— Toate astea, zise Švejk, trebuie să le îndurăm pentru împăratul nostru. Şi pompatul stomacului şi clistirul. Cu ani în urmă, pe vremea cînd slujeam la regimentul meu, era şi mai rău. Pe atunci bolnavii erau legaţi cobză şi aruncaţi la zdup să se tămăduiască. De paturi, ca aici, ori de scuipători, nici pomeneală. Bolnavii zăceau pe scînduri goale.
O dată, unul avea un tifos adevărat, iar altul, alături de el, vărsat negru. Amîndoi au fost legaţi cobză, în timp ce medicul regimentului îi buşea cu piciorul în burtă, zicînd că-s simulanţi. După ce au murit amîndoi, chestia a ajuns în parlament şi a apărut şi în gazete. Pe noi ne-au oprit să citim gazetele şi ne-au făcut şi control prin lăzi, să vadă cine are. Şi cum sînt eu ghinionist, din tot regimentul numai la mine s-au găsit ziare. M-au scos la raport şi colonelul nostru, un bou, Dumnezeu să-l ierte, a început să zbiere la mine, să stau drepţi şi să spun cine a scris povestea aia la gazetă, că dacă nu, îmi întinde gura pînă la urechi şi mă ţine la închisoare pînă mi-or putrezi ciolanele. Pe urmă a venit medicul regimentului, mi-a tot vînturat pumnul pe sub nas, şi a răcnit: „Cîine blestemat, făptură scîrboasă, vită nefericită, haimana socialistă!” Eu mă uit ţintă în ochii lor, nu clipesc, şi tac chitic, cu mîna dreaptă la chipiu şi cu stînga pe vipuşca pantalonilor. Dumnealor mi-au dat mereu tîrcoale, au tot hămăit la mine ca cîinii, dar eu... nimic. Tac şi dau onorul, cu mîna stîngă pe vipuşca pantalonilor. După ce au turbat aşa, cam vreo jumătate de ceas, colonelul se repede la mine şi răcneşte: „Eşti tîmpit, ori nu eşti!” „Cu tot respectul, raportez supus, domnule colonel, că sînt tîmpit.” „Douăzeci şi una de zile carceră pentru tîmpenie, două zile de post pe săptămînă, o lună închisoare, patruzeci şi opt de ore în fiare. Închideţi-l, puneţi-l la post negru şi legaţi-l, ca să se înveţe minte că statul n-are nevoie de tîmpiţi. Îţi scoatem noi din cap gazetele, nătărăule!” Aşa a hotărît domnul colonel după o astfel de letargie. În timp ce zăceam la închisoare, la cazarmă s-au întîmplat minuni. Colonelul nostru a interzis cu desăvîrşire cititul. Pînă şi gazeta "Prazske uredni noviny" era interzisă; la cantină n-aveau voie să împacheteze în ziare nici cîrnaţi, nici brînză. De atunci soldaţii au început să citească, şi regimentul nostru a devenit cel mai cult. Citeam toate gazetele şi în fiecare companie se scriau poezioare şi cîntecele împotriva domnului colonel. Şi, cînd se întîmpla cîte ceva la regiment, se găsea întotdeauna în trupă cîte un binevoitor care să scrie la gazetă, sub titlul "Teroare în armată". Dar nu se mulţumeau numai cu atît. Au scris deputaţilor la Viena să le ia apărarea şi domnii s-au pus pe interpelări, una după alta, spunînd că domnul colonel al nostru este o bestie şi aşa mai departe. Nu ştiu care ministru a trimis o comisie să facă cercetări, şi unu, Franta Henclu, din Hluboka, a căpătat doi ani de închisoare, fiindcă el a fost acela care trimisese jalba deputaţilor la Viena, pentru palma care i-a ars-o domnului colonel pe cîmpul de exerciţiu. După plecarea comisiei, domnul colonel a ordonat să se alinieze tot regimentul şi ne-a spus că soldatul e soldat, că trebuie să-şi ţie fleanca şi să-şi facă datoria şi că, dacă ceva nu-i place, asta înseamnă nesupunere. „Care va să zică, tîlharilor, aţi crezut că comisia o să vă dea dreptate, hai? zicea domnul colonel. V-a dat un rahat. Şi acum, fiecare companie să defileze în faţa mea şi să repete tare ce am spus eu!” Şi aşa am defilat, companie după companie, „pentru onor la dreapta”, unde sta domnul colonel, cu mîna pe cureaua flintei şi am răcnit la el: „Aşa ne-am închipuit noi, tîlharii, că comisia o să ne dea dreptate, un rahat ne-a dat!” Domnul colonel a rîs ţinîndu-se de burtă, pînă ce a început să defileze compania a unsprezecea. Aceasta mărşăluieşte, bate talpa, şi cînd ajunge în dreptul domnului colonel, nimic, tăcere, nici pîs. Colonelul s-a făcut roşu ca un rac, a trimis compania înapoi, să mai repete o dată. Şi iar defilează, şi iar tace şi fiecare şir se uită obraznic în ochii domnului colonel. „Stai, zice domnul colonel, pe loc repaus!” Şi începe să se plimbe de colo pînă colo, prin curtea regimentului, îşi plezneşte cizma cu cravaşa, scuipă, apoi deodată se opreşte şi zbiară: „Rupeţi rîndurile!", îşi încalecă gloaba şi pe-aci ţi-e drumul. Am aşteptat să vedem ce o să se întîmple cu compania a unsprezecea, şi cînd colo, nimic. Aşteptăm o zi, aşteptăm două, o săptămînă încheiată, şi tot nimic. Domnul colonel nici nu s-a mai arătat pe la cazarmă; trupa, gradaţii şi ofiţerii nu mai puteau de bucurie. Pe urmă ne-a venit alt colonel, iar despre cel vechi se spunea că era undeva într-un sanatoriu, pentru că scrisese cu mîna lui împăratului că Compania a unsprezecea s-a răzvrătit.
P5
O dată, unul avea un tifos adevărat, iar altul, alături de el, vărsat negru. Amîndoi au fost legaţi cobză, în timp ce medicul regimentului îi buşea cu piciorul în burtă, zicînd că-s simulanţi. După ce au murit amîndoi, chestia a ajuns în parlament şi a apărut şi în gazete. Pe noi ne-au oprit să citim gazetele şi ne-au făcut şi control prin lăzi, să vadă cine are. Şi cum sînt eu ghinionist, din tot regimentul numai la mine s-au găsit ziare. M-au scos la raport şi colonelul nostru, un bou, Dumnezeu să-l ierte, a început să zbiere la mine, să stau drepţi şi să spun cine a scris povestea aia la gazetă, că dacă nu, îmi întinde gura pînă la urechi şi mă ţine la închisoare pînă mi-or putrezi ciolanele. Pe urmă a venit medicul regimentului, mi-a tot vînturat pumnul pe sub nas, şi a răcnit: „Cîine blestemat, făptură scîrboasă, vită nefericită, haimana socialistă!” Eu mă uit ţintă în ochii lor, nu clipesc, şi tac chitic, cu mîna dreaptă la chipiu şi cu stînga pe vipuşca pantalonilor. Dumnealor mi-au dat mereu tîrcoale, au tot hămăit la mine ca cîinii, dar eu... nimic. Tac şi dau onorul, cu mîna stîngă pe vipuşca pantalonilor. După ce au turbat aşa, cam vreo jumătate de ceas, colonelul se repede la mine şi răcneşte: „Eşti tîmpit, ori nu eşti!” „Cu tot respectul, raportez supus, domnule colonel, că sînt tîmpit.” „Douăzeci şi una de zile carceră pentru tîmpenie, două zile de post pe săptămînă, o lună închisoare, patruzeci şi opt de ore în fiare. Închideţi-l, puneţi-l la post negru şi legaţi-l, ca să se înveţe minte că statul n-are nevoie de tîmpiţi. Îţi scoatem noi din cap gazetele, nătărăule!” Aşa a hotărît domnul colonel după o astfel de letargie. În timp ce zăceam la închisoare, la cazarmă s-au întîmplat minuni. Colonelul nostru a interzis cu desăvîrşire cititul. Pînă şi gazeta "Prazske uredni noviny" era interzisă; la cantină n-aveau voie să împacheteze în ziare nici cîrnaţi, nici brînză. De atunci soldaţii au început să citească, şi regimentul nostru a devenit cel mai cult. Citeam toate gazetele şi în fiecare companie se scriau poezioare şi cîntecele împotriva domnului colonel. Şi, cînd se întîmpla cîte ceva la regiment, se găsea întotdeauna în trupă cîte un binevoitor care să scrie la gazetă, sub titlul "Teroare în armată". Dar nu se mulţumeau numai cu atît. Au scris deputaţilor la Viena să le ia apărarea şi domnii s-au pus pe interpelări, una după alta, spunînd că domnul colonel al nostru este o bestie şi aşa mai departe. Nu ştiu care ministru a trimis o comisie să facă cercetări, şi unu, Franta Henclu, din Hluboka, a căpătat doi ani de închisoare, fiindcă el a fost acela care trimisese jalba deputaţilor la Viena, pentru palma care i-a ars-o domnului colonel pe cîmpul de exerciţiu. După plecarea comisiei, domnul colonel a ordonat să se alinieze tot regimentul şi ne-a spus că soldatul e soldat, că trebuie să-şi ţie fleanca şi să-şi facă datoria şi că, dacă ceva nu-i place, asta înseamnă nesupunere. „Care va să zică, tîlharilor, aţi crezut că comisia o să vă dea dreptate, hai? zicea domnul colonel. V-a dat un rahat. Şi acum, fiecare companie să defileze în faţa mea şi să repete tare ce am spus eu!” Şi aşa am defilat, companie după companie, „pentru onor la dreapta”, unde sta domnul colonel, cu mîna pe cureaua flintei şi am răcnit la el: „Aşa ne-am închipuit noi, tîlharii, că comisia o să ne dea dreptate, un rahat ne-a dat!” Domnul colonel a rîs ţinîndu-se de burtă, pînă ce a început să defileze compania a unsprezecea. Aceasta mărşăluieşte, bate talpa, şi cînd ajunge în dreptul domnului colonel, nimic, tăcere, nici pîs. Colonelul s-a făcut roşu ca un rac, a trimis compania înapoi, să mai repete o dată. Şi iar defilează, şi iar tace şi fiecare şir se uită obraznic în ochii domnului colonel. „Stai, zice domnul colonel, pe loc repaus!” Şi începe să se plimbe de colo pînă colo, prin curtea regimentului, îşi plezneşte cizma cu cravaşa, scuipă, apoi deodată se opreşte şi zbiară: „Rupeţi rîndurile!", îşi încalecă gloaba şi pe-aci ţi-e drumul. Am aşteptat să vedem ce o să se întîmple cu compania a unsprezecea, şi cînd colo, nimic. Aşteptăm o zi, aşteptăm două, o săptămînă încheiată, şi tot nimic. Domnul colonel nici nu s-a mai arătat pe la cazarmă; trupa, gradaţii şi ofiţerii nu mai puteau de bucurie. Pe urmă ne-a venit alt colonel, iar despre cel vechi se spunea că era undeva într-un sanatoriu, pentru că scrisese cu mîna lui împăratului că Compania a unsprezecea s-a răzvrătit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu