Domnul Liiceanu mi-a facut si a doua vizita. De data asta, insotit de alte trei persoane, nu mai stiu cine erau. Le-am aratat spatiul propus pentru librarie si au fost foarte multumiti. Apoi au plecat. Spre seara, primesc telefon de la Liiceanu: "domnule Baz, noi in momentul asta parasim tara, va rog sa aveti grija de dumneavoastra, ne auzim peste cateva zile". Mai are sens sa spun cat eram de co-Plesit?
Dupa circa o saptamana, au aparut doi tineri arhitecti, care au vazut si ei spatiul, au facut masuratori si au plecat rapid. Peste inca o saptamana, aveam proiectul. Pot spune ca domnul Liiceanu se misca rapid. In niciun caz nu era omul care sa incremeneasca in proiect. Tot ce mai trebuia, era sa imi conving sefii de la Bucuresti. Din pacate, cu toate ca discutasem cu ei dinainte si imi dadusera un OK de principiu, toata treaba s-a impotmolit. Se gasisera diversi destepti pe la compartimentul juridic care incepusera sa faca obiectii stranii. Se legau inclusiv de faptul ca toate cladirile sunt ale Casei Regale si poate ca vor fi retrocedate etc, etc. Pana la urma, am priceput ca sunt motive de alta natura. Liiceanu nu era agreat de partidul care urma sa vina la putere si cei de acum aveau grija sa nu cumva sa-i supere. Niste naivi: au sperat sa ramana pe functii, dar cand au venit oamenii lui Nastase, i-au zburat pe toti pana la unul (si pe mine inclusiv).
Mare a fost rusinea mea. Nu mai stiam pe unde sa scot camasa, ma gandeam cum o sa ma priveasca domnul Liiceanu cu repros, nu mai stiam ce sa fac. Am sperat ca totusi, daca insist, voi reusi. N-a fost chip. De altfel, n-a mai durat mult si regimul Constantinescu a fot maturat de la putere, iar eu a trebuit sa plec de la SRP.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu