Recunoasterea: o scurta introducere

Soarta mi l-a mai scos odata in cale pe domnul Liiceanu, pana sa ajung sa-i vanez privirea la Gaudeamus. Asta s-a intamplat acum trei ani, cand filosoful a fost invitat la o aniversare a Societatii Timisoara. Fiind si eu membru al Societatii si auzind ca vine la intrunire toata spuma intelectualitatii romanesti, m-am pus iarasi la costum si m-am infiintat la Casa Adam Muller Guttenbrunn, unde avea loc evenimentul. Am ascultat, cu oarecare plictis de data aceasta, cuvantarile celebritatilor. Stiam dinainte cam ce vor spune, auzisem lucrurile respective de multe ori inainte, asa ca nu prea mai aveam cum sa fiu entuziasmat. La pauza, toata lumea a iesit la tigara, sucuri si cafele. Domnul Liiceanu, imbracat si domnia-sa in costum nou si elegant, a stat de vorba cand cu unul cand cu altul. Eu, insistent ca niciodata, m-am tot apropiat de el, pana am reusit sa stau in asa fel incat sa nu poata sa nu ma priveasca. Si m-a privit. In secunda aia am spus, cu o mica inclinare a capului: "Buna ziua". Domnul Liiceanu s-a uitat la mine o vreme, dupa care a rostit: "A!" Atata tot: "A!" Si, imediat dupa ce s-a exprimat in acest mod, domnul Liiceanu a plecat de langa mine.

Framantarile mele in legatura cu acest "A!", au fost poate mai intense decat cele generate de cuvintele lui Teofil Paraian, cand mi-a zis "Nu mai fa nimic, stai asa". Mi-ar fi placut sa cred ca domnul Liiceanu m-a recunoscut si a exprimat printr-o scurta vocala bucuria revederii. Dar dupa aceea, mi-am dat seama ca oamenii, in general, spun "A!" in momentul in care cineva le aminteste ca ar fi trebuit sa mai faca ceva si nu au facut. Punand cap la cap aceasta constatare si disparitia brusca a lui Liiceanu de langa mine, am tras concluzia ca, de fapt, el tocmai isi amintise ca a uitat sa faca un anumit lucru, drept pentru care a spus "A!" si a plecat rapid catre locul unde acel lucru statea in asteptare. Asadar, acel "A!" nici macar nu imi era adresat mie, ci fusese un sunet emis involuntar de filosof in momentul in care isi amintise ceva. Faptul ca lucrul asta se intamplase exact in clipa in care se uita in ochii mei, putea fi o simpla coincidenta, sau, poate, tocmai persoana mea ii amintise ceva-ul ala. Asadar, e posibil ca domnul Liiceanu sa nici nu fi realizat ca eu sunt cel care era cat pe ce sa-i deschida o librarie la Economat, tipul pe care-l diagnosticase in urma cu aproape zece ani, la Sinaia, ca fiind bantuit de demonul amiezei, tipul caruia ii daruise cartea cu regimul de slabire Scarsdale.

Dar, desigur, exista si varianta optimista, in care domnul Liiceanu m-a recunoscut si a rostit acel "A!" exact ca semn al recunoasterii. Fiind insa in foarte mare graba, a trebuit sa plece, deci nu a mai avut posibilitatea de a schimba cateva vorbe cu mine. Si, pentru ca se spune ca e bine sa fii optimist, eu merg pe aceasta varianta.