In 1936,
inginerul silvic P. I. conducea la cerbi, în Munţii Sebeşului, pe un vînător din
străinătate. Vînătorul a avut noroc: a împuşcat un taur excepţional de
puternic. Mare în trup, cu şaisprezece raze în coarnele enorme. La jupuire s-a
constatat o anomalie a maxilarului inferior. In jumătatea dreaptă lipsea un
molar, osul era uşor concav şi prezenta o îngroşare foarte pronunţată. In
jumătatea stîngă dinţii erau foarte uzaţi. Era evident că maxilarul a fost
fracturat şi apoi s-a vindecat.
La examenul
radiologic s-a constatat „o veche fractură vindecată, cu o uşoară deformare
prin formarea unei curburi cu concavitatea în sus, datorită consolidării
fragmentelor în această poziţie. Fractura a fost cauzată probabil prin izbire,
cu care ocazie a fost smuls şi molarul care lipseşte".
Iată
sfîrşitul unei alte drame din viaţa nevăzută a muntelui. Cîndva, într-o luptă
pentru ciute, o izbitură dată de protagonistul mai puternic sau mai isteţ a
fracturat maxilarul acestui cerb, spre norocul lui însă numai în jumătatea din
dreapta. Totuşi, rănire gravă, socotită gravă şi greu de vindecat chiar şi la
om, care are la îndemînă chirurgi, medicamente, aparate şi îngrijiri. Cum s-a
putut oare hrăni acest cerb cu falca fracturată? Cu cît chin a putut rupe
iarbă şi frunze, cu cît chin le-a putut măcina în jumătatea bună a maxilarului,
răspunzînd fiecărei dureri din partea fracturată! Si cum s-a putut vindeca
osul atît de perfect, cu toate mişcările inevitabile pe care le făcea cerbul
cînd mînca sau rumega, oricît de puţin s-ar fi hrănit? Vindecarea va fi durat
cel puţin cinci-şase săptămîni. Cît chin, de durere şi de foame, va fi îndurat
acest cerb! Şi s-a vindecat, şi a continuat să-şi mai înzdrăvenească trupul şi
să pună coarne tot mai puternice, ajungînd unul dintre cei mai falnici cerbi
împuşcaţi în munţii aceia.
Dovadă a
vitalităţii extraordinare a vînatului nostru de la munte şi descoperire întîmplătoare
a unei suferinţe mari şi tăcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu