Povestile lui Wilhelm Hauff (1)

CARAVANA

Odată, o caravană mare străbătea pustiul. Pe întinderile nesfîrşite de nisip, străjuite doar de bolta necuprinsă a cerului, se auzeau, de undeva de departe, tălăngile cămilelor şi zur­gălăii de argint ai cailor. Un nor gros de praf se învolbura înaintea caravanei, vestindu-i apropierea; cînd şi cînd, o adiere împrăştia norul şi pe sub învolburările lui îţi luau ochii armele sclipitoare şi veşmintele ce străluceau.

    Aşa se ivi caravana în faţa privirii călăreţului ce se apropia de ea. Necunoscutul călărea pe un mîndru cal arab, cu cioltar din piele de tigru şi căpăstrul stacojiu, împodobit cu clopoţei de argint; pe capul bidiviului flutura un frumos surguci din pene. Îmbrăcămintea arătosului călăreţ era tot atît de mîndră ca şi calul său. Pe cap avea turban alb, falnic, cusut cu fir de aur, pe trup — ilic şi şalvari roşii ca para focului, iar la şold îi atîrna un iatagan cu plăsele măiestrit făurite.

Turbanul tras adînc pe frunte, căutătura ochilor negri, care aruncau fulgere de sub sprîncenele stufoase, şi barba lungă ce flutura pe sub nasul coroiat îi dădeau o înfăţişare cutezătoare, aprigă.

La cincizeci de paşi de pîlcul călăreţilor ce deschideau drum caravanei, el dădu pinteni calului şi în cîteva clipe ajunse în dreptul acestora. Un călăreţ singuratic, cutreierînd pustiul, părea ceva cu totul neobişnuit, aşa încît caraulele caravanei, temîndu-se de un atac, întinseră suliţele. Văzîndu-se întîmpinat cu vrăjmăşie, călăreţul strigă:

—   Ce vreţi? Credeţi oare că un singur om e în stare să lovească o caravană?

Ruşinate, caraulele îşi lăsară suliţele în jos; căpetenia lor se apropie de străin, să-i afle vrerea.

—   Cine e stăpînul caravanei? întrebă călăreţul.

—   Ea nu are un singur stăpîn, răspunse cel întrebat. Mai mulţi neguţători au pornit de la Mecca spre ţara lor, iar noi îi călăuzim prin pustiu şi-i păzim de ticăloşii de tot soiul care ar putea să le tulbure călătoria.

—    Duceţi-mă, dară, la neguţători, ceru străinul.

—  Nu e cu putinţă acum, răspunse căpetenia caravanei. Noi trebuie să mergem fără oprire, iar neguţătorii vin în urmă cu cel puţin un pătrar de ceas; dar dacă vrei să ne însoţeşti pină la popasul de amiază, fie-ţi voia împlinită!

Străinul nu răspunse nimic; luă ciubucul lung pe care îl ducea legat de oblînc şi începu să pufăie. Călărea lîngă căpe­tenia caravanei şi trăgea adînc din ciubuc. Căpetenia caraulelor se frămînta, întrebîndu-se cine o fi străinul. Nu cuteza să-l întrebe de-a dreptul cum îl cheamă şi, oricît de iscusit se străduia să lege vorba: „Fumezi un tutun bun“ sau: „Frumos păşeşte calul dumitale“, primea acelaşi răspuns sec: „Da, da!“

In sfîrşit ajunseră la un loc potrivit pentru popasul de amiază. Căpetenia caravanei îşi aşeză oamenii de pază şi se opri împreună cu necunoscutul, aşteptînd să se apropie cara­vana. Treizeci de cămile, cu încărcături grele, cu călăuze înarmate trecură pe lîngă ei. În urma lor veneau călare, pe nişte cai de toată frumuseţea, cei cinci neguţători, stăpînii caravanei. Mai toţi erau bărbaţi înaintaţi în vîrstă, cu înfă­ţişare cumpănită, aşezată ; numai unul singur părea mult mai tînăr decît ceilalţi, mult mai vesel şi mai vioi. Caravana se încheia cu un mare număr de cămile şi de cai de povară.

Înălţară corturile, iar cămilele şi caii îi priponiră în jurul acestora. În mijloc se afla un cort mare de mătase albastră, către care căpetenia caraulelor îl însoţi pe străin. Cînd dădură la o parte perdeaua de la intrarea cortului, văzură pe cei cinci neguţători stînd pe perne cusute cu fir de aur; arapi forfoteau încolo şi încoace, aducînd mîncăruri şi băuturi.

—   Ne-ai adus un musafir? întrebă neguţătorul cel tînăr.

Dar mai înainte ca cel întrebat să apuce să răspundă, străinul grăi:

—  Mă numesc Selim Baruch şi sunt din Bagdad; în drum spre Mecca am fost prins de nişte tîlhari şi acum trei zile am izbutit să fug pe ascuns. Marele profet mi-a ajutat să aud din depărtare tălăngile caravanei voastre. Aşa am ajuns aici. În­găduiţi să merg cu voi; n-am să fiu nevrednic de ocrotirea voastră şi, odată ajunşi la Bagdad, am să vă răsplătesc cu prisosinţă bunătatea, căci sunt nepotul marelui vizir.

Drept răspuns, vorbi cel mai vîrstnic dintre neguţători :

—  Selim Baruch, zise el, fii binevenit la umbra noastră. Bucuroşi te ajutăm, dar, înainte de toate, aşază-te ca să mănînci şi să bei cu noi!

     Selim Baruch se aşeză lîngă neguţători, mîncă şi bău cu ei. După masă, robii strînseră vasele şi aduseră narghilele şi şerbet turcesc. Neguţătorii rămaseră multă vreme tăcuţi, scoţînd nori albăstrui de fum şi privindu-i cum se încolăcesc, se destramă şi apoi, încet-încet, se fac nevăzuţi. În cele din urmă, tăcerea fu curmată de tînărul neguţător:

—  De trei zile, zise el, tot mergem călare sau facem popas şi mîncăm, fără să avem parte de vreo distracţie! M-a cuprins o plictiseală de moarte. Mie îmi place ca după-masă să privesc dănţuitorii sau să ascult cîntece. Nu vă dă prin cap, prieteni, cum ne-am putea veseli şi noi?

Cei patru neguţători mai vîrstnici pufăiau mai departe în tăcere şi păreau să cugete adînc; străinul însă răspunse:

—  Dacă-mi îngăduiţi, aş propune eu ceva: să spunem cu toţii, pe rînd, la fiecare popas, cîte o poveste. Aşa ar trece timpul mai uşor.

 —  Înţeleaptă vorbă ai grăit, Selim Baruch, zise Ahmet, cel mai bătrîn dintre neguţători. Să facem precum zici!

 —  Mă bucură că spusa mea vă e pe plac, rosti Selim şi, ca să vedeţi că nu vă cer un lucru nelalocul lui, am să fac eu începutul.

Bucuroşi, cei cinci neguţători se apropiară, aşezîndu-se roată în jurul străinului. Robii umplură din nou cupele, îndesară tutun proaspăt în narghilelele stăpînilor şi aduseră jar ca să-l aprindă. Iar Selim îşi drese glasul, luă o înghiţitură de salep şi, netezindu-şi mustăţile, începu:

      —   Ascultaţi, aşadar, Povestea Califului Barză!

Ilustratii - Livia Rusz