Cum spuneam, ieri am mers la spectacolul lui Andre Rieu, care s-a ţinut la TUI Arena în Hanovra. Lume multă (circa 2000 de oameni), totuşi sala n-a fost plină. La loja a doua nu era absolut nicio persoană, iar jos erau cam două sectoare întregi goale. În orice caz, la 2000 de oameni şi un cost mediu pe bilet de 50 EUR, încasările spectacolului au sărit de 100.000 de euro, ceea ce nu mi se pare chiar puţin pentru două ore de cântat şi distracţie.
Trupa lui Rieu numără vreo 20 de oameni: instrumentişti, tenori, soprane. Fiecare dintre solişti vine şi îşi face numărul, este aplaudat, apoi, când a plecat şi e aproape să iasă din scenă, Rieu îl strigă pe nume şi el face stânga-mprejur, venind pentru nişte noi ovaţii. Aşa s-au produs cele trei soprane şi cei trei tenori, pe rând şi împreună, precum şi un bandoneonist (aşa s-o fi spunând?) argentinian, care a venit cu instrumentul lui semănând cu un acordeon şi a interpretat două piesuliţe lejere.
Sopranele au fost bune, tenorii nu chiar. În rest, multă culoare, veselie, sărituri pe scenă ale instrumentiştilor, baloane căzute din tavan, imagini proiectate pe ecrane imense. Muzică? Lejerităţi: Lehar, Strauss, valsuri, Granada, nişte marşuri germane, câteva arii, adică un fel de bazar plin cu sticle colorate. Nu s-a pus niciun fel de accent pe virtuozitate, n-a apărut niciun fel de meseriaş din cei care se produc pe la "Albanezii au talent", n-a venit nici pianistul care apasă de 100 de ori pe secundă o singură clapă, nici vocalistul care face ca acceleratul în tunel şi nici dansatorii care bat cu călcâiele în duşumele sincronizaţi ca nişte ceasuri cu cesiu.
Rieu nu s-a dat personal în spectacol, a stat mereu cu vioara la barbie dar tot timpul a fost dublat de nişte domnişoare din trupă. Impresia generală? Bun simţ, antren, veselie. Muzică? Mai puţin.
La sfârşit, s-a băut şampanie, pe ultimul act din Traviata. Acolo s-a trecut puţin într-un registru grotesc, întrucât o doamnă din orchestră a dat peste cap un paharoi pe nerăsuflate, iar un trompetist s-a apucat să bea direct dintr-o sticlă destul de pântecoasă - toate astea fiind transmise pe cele două ecrane uriaşe. Apoi Rieu a intrat în dialog cu publicul: "Zuhause?" - "Nein!" - "Ja!!" - "Nein!!" - "Schlafen!!!" - "Nein!!!" - "OK!!!!!", bineînţeles, la un nivel sonor tot mai ridicat. După fiecare astfel de repriză, Rieu se întorcea către orchestra lui şi începea o nouă piesă. Între timp, fel de fel de oameni în vârstă din sală îşi părăseau locurile şi mergeau lângă scenă, unde dansau fericiţi. Pe ecrane se vedeau figuri încântate din public, ce mai, o plăcere. Chiar m-am simţit bine, lucru la care nu m-aş fi aşteptat.
Una peste alta, Andre Rieu merită văzut odată, dar a te duce a doua oară la show, ar însemna că eşti puţin defect.
Sopranele au fost bune, tenorii nu chiar. În rest, multă culoare, veselie, sărituri pe scenă ale instrumentiştilor, baloane căzute din tavan, imagini proiectate pe ecrane imense. Muzică? Lejerităţi: Lehar, Strauss, valsuri, Granada, nişte marşuri germane, câteva arii, adică un fel de bazar plin cu sticle colorate. Nu s-a pus niciun fel de accent pe virtuozitate, n-a apărut niciun fel de meseriaş din cei care se produc pe la "Albanezii au talent", n-a venit nici pianistul care apasă de 100 de ori pe secundă o singură clapă, nici vocalistul care face ca acceleratul în tunel şi nici dansatorii care bat cu călcâiele în duşumele sincronizaţi ca nişte ceasuri cu cesiu.
Rieu nu s-a dat personal în spectacol, a stat mereu cu vioara la barbie dar tot timpul a fost dublat de nişte domnişoare din trupă. Impresia generală? Bun simţ, antren, veselie. Muzică? Mai puţin.
La sfârşit, s-a băut şampanie, pe ultimul act din Traviata. Acolo s-a trecut puţin într-un registru grotesc, întrucât o doamnă din orchestră a dat peste cap un paharoi pe nerăsuflate, iar un trompetist s-a apucat să bea direct dintr-o sticlă destul de pântecoasă - toate astea fiind transmise pe cele două ecrane uriaşe. Apoi Rieu a intrat în dialog cu publicul: "Zuhause?" - "Nein!" - "Ja!!" - "Nein!!" - "Schlafen!!!" - "Nein!!!" - "OK!!!!!", bineînţeles, la un nivel sonor tot mai ridicat. După fiecare astfel de repriză, Rieu se întorcea către orchestra lui şi începea o nouă piesă. Între timp, fel de fel de oameni în vârstă din sală îşi părăseau locurile şi mergeau lângă scenă, unde dansau fericiţi. Pe ecrane se vedeau figuri încântate din public, ce mai, o plăcere. Chiar m-am simţit bine, lucru la care nu m-aş fi aşteptat.
Una peste alta, Andre Rieu merită văzut odată, dar a te duce a doua oară la show, ar însemna că eşti puţin defect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu