!
Ieşi cu mine! Dacă ai şti, afară...
—
Nu-mi
place afară.
—
Dar
tu, înainte...
—
Înainte
era înainte. Acuma e altceva. S-a întîmplat toată încurcătura aia.
Minţii:
— Dar nu, a fost o schimbare momentană de lumină. Ca atunci cu meteoritul! Acuma s-a terminat. Totul e ca înainte. Vino, nu-ţi fie teamă.
— Dar nu, a fost o schimbare momentană de lumină. Ca atunci cu meteoritul! Acuma s-a terminat. Totul e ca înainte. Vino, nu-ţi fie teamă.
Dacă iese, mă gîndeam, după prima clipă de
zăpăceală, se va obişnui cu culorile, va fi mulţumită şi va înţelege că am
minţit spre binele ei.
—
Spui
drept?
—
Ce
interes aş avea să te mint? Hai, te conduc afară.
—
Nu.
Du-te tu înainte. Eu te urmez.
—
Dar
sunt nerăbdător să te văd.
—
O
să mă vezi numai cum o să-mi placă mie. Du-te înainte şi nu te întoarce.
Zguduiturile telurice ne deschideau drumul. Straturile
de roci se deschideau în evantai şi noi înaintam printre crăpături. Auzeam în
spatele meu pasul uşor al Aylei. Încă un cutremur şi eram afară. Fugeam prin
grădini de bazalt şi granit care se desfăceau ca paginile unei cărţi: în fund
se căsca o spărtură prin care puteam ajunge la aer liber, prin deschizătură se
zărea scoarţa Pământului însorită şi verde, lumina îşi făcea loc ca să ne
întîmpine. Iată: acuma voi vedea aprinzîndu-se culorile şi pe faţa Aylei... Mă
întorsei s-o privesc.
Ii auzii ţipătul care se retrăgea în întuneric,
ochii mei orbiţi încă de lumină nu distingeau nimic, apoi zgomotul cutremurului
domină totul şi un perete stîncos se înălţă dintr-odată, vertical,
despărţindu-ne.
— Ayl! Unde eşti? încearcă să treci de partea asta, repede, înainte ca stînca să se fixeze! şi fugeam de-a lungul peretelui căutând o trecătoare, dar suprafaţa netedă şi cenuşie se întindea compactă, fără nicio fisură.
— Ayl! Unde eşti? încearcă să treci de partea asta, repede, înainte ca stînca să se fixeze! şi fugeam de-a lungul peretelui căutând o trecătoare, dar suprafaţa netedă şi cenuşie se întindea compactă, fără nicio fisură.
Un lanţ muntos uriaş se formase în punctul acela. In
timp ce eu fusesem proiectat afară, la aer liber, Ayl rămăsese în spatele peretelui
stîncos, închisă în viscerele Pămîntului.
— Ayl! Unde eşti, Ayl? De ce nu eşti aici? — şi-mi întorceam privirea spre peisajul ce se întindea la picioarele mele. Atunci, dintr-odată, acele pajişti verzi ca mazărea pe care înfloreau primii maci stacojii, acele cîmpii galbene ca lămîia, care dungau dealurile roşcate coborînd spre o mare plină de sclipiri albastre, totul îmi apăru atît de insipid, atît de banal, de fals, atît de contrastant cu fiinţa Aylei, cu lumea Aylei, cu ideea despre frumuseţe a Aylei, încît înţelesei că locul ei nu putea fi aici. Şi îmi dădui seama cu durere şi groază că eu rămăsesem aici, că n-aveam să mai pot scăpa niciodată de acele străluciri aurii şi argintii, de norişorii care-şi schimbau culoarea de la albastru la rozaliu, de frunzuliţele verzi care îngălbeneau în fiecare toamnă, şi că lumea desăvîrşită a Aylei era pierdută pe vecie, astfel încît nu mai puteam nici măcar să mi-o închipui, şi nu mai rămînea nimic care să mi-o amintească, nici măcar pe departe, nimic în afară de peretele rece de piatră cenuşie.
— Ayl! Unde eşti, Ayl? De ce nu eşti aici? — şi-mi întorceam privirea spre peisajul ce se întindea la picioarele mele. Atunci, dintr-odată, acele pajişti verzi ca mazărea pe care înfloreau primii maci stacojii, acele cîmpii galbene ca lămîia, care dungau dealurile roşcate coborînd spre o mare plină de sclipiri albastre, totul îmi apăru atît de insipid, atît de banal, de fals, atît de contrastant cu fiinţa Aylei, cu lumea Aylei, cu ideea despre frumuseţe a Aylei, încît înţelesei că locul ei nu putea fi aici. Şi îmi dădui seama cu durere şi groază că eu rămăsesem aici, că n-aveam să mai pot scăpa niciodată de acele străluciri aurii şi argintii, de norişorii care-şi schimbau culoarea de la albastru la rozaliu, de frunzuliţele verzi care îngălbeneau în fiecare toamnă, şi că lumea desăvîrşită a Aylei era pierdută pe vecie, astfel încît nu mai puteam nici măcar să mi-o închipui, şi nu mai rămînea nimic care să mi-o amintească, nici măcar pe departe, nimic în afară de peretele rece de piatră cenuşie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu