La Szeged, in spital

Azi dimineata, pe la 11, am plecat catre Szeged. Liliana, sotia mea, trebuie sa fie operata la un genunchi. O preoblema de ligamente, generata de o cadere la schi, asta iarna. A mers cu noi si Ali, care, ca si mine, este gata oricand de plecare. Mie, de cand ma stiu, imi place clipa plecarii. Indiferent unde am de mers, cel mai bine ma simt in momentul in care plec. Cand ajung, deja imi vine sa ma gandesc la clipa cand voi pleca si de acolo.

Asadar am mers la Szeged, la spitalul municipal. Lili avea programare, platise deja operatia si spitalizarea, nu mai avea decat sa se instaleze in salon.

Singura problema a fost ca o functionara de la contabilitate, facturase pe o suma de zece ori mai mare decat cea reala. Pur si simplu, pusese un 0 in plus. Lili platise deja acea suma, iar acum, cand am ajuns, s-a facut descoperirea. Asa ca am avut de asteptat mai bine de doua ore pana s-au reglat lucrurile. Am avut timp sa ne plimbam prin spital, sa vedem cateva saloane, sa facem niste poze. Este incredibil. Sincer sa fiu, am ramas uimit. Spitalul este mai mare decat omologul lui din Timisoara, cel putin asa mi s-a parut mie. Dar felul in care functioneaza toate la Szeged te fac sa te intrebi daca nu cumva Timisoara e undeva in Africa. Nu cred ca o sa insist prea mult, pentru ca o poza face cat o mie de cuvinte. Priviti:

Coloana centrala, vazuta de sus in jos

Coloana centrala, vazuta de jos in sus

WC din spitalul municipal de la Szeged

Ali plictisindu-se in sala de asteptare

Prize in salon

Mirosul infernal din spitalul timisorean lipseste la Szeged cu desavarsire. Intreg personalul medical este accesibil, sunt oameni pe care ii opresti si ii intrebi despre problemele care te framanta, iar ei iti raspund cu solicitudine (apropos, ei vorbesc engleza). Nu exista paznici artagosi care te opresc la usa, exista doar un centru de informatii. Cele patru lifturi merg aproape goale. Imi aduc aminte de Municipalul din Timisoara, cand am fost cu mama sa o internez pentru operatia de rinichi. Un cosmar, asteptam la lift cate 20 de minute si, cand in sfarsit oprea la nivelul nostru, imbulzeala era atat de mare incat riscai sa fii calcat in picioare. Un amic imi spunea ca intr-o zi, cineva, un timisorean, se plangea ca nu e fericit, ca viata nu are sens, si alte lucruri fine de acest gen. Amicul meu i-a spus: "Da o fuga pana la municipal si ia un lift, urca pana la ultimul etaj, fa o tura pe coridor, apoi coboara din nou cu liftul; dupa aia mai discutam". Zicea amicul meu ca e suficient pentru oricine sa incerce aceasta experienta, pentru ca dupa aia sa nu mai aiba niciun fel de indoiala ca viata lui este absolut minunata.