Demonul amiezei

Cu ceva vreme inainte de a scrie eu articolul plin de admiratie la adresa lui Gabriel Liiceanu, am avut fericitul prilej de a-l cunoaste personal. Ocupam, in acea vreme, functia de director la SRP Sinaia. Presupun ca nu stie multa lume ce inseamna SRP. Inseamna Sucursala de Reprezentare si Protocol. Cu alte cuvinte, era vorba de punctul de lucru din Sinaia al RAAPPS - Regia Autonoma Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. In realitate, regia asta administreaza tot felul de spatii si terenuri destinate odihnei demnitarilor romani. Doi ani m-am ocupat de SRP Sinaia si pot spune ca a fost cel mai frumos loc de munca din viata mea. Sa ai biroul in cladirile Economatului, la o aruncatura de bat de Peles, nu-i putin lucru.

Ei bine, intr-o zi m-am intalnit la Bucuresti cu o doamna pe care o cunoscusem la Sinaia si care lucra undeva in zona librariilor, fiind legata puternic de Humanitas si, implicit, de Liiceanu. I-am povestit despre o idee care ma bantuia de ceva vreme: sa fac intr-unul din spatiile interioare ale Complexului Economat o librarie Humanitas. Mi s-ar fi parut ceva de rafinament si adecvat zonei. Aveam un magazin de artizanat, unde faceam oarece vanzari, dar visul meu era sa il cam abandonez si sa aduc acolo carte, cat mai multa carte. Doamna s-a aratat interesata. Si, surpriza, nu dupa mult timp, m-am trezit cu telefon de la Liiceanu. Marturisesc ca am fost super incantat ca ma suna Liiceanu, mai incantat decat atunci cand ma suna cate un ministru. Mi-a spus ca a aflat de intentia mea si ca ar dori sa ne intalnim. Daca eram de acord, urma sa vina la Sinaia.

Bineinteles ca am fost de acord, cum sa nu fiu? Si iata ca intr-o zi, pe la ceasurile amiezei, ma trezesc cu Liiceanu urcand la mine in birou. Nu mai tin minte ce am discutat, stiu doar cat era omul de curtenitor. Ma straduiam eu, nu-i vorba, sa spun lucruri inteligente, dar nu-mi prea ieseau. Ce puteam eu sa spun ca sa sune altfel decat niste banalitati in urechile filosofului? Dar el ma asculta foarte serios, imi dadea replici scurte si pline de miez, incuviinta ceea ce spuneam, ce mai, m-a facut sa ma simt mandru de mine, ca si cum tocmai as fi reusit sa deschid o usa interzisa.

La plecare, in fata cladirii unde aveam biroul, domnul Liiceanu mi-a adresat urari de bine, si-a exprimat speranta ca vom colabora, apoi, uitandu-se la mine cu o oarecare ingrijorare, a exclamat: "Domnule Baz, dar sunteti in plina akedia!"

Oh, Doamne, cat am fost de marcat! Nu pot efectiv sa descriu starea care m-a cuprins. Imi spunea mie Liiceanu ca sunt in criza de akedia! Imi vorbea mie Liiceanu in astfel de termeni! Ma observa pe mine Liiceanu, la fel cum, poate, l-ar fi observat pe Plesu! Eram coplesit, sau, ca sa ma exprim in stilul "Jurnalului de la Paltinis", co-Plesit! Nici pana azi nu am uitat momentul ala. Vad intreaga scena ca si cum s-ar petrece chiar in secunda asta.

Dar ce este cu akedia, poate va intrebati. Ei bine, iata ce spune despre aceasta boala a sufletului (zisa si "demonul amiezei"), Evagrie Ponticul:

 "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Cu alte cuvinte, eram suferind de aceasta boala. Eu zic ca eram mai degraba oarecum depresiv, dar Liiceanu ma prinsese in insectar la un nivel superior: akedia. Sigur, o forma usoara de akedia, pentru ca, daca te iei dupa scrierile bisericesti, akedia face prapad:

- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi. Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian). 

Insa pe atunci, nu eram eu sensibil la astfel de nuante. Aveam akedia, eram bantuit de demonul amiezei si eram mandru de asta!