Povestea califului barză II
A
doua zi dimineaţă, după ce califul luă o gustare şi se îmbrăcă, marele vizir se
înfăţişă, după cum i se poruncise, ca să-l ia la plimbare. Califul vîrî la
cingătoare cutiuţa cu pulberea fermecată, spuse curtenilor să rămînă în urmă şi
pomi înainte, însoţit numai de marele vizir. Colindară prin întinsele grădini
ale califului, dar în zadar căutară niscaiva vietăţi ca să poată încerca praful
vrăjit. În cele din urmă, vizirul fu de părere să meargă mai departe, înspre
iaz, unde văzuse adeseori tot felul de vieţuitoare, mai ales berze, care se
plimbau întotdeauna pe acolo, păşind grav şi clămpănind.
— Pun rămăşag pe barba mea, mărite stăpîne, zise
marele vizir, că năltăroagele astea două îşi vor spune acum lucruri vrednice de
auzit. Ce-ar fi să ne prefacem în berze?
— Bine ai grăit, răspunse califul. Dar, întîi şi
întîi, să ne amintim cum trebuie să facem ca să luăm din nou înfăţişare
omenească. Aşadar, dacă ne închinăm de trei ori către răsărit şi rostim
cuvîntul Mutabor, eu voi lua din nou chip de
calif şi .tu de vizir, Dar pentru nimic în lume nu trebuie să rîdem, căci
atunci suntem pierduţi!
În timp ce
califul vorbea astfel, cea de-a doua barză se roti încet deasupra capetelor lor
şi se lăsă uşor pe pămînt. Califul scoase repede cutiuţa de la brîu, trase praf
pe nas, îi dădu şi marelui vizir şi strigară amîndoi într-un glas: „Mutabor!“
Deodată,
ca prin farmec, picioarele li se subţiară, se făcură lungi şi roşii, frumoşii iminei
galbeni ai califului şi ai însoăi
torului său se preschimbară în labe urîte de barză, braţele se prefăcură în
aripi, gîtul se înălţă dintre umeri şi se lungi cu un cot, bărbile se făcură nevăzute, iar
trupul li se acoperi cu pene
albe.
— Ai un plisc frumos, vizire, spuse califul,
mirîndu-se îndelung. Pe barba profetului, aşa ceva n-am mai văzut in viaţa mea!
— Mulţumesc preasupus, răspunse marele vizir, făcînd o plecăciune, dar, dacă-mi este îngăduit, aş
spune că înălţimea voastră arătaţi ca barză aproape mai frumos decît în chip de calif. Dar, dacă înălţimea voastră doreşte, să
le ascultăm pe prietenele noastre de colo şi să vedem
dacă într-adevăr înţelegem graiul berzelor.
În timpul
acesta, cea de-a doua barză se lăsă pe pămînt, îşi curăţă picioarele cu ciocul,
îşi netezi penele şi se îndreptă spre prima barză. Cele două berze noi-nouţe se
apropiară grabnic şi auziră, spre uimirea lor, următoarea convorbire:
— Bună dimineaţa, doamnă Picior-Lung, aţi ieşit atît de devreme la cîmp?
— Bună să-ţi fie inima, dragă Clămpăne-Cioc!
Iată, am adus o mică gustare. Vrei o ciosvîrtă de şopîrlă sau o pulpiţă de
broască?
Mulţumesc frumos; azi nu prea am poftă de
mîncare. Am venit pentru altceva la cîmp. Astăzi trebuie să dănţuiesc în faţa
oaspeţilor tatălui meu şi vreau să fac în taină cîteva încercări.
Şi tînăra barză
începu să se plimbe pe cîmpie, făcînd mişcări năstruşnice. Califul şi Mansor o
urmăreau cu uimire. Cînd o văzură însă ridicînd un picior şi fîlfîind graţios
din aripi, cei doi nu se mai putură stăpîni: din pliscurile lor izbucni un rîs
nestăvilit, care nu mai contenea. Califul se potoli cel dintîi.
— Să te prăpădeşti de rîs! strigă el. Petrecerea
asta nu-i plătită nici cu aur! Păcat că prostănacele au fugit de rîsul nostru,
altminteri te pomeneşti că ar fi început să şi cînte!
Dar
deodată marele vizir îşi aminti că nu era îngăduit să rîzi în timpul vrăjii şi
îi împărtăşi califului îngrijorarea sa.
— Pe Mecca şi Medina! Ar fi o glumă proastă să
rămînem berze! Aminteşte-ţi tu neghiobul acela de cuvînt; mie nu-mi vine în
minte.
— Trebuie să ne plecăm de trei ori spre răsărit
şi în acelaşi timp să spunem: Mu-mu-mu...
Se întoarseră cu
faţa spre răsărit şi se plecară mereu, atingînd pămîntul cu pliscurile. Dar,
vai! Cuvîntul fermecat le pierise din minte şi, oricît se înclina califul şi
oricît bolborosea vizirul său mu-mu-mu,
nu şi-l aminteau şi pace. Bietul Raşid şi vizirul său erau sortiţi să rămînă
berze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu